Maratonul Tarii Gugulanilor - Tarcu

26 iunie 2011
Locatie: Muntii Tarcu


In weekendul 25-26 iunie nu aveam nimic planificat si am hotarat sa ma mai bag la un concurs de mtb, asa ca diversitate. Am imprumutat un Impulse de la DHS, i-am pus spd-uri sa trag mai bine si m-am inscris la concurs la categoria “Race” adica aveam de pedalat 53,3 km cu diferenta de nivel destul de mare…1720m
Si de data asta am fost “pescuit” de Alex Fodor cu masina deci aveam si transportul asigurat, ba mai mult de sambata pana duminica am dormit la Herculane, de unde trebuia sa o luam si pe Elena.
Vremea era superba si nu ne faceam griji ca va fi noroi pe traseu, sau cel putin asa speram caci am experiente urate cu noroiul si nu voiam sa le repet. M-am inscris la cursa mai mult pentru a ma putea bucura de peisajele ce ti le ofera muntii Tarcu si bineinteles…pentru antrenament.
La start eram inconjurat de o multime de colegi de la club, din echipa de mtb pe care nu-i cunosteam deloc si ma simteam putin strain acolo, si chiar asa era, nu erau decat cateva persoane cunoscute in jurul meu, printre care marele Bitza...

Daca la sosea imi sunt cunoscuti aproape toti din oras si nu numai…la mtb eu eram strainul pentru cei din jurul meu. Dar nu asta ma interesa, voiam sa merg cat mai bine si sa ocup o pozitie buna in clasament, asadar m-am focalizat pe ideea asta si-am pornit la drum. Ritmul era ridicat inca de la inceput, chiar daca primii 15 km erau numai de urcare, adica din Poiana Marului pana pe Cuntu. M-am tinut bine de plutonul fruntas pana cand acesta a inceput sa se lungeasca si sa se imparta in mici grupulete. Mi-am facut o cadenta potrivita si-am mers in ritmul meu pana cand din spatele meu vine Bitza si-mi spune sa ma tin de el si sa crestem putin ritmul. Asta am si facut, ba mai mult am inceput sa ne schimbam la trena de parca eram pe cursiere, ne simteam bine si asta se vedea caci ne-am pus pe banda de “viteza” a forestierului si-am inceput sa castigam teren, lasand in urma biciclist cu biciclist. Rulam intr-un ritm foarte bun pana cand urcarea a inceput sa devina aspra de tot, viteza a scazut vizibil si simteam ca in picioare aveam plumb. Apasam si trageam cu toata forta de pedale si parca acestea nu voiau sa se miste, ma uit la roti sa vad daca nu am pana, mai pierd un tempo facand asta si sunt uimit ca rotile sunt perfect functionale, sunt umflate… “atunci de ce merg asa prost?” ma intrebam… Raspunsul vine de la Bitza care imi spune ca panta are o inclinatie de 26%... “ Ceee?” si eu inca merg pe bicicleta?” Eram uimit si foarte multumit in acelasi timp caci reuseam sa stau in sa si nu eram nevoit sa fac “push bike” cum faceau alti concurenti. Am trecut de zona critica dar imediat dupa aceasta a venit o alta, la fel de critica, poate chiar mai aspra decat ce-am avut pana atunci caci de data asta pe drum erau multe pietre si bolovani si in conditii de genul acesta e cam greu sa urci pe bicicleta. M-am dat jos si-am inceput sa imping la “tanculetul” meu de mtb caci la ce greutate are nu pot sa-l numesc altfel. Bitza avea cadru de carbon, probabil mtb-ul lui e mai usor decat cursiera mea si l-am pierdut, s-a dus inainte… asta e. Ajung in capatul primei catarari, ma opresc la punctul de alimentare, mananc o banana si niste glucoza, mi-am desfacut si-un baton de cereale si-am revenit pe bicicleta. De aici incepea coborarea spre poiana Strigoniu, “eh…numai bine ma odihnesc si eu…” dar nici vorba de asta caci bolovanii ce rasareau pe drum nu-mi permiteau deloc sa ma relaxez. Viteza crestea ca nebuna si eu mancam din batonul meu pana cand bicicleta a inceput sa fie de necontrolat, am apasat cu putere pe manetele de frana dar chiar si asa cu greu am reusit sa ma mentin pe bicicleta. Mi-era ciuda ca nu aveam tehnica aproape deloc pe coborare, ba mai mult, cei pe care i-am depasit pe urcare…acum treceau ca un avion pe langa mine. Ma tot miram de nebunia lor…ce sange rece trebuie sa ai ca sa cobori pe un asemenea drum cu bolovani

cu o asemenea viteza… coboram incet si prudent si iata ca din nou imi apare in minte intrebarea… “Ce naiba caut eu la mtb?” “Nu mi-e bine pe sosea, pe drum neted ca fundul unui bebelas?” In fine… am scapat cu bine de coborare…
Vine a doua urcare, scurta dar foarte nasoala si din nou ma chinui sa imping “tanculetul” la deal…

intru in padure, e racoare si drumul bun, cresc viteza dar nu reusesc sa mai ajung pe nimeni, merg singur o buna bucata de drum si sunt putin ingrijorat de faptul ca nu cunosc traseul. Nu voiam sa ma pierd… pedalam cu voinicie, trec de un localnic si al sau cal…

sunt putin distras de la traseu, drept urmare radacina unui arbore reuseste fara nicio problema sa ma arunce de pe bicicleta. Am noroc ca pe jos e pamant cat de cat moale si frunze, deci cad pe moale si nu ma accidentez. Ma ridic imi verific bicicleta si pornesc din nou… fara chef de data asta. Ies din padure si sunt izbit brutal de frumusetea peisajului care ma inconjura. Eram uimit de verdele intens al muntilor Tarcu…

prea mult n-am putut sa ma bucur de moment caci imediat am intrat in padure, unde ma astepta o coborare foarte tehnica si periculoasa. Bineinteles…m-am dat jos de pe bicicleta, nu voiam sa risc o accidentare, voiam totusi sa ma pastrez pentru sosea. Am pierdut din nou timp pretios pe aceasta coborare dar eram totusi multumit ca eram intreg. Si iata ca intru pe ultima urcare, de data asta, aceasta este pe soseaua care duce spre Muntele Mic si ma bucur mult, pentru ca aici e punctul meu forte. Ma simt relativ bine exceptand durerile de spate provocate de pozitia mea incorecta de pe “tanculet” dar cu toate acestea am fortat cat am putut pe aceasta bucata. Rezultatele au aparut imediat, caci incepeam din nou sa intrec concurenti si ma simteam bine vazand ca nici unul nu reuseste sa stea in spatele meu.
Cand incepeam deja sa ma plictisesc de urcare, il vad pe colegul meu …Dani Stamenca care fiind comisar de traseu imi face semn sa ies de pe sosea si sa intru din nou pe drumuri forestiere. Eram putin dezamagit ca las in urma drumul bun, dar cand am vazut ca am intrat din nou pe traseul de la Poiana Marului la Cuntu, m-am bucurat pentru ca de data asta trebuia sa-l cobor. Stiam ca drumul e bun si-am accelerat atat cat sa pot controla bicicleta. Nu stiu ce viteza aveam dar mi-a placut la nebunie aceasta ultima coborare,

 mai ales pentru ca aceasta ma ducea direct la linia de finish. Emotii au mai aparut doar inainte cu cativa km de final cand era nevoit sa depasesc cocnurenti de la categoria “Family”, adica parinti care participau impreuna cu copiii lor. Mi-era teama sa nu se bage vreun copil in fata mea caci bucuria mea de pe coborare s-ar fi transformat intr-un eveniment destul de trist. Am trecut cu bine insa de toti cei din fata mea, cand incep sa aud muzica…se apropia linia de sosire, astfel ca si eu am accelerat, asa…sa ma amagesc cu un sprint final si … gata. Am terminat cursa in 4h si 33 min, ceea ce-mi oferea un acceptabil loc 20 in clasament la categoria mea de varsta. Nu eram foarte multumit de evolutia mea caci mi-ar fi placut sa termin in primii 15 participanti, dar nah… macar eram intreg si nevatamat.
Organizare buna, zic eu…avand in vedere faptul ca “Maratonul tarii Gugulanilor” se afla la prima editie, pe mine cel putin m-au castigat cu frumusetea traseul ales. Nu-mi imaginam ca voi ajunge vreodata sa ma dau cu bicicleta in muntii Tarcu…dar iata ca am reusit. Bineinteles gulasul servit dupa cursa a fost cea mai mare bucurie pentru mine… totodata am fost tare surprins (intr-un mod placut) de faptul ca la servire am reintalnit doua cunostiinte din Lugoj, pe care nu le-am vazut de ceva vreme… m-am bucurat asadar si de acest moment. Era o atmosfera calda si prietenoasa acolo, asta probabil ca aproape totii participantii se cunosteau intre ei…
Concluzia? O cursa frumoasa pe meleaguri banatene, in tara gugulanilor, in minunatii munti ai Tarcului…

Ironman Oradea

                                                   

Perioada: 17 – 19 iunie

Locatie: Oradea

           Prima data cand am auzit ce inseamna IRONMAN mi s-a ridicat parul pe maini si in cap, gandindu-ma cum este posibil asa ceva?!? Ce oameni sunt acestia? Ce mananca? Ce fac? Cat dorm? Nu stiu...dar stiu ca acestia exista si sunt printre noi fara ca noi sa banuim asta...

           Nu stiu de ce dar si acum cand scriu am pulsul ridicat si imi tremura usor mainile...am si acum in fata imaginea acelora care lipsiti de orice farama de energie continua sa alerge, mai degraba sa-si taraie picioarele, incet dar sigur spre linia de sosire. Pe fata lor nu mai e niciun zambet, nicio urma de lumina chiar daca soarele ii arde cu mai bine de 30 grade celsius, ei nu mai vad nimic altceva decat linia de finish si dorinta lor orbitoare de a o atinge...isi numara pasii, metrii, miile de metrii, secundele, minutele...orele pana reusesc sa o treaca, acum ei nu vor nimic altceva pentru ca nimic nu se compara cu senzatia pe care o ai atunci cand termini o astfel de proba. Ei sunt cei care au  inotat 3,8 km, au pedalat 180 km dupa care au alergat 42,195 km, sunt cei care nu au puteri supranaturale dar au in spate luni intregi de antrenamente intense, de alimentatie stricta si de multa odinha, sunt oameni care facand toate astea au devenit oameni de “otel”...

           Am intrat in febra competitiei cu o saptamana inainte ca aceasta sa ia startul, nu mai eram bun de nimic, nu ma puteam concentra la nimic altceva decat la cei 180 km pe care-i aveam de pedalat. Aveam emotii mai mari decat la cel mai greu examen din acest an de la facultate...era ceva ce nu puteam controla... asta poate ca se intampla si pentru faptul ca imi doream foarte mult sa urc cu echipa mea pe prima treapta a podiumului.

         

           Vineri 17 iunie 2011 – confirmarea participarii/sedinta tehnica

            Vineri, 17 iunie pe la ora 17 eram deja in masina lui Alex Fodor impreuna cu el, cu Elena Fodor si cu Victor Jivanescu si cu zambetul pe buze ne indreptam spre Oradea, locul unde avea sa se desfasoare toata nebunia de a doua zi. Am noroc ca sunt in masina cu Alex, caci cu el voia buna nu intarzie sa apara si astfel ca emotiile au cam disparut. Totusi acestea revin pe la jumatatea drumului cand primesc un telefon de la colegul meu de echipa Calin Ciprianov, care ne spune ca trebuie neaparat sa avem adeverinta medicala care sa ateste ca suntem clinici sanatosi si apti pentru efort fizic intens si ca astfel nu putem sa participam la concurs. Nu stam mult pe ganduri si oprim in primul orasel ce ne sare in cale pentru a incerca sa obtinem adeverinta de la spital, dar cum sistemul nostru medical este “corect” nu reusesc sa obtin tzadula de care aveam nevoie. Bineinteles imi fac griji pentru asta si ma gandesc cum sa rezolv problema...dar timpul trece si incepe sa ma preseze... Nu eram singurul in aceasta situatie, ci aproape toata echipa Tibiscus, adica inca 5 indivizi. Avem noroc totusi, caci Marius Ragobete are valente oratorice si datorita discursului lui in fata organizatorilor reuseste sa-i convinga pe acestia ca declaratia pe proprie raspundere este mai mult decat suficienta pentru a participa la triatlon. Imi revine zambetul pe fata si ma linistesc, la fel si ceilalti colegi ai mei.

           Sedinta tehnica si locul de plecare de a doua zi e la cativa km de Oradea, langa lacul Paleu, astfel ca parcam si noi in zona. Intram direct in sedinta si ne asezam  la masa unde ne asteptau portiile delicioase de paste dar si colegii mei de echipa, Calin Ciprianov si Catalin Miclaus. Luam aminte la detaliile tehnice ale cursei si plecam spre pensiune dar nu inainte de a da o tura cu masina pe traseul de bicicleta pentru a-l vizualiza si a fi siguri ca anul acesta este bine marcat si nu ne ratacim cum am facut-o anul trecut. De data asta traseul este marcat exemplar, ba mai mult si calitatea asfaltului este alta, fireste mult mai buna decat anul anterior. Era clar ca nu marcajul traseului va fi acela care ne va crea probleme, ci dificultatea lui caci pe distanta celor 180 km vom avea de urcat cca. 1400 m diferenta de nivel si avand in vedere ca la triatlon nu ai voie sa pedalezi in pluton sau spatele altui ciclist, ci trebuie sa mergi numai singur...va fi destul de greu. Din masina urcarile nu mi se pareau foarte dificile si aveam incredere ca voi atinge obiectivul propus... locul I cu echipa si un timp la bicicleta de sub 6 ore...

           La pensiune ne strangem cu totii din echipa de triatlon a Clubului Sportiv Tibiscus si in ciuda faptului ca a doua zi avem concurs...radem si glumim ca si cum nimic nu avea sa se intample, eram bine dispusi si pregatiti pentru orice. Bineinteles ne-am incarcat bine cu paste si am sarit la somn caci a doua zi dimineata trebuia sa ne trezim pe la ora 5.

           Sambata, 18 iunie 2011 – ziua concursului

           Abia dimineata, cu 2 ore inainte de startul competitie mi-am dat seama de importanta acesteia. De data asta emotiile au devenit de necontrolat, la fel si intregul corp care-mi tremura in nestire. Ma uitam la colegii mei si nici ei nu aratau prea bine, toti eram crispati si incordati...aproape ca nu mai suportam starea asta si imi doream sa inceapa cat mai repede nebunia pentru a scapa de toate acestea.

           Ajungem la lac, unde toata lumea deja se pregatea de prima proba...inotul. Il revad si pe castigatorul editiei trecute Ironman Oradea, Alexandru Diaconu...il incurajez si merg mai departe pana la inotatorul echipei mele, Calin Ciprianov, care se chinuia sa se imbrace in costumul de neopren. El era ceva mai relaxat...mi-a zis ca daca toate merg bine va scoate un timp bun, apropiat celui de anul trecut, adica 1 h si 9 min. M-am mai linistit si-am dat o tura si pe la colegii de club care, la fel...se pregateau. M-am amuzat copios sa-l vad pe Alex Fodor cum se lupta cu o crema incalzitoare, ce si-o aplica pe maini si pe picioare inainte de a-si trage pe el neoprenul. Amuzant era ca si-a pus destul de multa substanta albicioasa care parca nu voia sa intre in piele...si astfel ca s-a cam chinuit putin. I-am incurajat si pe colegi, i-am imbarbatat si i-am lasat sa-si continue linistiti pregatirile, intorcandu-ma la portia mea de paste care ma astepta cuminte...gata sa fie devorataJ. In scurt timp, organizatorii anunta ca startul va incepe imediat si sportivii sunt rugati sa intre in apa. Li s-a mai explicat o data cate ture au de facut atat cei de la proba de Ironman cat si cei de la HalfIronman, dupa care... 5...4...3...2...1... START.

Au sarit in apa si-au inceput sa “vasleasca”...fiecare cum putea. Dupa prima tura deja s-a conturat profilul celui care va iesi primul din apa...si acesta parea sa fie Alexandru Diaconu...in cele din urma chiar asa a si fost. A iesit, a facut tranzitia, s-a urcat pe bicicleta si-a pornit...Dupa el la cateva minute au inceput sa iasa si ceilalti de la proba de Halfironman... eu ma uitam la ei...si mi se ridica parul pe maini cand ii vedeam ca ieseau din apa clatinandu-se, “trebuie sa fie al naibii de grea tranzitia de la inot la bicicleta” imi ziceam eu, si da, chiar asa era...pentru nimeni nu era usor . Iata ca incep sa iasa si colegii mei...ii incurajez, scandez numele clubului si zambesc, rugandu-ma sa termine cu bine probele. Dupa o ora si un pic, organizatorul anunta ca se apropie de mal primul concurent de la proba de Ironman, acesta era campionul Ungariei la triatlon, inoata de parca are branhii, iese din apa, si incepe sa alerge spre bicicleta lui, timp in care se si dezbraca de costumul de neopren, isi pune casca, se suie pe bicicleta si dus a fost... “ai de capu’ meu imi ziceam, asta sigur castiga...” Dupa iesirea lui din apa mi-am pus si eu casca pe cap, mi-am umplut bidoanele cu bauturi izotonice si asteptam cu sufletul la gura sa apara si Calin, colegul meu, dar acesta intarzie sa apara si incep sa-mi fac griji, au trecut mai bine de 5 minute peste timpul pe care spera sa-l scoata el si eu incepeam sa fierb usor. Emotiile atingeau punctul culminant si nu mai stiam ce sa mai fac ca sa-mi treaca, saream , ma plimbam, dar stateam numai cu ochii “in lac”... si iata-l...se ridica din apa, e putin ametit dar alearga usor spre zona unde trebuia sa predea cipul.

                

 Ma indrept spre el, il bat bine pe spate felicitandu-l dupa care ma aplec, ii desprind cipul de la glezna, il mut la mine, imi iau bicicleta si incep sa alerg pe langa ea pana la iesirea din zona de tranzitie,

dupa care, imi prind picioarele in pedale, apelez cu toata increderea la ajutorul divin si pornesc in lupta cu vantul, soarele si urcarile. Abia dupa primii 5 km emotiile dispar complet si incep sa pedalez in ritmul meu...soarele incepe sa-mi zambeasca din ce in ce mai mult, vantul ma mangaie usor, toate astea ma fac sa ma simt bine si sa inaintez kilometru cu kilometru, incep sa-i intrec usor pe cei din fata mea...vin urcarile, ma ridic din sa si fortez usor cat sa nu schimb de pe placa de 52 si pinionul de 26, incerc asa si vad ca merge...urc bine si nu sunt foarte obosit...apoi vine coborare si accelerez la maximum...virajele le iau strans, am cadenta buna, pulsul nu e ridicat, in urechi ma incanta Nicu Covaci si-a lui ortaci, zambesc... ma simt excelent.

Dupa primii 60 km aveam o viteza medie de 33 km/h, era ideal daca continuam asa, dar vantul se inteteste si soarele a trecut de la zambet la un ras isteric caci temperatura crestea considerabil... si chiar daca ma hidratam bine, pe fiecare tura de 25 km consumam cam 750ml de lichide, si ma alimentam la fel de bine, un baton de cereale si jumatate de gel proteic/tura, viteza stagna si nu reuseam nicicum sa urc viteza medie. Am tinut-o asa atunci...constanta, fara prea multe oscilatii, dar...pe la km 80 am fost lovit de un zid al singuratatii. Suna ciudat ceea ce spun dar nu glumesc...am fost foarte demoralizat sa observ ca toti concurentii de la Halfironman au iesit de pe traseu, adica si colegii mei de club, pe care-i salutam tot timpul cand ne intersectam... am ramas doar cu cei de la proba lunga. Acum nu mai stiam pe ce loc sunt, daca mai e cineva de la echipe in fata mea sau nu...nu mai stiam nimic pentru ca nu mai reuseam sa depasesc pe nimeni. Eram putin dezorientat, dar m-am obisnuit cu gandul ca triatlonul este un sport individual si mi-am continuat lupta...care pe la km 110 a devenit sacaietoare si din ce in ce mai insuportabila. Soarele ardea ca un nebun, vantul ma “taia” cu voinicie, urcarile parca s-au mai ascutit si astfel ca un nou zid m-a “lovit”. Dar de data asta bine de tot, caci cu greu am reusit sa-mi opresc nasul sa nu-mi mai elimine sangele. Ba mai mult stomacul nu mai accepta niciun fel se suplimente...orice bagam in gura se transforma intr-o stare cumplita de voma. Am luat bidonul in care aveam glucoza topita si-am turnat in mine...dar cu greu am tolerat gustul dulce al acesteia. Nici apa parca nu mai avea niciun efect asupra mea…nu stiu, ceva se intampla cu mine, nu ma interesa ce, dar trebuia sa scap cat mai repede de aceasta stare cumplita. Asfaltul parca se topea in fata ochilor mei...fierbea continuu...la fel si eu, caci ma chinuiam sa urc si cel mai mic deal. Viteza medie a scazut considerabil si ma simteam ca dracu...de oprit nu m-am oprit deloc la punctele de alimentare, nu-mi permiteam sa pierd timp...luam pahare cu apa si mi le aruncam in fata, parca erau niste palme reci care ma loveau, dar culmea, chiar aveau efect caci incet incet mi-am revenit, si bine zic incet incet, caci abia dupa km 140 eram din nou fresh ca o lamaie palita. Ma uit la kilometraj si observ ca am scazut mult, aveam o medie de 31km/h deci am pierdut cateva minute bune in cei 30km critici. “Dar tot e bine” imi ziceam...”macar sa mentin asa”...si asta am facut, am avut si ceva noroc caci cel putin soarele a inceput sa se ascunda printre nori si a facut ca aerul sa fie mult mai respirabil decat pana atunci. Probleme aveam in continuare cu vantul care batea tare si din toate partile, de fapt el batea dintr-o singura parte dar avand in vedere traseul sinuos...ma bateam cu el peste tot. Pe la km 150 reusesc sa mai ajung un sportiv din urma, dar acesta nu se lasa usor batut si dupa 1-2 km revine in fata mea, bineinteles nu ma dau batut si din nou fortez sa-l intrec...ajung langa el si il incurajez...el face la fel si ma intreaba daca concurez la proba de individual sau la echipe... El era la individual si m-am linistit auzind asta, ba mai mult...el era in tura 5 si eu in cea de-a 6-a. I-am urat succes si-am apasat mai tare pe pedala lasandu-l in urma... Abia la ultimul punct de alimentare m-am oprit sa-mi umplu un bidon cu apa si sa mananc niste felii de portocala... mai aveam 10 km si era gata, am iesit de pe circuit si ma indreptam spre ultimele urcari inainte de finish. Cu aceste catarari nu era de gluma caci vorba organizatorului...erau “ciresul de pe tort” . Abia acum schimb de pe placa mare pe cea mica...bineinteles, e mult mai greu... Daca soarele a incetat sa mai arda, acum au inceput picioarele sa o faca, si o faceau bine caci aproape ca urlam de durere. Eram prea obosit pentru o asemenea urcare... ma uitam la ceas, inca sunt in grafic si trageam tot mai tare sa raman asa... aveam 20 minute sub limita de 6 ore pe care mi-am propus-o si eram multumit, dar mai aveam cativa kilometrii si trebuia sa trag tare pentru a-mi atinge baremul. Iata si ultima coborare, dar nu o fac in viteza caci e portiunea unde soseaua e sparta si nu vreau sa risc sa fac o pana pe ultimii km. Merg usor...franez, ocolesc gropile si kilometrajul imi arata ca mai am 1 km. Am din nou emotii, dar de data asta, acestea ma prind cu zambetul pe buze, trec de linia ferata unde trebuia sa fiu foarte atent, vine ultimul viraj...si se vede parcul si zona de tranzitie de la bicicleta la alergare...acolo trebuia sa ajung. Accelerez...urc pe trotuar....calc pe iarba si intru in zona de tranzitie unde ma asteapta nerabdator colegul meu alergator...Catalin Miclaus. Imi spune ca am ajuns primul de la echipe, ma imbratiseaza, ma felicita, preia cipul de la mine si porneste si el in lupta lui cu maratonul. Imi pun capul pe ghidon si inchid ochii...sunt putin ametit si picioarele imi tremura... “am reusit...am reusit”...imi strigam in gand. Dupa kilometrajul meu am terminat in 5 ore si 49 de minute, dar acesta era fara pauza de la ultimul punct de alimentare.

           Eram extenuat...m-am asezat pe o banca si pana mi-am revenit am cugetat la ce s-a intamplat de-a lungul celor 180 de km, am avut totusi puterea sa zambesc gandindu-ma ca am terminat cu bine, ba chiar sub limita pe care mi-am stabilit-o...eram foarte multumit si cu ochii inlacrimati m-am indreptat spre colegii mei de la club, care si ei erau multumiti atat de evolutia mea cat si de a lor...

           Doar dusul de la pensiune si ciorba taraneasca au reusit sa ma faca sa fiu din nou functional, astfel ca ne-am intors rapid in parcul unde concurentii inca alergau, pentru a-i incuraja. Catalin se descurca de minune, era primul de la echipe si continua sa mareasca avantajul castigat de mine, si il marea considerabil... M-am asezat pe iarba si priveam inlemnit la cei care inca alergau. La multi dintre ei se vedea clar ca sunt la capatul puterilor, doar incurajarile si aplauzele celor de pe margine le mai aducea un zambet palid pe fata...

unii nu mai puteau sa alerge, pur si simplu mergeau, aproape ca se tarau..., dar voiau cu toata puterea sa treaca linia de sosire, chiar daca dupa aceasta au avut nevoie de ingrijiri medicale.

 Nu stiu cum e dar cred ca este incredibil de greu sa alergi in maraton dupa ce inoti 3,8 km si pedalezi 180 km... uff...parca e greu sa si pronunti cifrele astea. Mai trist e ca unele persoane nici nu constientizeaza distantele astea. Multi cand aud de Ironman nu au nicio reactie sau se gandesc la film, nu au capacitatea nici macar sa gandeasca ce presupune aceasta proba dar mai o si faca, ei nu pot aprecia oamenii care reusesc sa termine toate cele trei probe...e trist.

           Aveam din nou lacrimi in ochi si ma bucuram impreuna cu ei cand vedeam ca reusesc sa treaca linia de finish,

 nu-i cunosteam dar aveam impresia ca-i stiu de ani intregi, ii aplaudam...ii imbratisam, era o senzatie de nedescris. Mult mai intens a fost insa momentul in care Catalin a intrat in ultima tura

si se apropia cu zambetul pe buze de sosire. Il asteptam cu sufletul la gura...si iata-l se vede, mai are cateva sute de metrii, e obosit dar totusi alearga foarte bine chiar si acum, parca vrea sa si sprinteze, creste putin ritmul si...in aplauzele tuturor trece cu zambetul pe buze si cu lacrimi in ochi linia de sosire, unde il astepta si panglica de invingator...
 “am castigat...” i-am spus... “suntem pe 1” era cel mai frumos moment, l-am imbratisat si i-am multumit si eu si Calin Ciprianov pentru rezultat. A fost o munca de echipa exceptionala, cu totii am mers foarte bine si astfel ca daca la inceputul probei de ciclism aveam un handicap de 6 minute, la sfarsitul maratonului am terminat cu 65 minute inainte de echipa de pe locul 2. Am terminat intreaga proba de Ironman in 10:15:52. E un timp exceptional pentru noi...foarte bunJ Eram cu totii foarte bucurosi... Foarte bine au mers si colegii mei, care atentau la podium...dar la proba de Halfironman, atat la individual cat si pe echipe.

           Dupa un mic somn de vreo 2 ore, am decis impreuna cu colegii sa mergem in oras sa sarbatorim...la un pahar de bere, unde m-am intalnit si cu Sanziana Rasca, o amica pe care o cunosc de la cursul de formare de la Predeal, din mai. Am avut noroc cu ea, caci ne-a dus in locurile bune ale orasului, unde berea are cel mai bun gustJ Nu stiu daca doar aveam impresia dar ne-am bucurat tare mult de berea bauta... dupa o zi nebuna ca asta...toate parca aveau “alta culoare”, apreciam mai mult tot ce se intampla in jurul meu... nu stiu, e ciudat...

           Duminica – 19 iunie 2011 – Premierea

           Vremea este excelenta, lumea zambeste si totul e inconjurat de voie buna, e atmosfera ideala pentru premierea sportivilor. Sunt multe aplauze...poze...cuvinte sincere si frumoase si bineinteles din nou emotii. Podiumul e incarcat

si de data aceasta cu colegi de-ai mei, din nou clubul s-a prezentat exemplar...astfel ca avem rezultate bune la toate probele: Marius Ragobete, locul 3 Halfironman masculin

, Elena Fodor, locul 2 Halfironman feminin,

si locul 2 Halfironman echipe, ce-a de-a doua echipa CS Tibiscus.

           Este foarte bine, suntem tare bucurosi de rezultat, mai ales ca este vorba despre Ironman. Sper din tot sufletul ca si in 2012 sa ne prezentam cel putin la fel de bine. Pentru mine Ironman inseamna mai mult decat orice intrecere sportiva, consider ca nu e nimic altceva mai greu si mai frumos decat asta...tocmai de aceea imi propun ca atunci cand “voi creste mare”, sa trec si eu in palmares...titlul de finisher la fabuloasa proba de Ironman...