duminică, 26 februarie 2012

Vattenfall Cyclassics Hamburg

      21 august 2011
      Locatie: Hamburg (Germania)


    Cursa Vattenfall Cyclassics s-a desfăşurat de-a lungul celor mai frumoase locuri ale oraşului Hanseatic, pe 3 trasee de lungimi diferite: 55 km, 100 km şi 155 km. Circa 2 000 de voluntari, ofiţeri de poliţie, pompieri, lucrători federali au asigurat traseul iar cei 800 000 de spectatori au încurajat cicliştii către linia de finish. Cele mai bune 18 echipe cicliste ale lumii au fost la start, la singura cursă de cel mai înalt nivel UCI World Tour din Germania. În afară de cicliştii profi, 22 000 de amatori au pedalat prin centrul şi prin metropola Hamburg la cursele pe grupe de vârstă. Printre acestia m-am aflat si eu...
      Daca in 2010 n-am mai avut loc pentru participare, in 2011 m-am inscris la cursa inca din primele zile ale lunii mai, pentru a fi sigur ca voi fi si eu pe lista organizatorilor. Nu m-a interesat ca am dat o gramada de bani numai pe taxa de inscriere, voiam din toata inima sa fiu acolo, in marea aceea de ciclisti si biciclete, voiam sa vad live sprintul profesionistilor, voiam sa simt si eu pentru cateva ore ce simt profesionistii in marile tururi cicliste, imi doream foarte mult asta si cred ca nimeni nu ma putea opri din aceasta nebunie a mea. Cu siguranta nu as fi participat daca parintii mei nu ar locui acolo, si tocmai din acest motiv am profitat din plin de aceasta ocazie.
      Asadar , undeva pe la mijlocul lunii august, mi-am facut bucati bicicleta, m-am urcat in tren si-am plecat spre locul unde avea sa se desfasoare marea nebunie. Pe tren n-am avut niciun fel de probleme cu bicicleta spre deosebire de comaniile noastre ferate care, la cel mai mic indiciu cum ca ai urcat cu bicicleta in tren, se agita spiritele. Ca tot vorbesc de trenuri si de cai ferate, am ramas uimit sa vad ca in Berlin, trenul a oprit intr-un mega Mall. Ma uitam in jurul meu, nedumerit de designul si curatenia locului si abia cand am vazut mai multe trenuri care se suprapuneau pe nivele diferite, am inceput sa rad si-am inteles ca de fapt nu sunt in Mall ci in cea mai mare gara din Europa...:)
       Antrenamentele dinaintea cursei le-am facut pe un traseu ce includea si o bucata din traseul de cursa, ceea ce m-a bucurat in special datorita faptului ca la fiecare antrenament ma intersectam cu alti ciclisti, alte echipe care se pregateau pentru acelasi lucru. Bineinteles calitatea soselelor m-a facut sa rulez cu o motivatie in plus, chiar daca ploaia ma surprindea destul de des... Bineinteles, si orasul se pregatea pentru marele eveniment, ridicarea pachetelor de concurs se puteau face cu o saptamana inainte. Eram curios sa vad cum gestioneaza nemtii toata partea asta cu numerele de concurs, si pot spune ca si de data asta m-au impresionat in asa fel incat gura mi s-a deschis involuntar... in corturile organizatorilor era o ordine cum n-am mai vazut niciunde. Cred ca daca si o musca s-ar fi inscris la concurs, cand aceasta ar fi venit sa-si ridice numerele de concurs, organizatorii ar fi ajutat-o imediat. Da...ordine si disciplina, exact asa cum stiam eu despre ei. Poza poate vorbi de la sine.

          In taxa de inscriere aveam incluse cipul pentru cronometrarea timpului, numerele de start, siguranta circulatiei pe toata lungimea traseului, un saculet, un bidon de apa, dusuri si cabine de schimb, mancare si bautura inainte, in timpul si dupa cursa, asistenta tehnica inainte de cursa, servicii medicale si masaj, tricou, medalie si diploma, ceea ce justifica intreaga suma. Bineinteles, pentru cativa oiro in plus puteai primi si echipament de ciclism cu inscriptiile si culorile cursei. Eu m-am limitat la o sepcuta si gravarea medaliei cu numele, locul, viteza medie si timpul meu pe ea. Intr-un cuvant eram multumit...de serviciile lor:).

Startul...pentru toate categoriile a durat aproximativ 2 ore. Da... 2 ore, caci cei 22.000 participanti, echivalentul a jumatate din populatia Lugojului, trebuia sa plece intr-un mod pasnic si sigur pentru ei, astfel ca la fiecare 5 minute pleca cate-un pluton de cateva sute de ciclisti. Eu eram in block start-ul J, deci am plecat abia dupa 40 minute de la ora oficiala a startului, era cam nasoala treaba caci trebuia sa stau pe loc si chiar daca am facut incalzire inainte de a intra in block start, pana la plecare aceasta nu mai avea niciun efect. 

Totusi, nu m-am plictisit cat timp am stat aiurea...ma uitam in stanga si in dreapta la multimea de ciclisti din jurul meu si bineinteles la bicicletele lor. Adevarate bijuterii si chiar faceam un calcul asupra valoriilor din acel moment de pe acea fasie de asfalt de aprox.500 m lungime si 15 m latime si mi s-a facut pielea ca de gaina... pe acea minuscula suprafata erau cateva milioane bune de euro, numai in biciclete... Eram fascinat de fiecare cursiera...formele si culorile lor, ce sa mai zic de echipare, eram parca intr-un rai al bicicletelor si al ciclistilor. Echipe intregi de ciclism din intreaga Europa, echipamente la fel, biciclete la fel... toti parca erau una si aceeasi persoana. Chiar in dreapta mea era o echipa din Olanda care era destul de numeroasa si emanau in jurul lor ... putere. Eram tare curios sa vad cum lucreaza si astfel ca aveam de gand sa stau numai pe langa ei...fireste daca imi convine ritmul lor.
                 Se vorbesc multe limbi in jurul meu, nu inteleg nimic, dar cand aud zgomotul produs de pistolul comisarului de cursa, realizez ca s-a dat startul. Am emotii destul de mari, nefiind obisnuit cu un asemenea pluton gigantic. Mi-era oarecum teama de inghesuiala si de eventuale cazaturi, dar ... cu apel la divinitate, mi-am luat doza de curaj si incredere si am inceput sa pedalez cu zambetul pe buze. Pe margine era multa lume care facea galagie, erau destul de enervanti ca aveau tot felul de obiecte zgomotoase, dar dupa primul viraj, ritmul a inceput sa creasca considerabil si toata atentia mea s-a orientat numai asupra cursei. Nu mai auzeam decat sunetul carbonului invelit intr-un strat subtire de cauciuc, ruland pe sosea. E sunetul pe care il iubesc in timpul cursei...imi da emotii dar in acelasi timp ma linisteste...

Plutonul imi da senzatia ca sunt prins parca dupa o locomotiva care trage totul dupa ea, viteza e din ce in ce mai mare si ma simt excelent. Dupa ce iesim din zona centrala a orasului, soseaua devine mai liniara si ritmul nu mai este rupt de prea multe ori, viteza e constanta...43-45 km/h si parca nu simt nimic, semn ca " locomotiva" din fata isi face bine treaba. Incepem sa trecem pe nenumaratele poduri construite peste canalele fluviului Elba si incep sa ma bucur si de peisaj. Totusi atentia mea este focalizata pe echipa din Olanda care inainta foarte bine in pluton, fapt care-mi convenea de minune, astfel ca incepeam sa prindem ciclisti din block starturile care au pronit inaintea noastra. Rand pe rand treceam de concurenti din block starturile F, G, H, I, ceea ce ma motiva foarte mult. Fiind pe autostrada, a inceput sa se mearga ca pe autostrada, pe dreapta erau cei care pedalau mai incet si pe stanga erau vitezomanii, nebunii aia prinsi dupa "locomotiva"...  Viteza se mentinea la peste 40 km/h caci profilul cursei nu e foarte valonat, iar eu ma simteam de minune, nu duceam trena, nu oboseam, nu-mi dadeam pulsul peste cap, totul era perfect. 

Trebuia doar sa fiu atent ca nu cumva sa fac touch wheel cu cel din fata mea si spre norocul meu... nu s-a intamplat asta.
           Totusi, pe la kilometrul 80, undeva prin Harburg/Hamburg, se intampla ceva foarte ciudat. Mergeam linistit in plutonul naravas cand brusc mi se blocheaza roata de spate si fac un fel de "skid", dar unul nedorit. Ma simteam ca pe un fixie facand acel trick si nu stiam cum sa gestionez situatia. Speriat am ridicat mana dreapta sus si am inceput sa urlu ca nu cumva vreun dobitoc sa nu ma observe si sa ma ia in plin. Am avut noroc ca cei din spatele meu au fost atenti si au reusit sa ma ocoleasca. M-am oprit brusc, m-am, tras pe marginea drumului si m-am uitat sa vad ce s-a intamplat. Ei bine, aveam un bidon de apa infipt intre spitele mele si cadru. "Cum naiba?" Probabil ca cineva a scapat bidonul din mana si acesta s-a cuibarit la mine-ntre spite. Bineinteles, l-am scos si m-am uitat sa vad daca roata e in regula. Dar pentru ca aceasta era ieftina si solida:), a rezistat socului si nu avea decat o usoara deformare, un "opt" in terminologia ciclista. Nu era bidonul meu cel cu pricina, desi si al meu a cazut. In jurul meu erau o gramada de bidoane si nemaistand pe ganduri, am luat unul plin la intamplare, m-am urcat pe bicicleta si "dai inainte", de data asta singur, caci plutonul meu era de mult pierdut. Ma uitam in spate dupa alti ciclisti, i-am asteptat si m-am lipit de ei, dar ritmul lor nu ma multumea de loc. Nervos, le-am facut semn sa vina dupa mine, m-am ridicat din sa si-am marit bine ritmul, asa..ca sa-mi simt inima. Era momentul meu sa lucrez, pentru mine cursa abia acum a inceput. Fac semn cu cotul sa fiu schimbat la trena dar nu apare niciunul...ma uit in spate si vad ca nu e nimeni. Fiind obisnuit cu competitiile din Ungaria, subconstientul m-a determinat sa injur in maghiara, apoi am realizat ca sunt in Germania si-am inceput cu "Sheisse"-n sus si "Sheisse"-n jos. Am prins bine ghidonul in palme si-am inceput sa trag, ma simteam ca pe contratimp... apare si primul pluton mai mic de care ma apropii. Dupa ce trec de ei le fac si lor semn sa vina cu mine, de data asta ritmul meu a convenit doar unui ciclist care s-a "prins" de mine. Eram ceva mai linistit, caci aveam cu cine sa ma schimb la trena. Imediat dupa aceea mai prind un grup din care s-a desprins inca un ciclist pentru a veni cu noi. "Perfect" imi spuneam... in 3 putem lucra foarte bine pentru a mentine viteza la peste 35 km/h chiar si pana la sfarsitul cursei, in cazul in care nu reuseam sa ne lipim de alt pluton mai mare. Si din pacate n-am putut caci nu am mai gasit niciun pluton bun, toate grupurile pe care le depaseam parca mergeau la plimbare, nimeni nu voia sa traga."Ce fraieri... cum sa dai 70 de euro pe inscriere si tu in timpul cursei sa te plimbi? " era intrebarea care imi ocupa timpul, in timp ce pulsul imi era constant la peste 160 bpm. Lucram bine cu ceilalti doi, ne schimbam destul de des la trena si astfel ca nu oboseam prea tare. Totusi vantul este mult mai puternic decat in pluton si pe unul din cei doi "coechipieri" il oboseste , astfel ca nu mai poate sa se tina de noi. Moralul mai scade putin, pentru ca acum suntem doi si parca traseul a devenit pustiu. Cei de la cursa de 50 si 100 km au terminat si pe traseu mai santem doar noi...cateva sute, "eroii" de la tura de 150 km. E cam greu in doi, cu vant de fata, dar inca aveam convingerea ca vom intalni un pluton mai bun. Totusi nu s-a intamplat asta decat dupa al doilea punct de alimentare, adica pe la km 112, cand ne intalnim cu cei care tocmai au mancat si-au baut ca "porcii" in punctul de alimentare. Totusi era bine ca erau mai odihniti si incet incet, s-a construit un pluton de 20- 25 de oameni care parca avea chef de pedalat. Eu raman in fata, caci a inceput sa-mi placa trena, mai ales ca am intrat din nou pe autostrada si mai ales ca vantul, acum ne impinge de la spate. "Yu-Hu"... eram bucuros, se rula cu 45-48 si era nemaipomenit. Ma bag mult la trena, voiam sa muncesc cat mai mult, sa ma obosesc , sa simt cursa cu adevarat, drept urmare mai primeam cate-un "like" :).  



         Kilometrii se scurg mult mai repede acum si incepem sa urcam pe Köhlbrandbrücke, principala atractie a cursei, un pod lung de peste 3,5 km, cu o inaltime de pana la 135m si inclinatie a pantei de 4%. De aici se deschideau orizonturi largi asupra portului din Hamburg dar si asupra orasului.  N-am avut timp sa admir foarte mult peisajul , dar am incercat sa ma bucur la maximum de tot ceea ce vedeam. Era superb...


          Intram din nou in oras si sunt uimit sa vad ca avem si urcari serioase. Erau cateva portiuni abrupte care, desi imi place catararea, imi dadeau emotii. Ei bine, nu doar eu eram cu pulsul ridicat aici ci si profesionistii:)

            De aici plutonul se intinde ca un carnat lung si se fac grupulete mici de maxim 5 oameni. Oricum nu mai aveam mult pana la finish, deci nu imi mai faceam probleme. Eram oarecum obosit dar inca mai aveam energie pentru sprint. Intram in ultimii 5 km si viteza creste usor, dar parca emotia din-aintea sprintului intarzie sa apara. Soseaua este lata, ne apropiem de centrul orasului, lumea deja incepea sa faca galagie. Erau foarte multi pe marginea drumului care ne incurajau, ceea ce imi dadea un impuls inaintea sprintului, impuls de care aveam mare nevoie. Ajungem aproape de primaria orasului si iata ca intram pe Monckebergstrasse, bulevardul care ne duce drept spre finish. E un haos total aici, lumea tipa si face galagie, muzica bubuie in difuzoare, cineva vorbeste la microfon, si eu ma lupt cu durerile de muschi si incerc sa respir cat mai bine. Sunt convins ca pulsul imi este peste 180bpm, dar inca ma simt bine, drept pentru care strang bine ghidonul in maini, ma ridic din sa si plec...fara nicio noima dar plec. Nu este sprint masiv, nu este nimic...toti pedaleaza pasnic de parca ar fi pe citybike... Imi place durerea si de asta fortez la maxim pana cand trec pe sub o chestie mare pe care scrie la fel de mare FINISH. E cuvantul pe care-l iubesc cel mai mult in momente ca acestea si iata ca el ma imbratiseaza cu drag si-mi spune ca am terminat cursa in 03:59:33 asta insemnand o viteza medie de 39,38km/h. Acest timp mi-a asigurat pozitia 37 din 472 la categoria mea de varsta, pozitie de care eram oarecum multumit. Ma tot gandeam, ce timp as fi scos daca nu eram nevoit sa ma opresc si sa pierd plutonul acela cu "locomotiva"!?! Intrebare fara raspuns...
             Dupa cursa am mers sa-mi predau cipul, sa primesc medalia si bineinteles sa ma alimentez.Ca de obicei, la cursele mari e mancare si bautura pentru toti si toate, astfel ca daca nu m-am orpit deloc pe traseu la punctele de alimentare, macar aici sa-mi fac plinul:) Aveau toate conditiile acolo... cabine de dus, vestiare, masaje etc. Si daca tot aveam un masaj inclus in taxa de inscriere, am profitat si m-am lasat si eu pe mana specialistilor, ca pe specialiste le-am ratat:). Am plecat ca nou de acolo, spre casa si m-am intors pentru a vedea live sprintul final al profesionistilor, care intradevar a fost magnific. Nu credeam ca e asa palpitant... Am stat cu sufletul la gura uitandu-ma pe ecranele gigantice din zona finish-ului, si ascultandu-l pe comentatorul cursei care "boscorodea" ceva in germana. Tensiunea era maxima, mai ales cand plutonul se apropia cu viteza de finish...si da, Boasson Hagen de la Sky Procycling castiga!. 
            
                   O cursa mare si la propriu si la figurat, o cursa care m-a facut sa simt putin din ceea ce simt profesionistii la fiecare competitie... vant, durere, bucurie, placere si bineinteles emotie... Prin asta am trecut si eu la Vattenfall Cyclassics Hamburg. Sper sa simt asta din ce in ce mai des, pana cand ajung sa completez lista sentimentelor cicliste cu...bucuria invingatorului:)