Locatie: Oradea
Data: 15-17 iunie 2012
Track GPS
In ultimii doi ani, Oradea pentru mine a devenit un loc al marilor emotii, al marilor incercari, al epuizarii, al limitelor fizice, al lacrimilor, al durerilor dar si al bucuriei, al victoriei, al satisfactiei. In acesti ani, Oradea s-a transformat intr-un Ironcity caci ceea ce se intampla acolo in fiecare iunie a anului nu se vede decat peste hotare. In fiecare an se strang aici oameni care iubesc mai mult decat orice...sportul, oameni care vor sa se lupte cu ei insisi, cu gandurile lor, cu corpul lor, oameni care in toata puterea cuvantului sunt denumiti IRONMAN. Nu este vorba de vreun film sau vreo alta bazaconie SF, este vorba de oameni simpli care vin la Oradea sa inoate 3,8 km, sa pedaleze 180 km si sa alerge 42,2 km. Usor de citit aceste cifre, dar extrem de greu de realizat. Care a fost distanta cea mai lunga pe care ai inotat-o? Cat timp ai reusit sa stai cel mai mult pe bicicleta? Cati km ai alergat cel mai mult? Sunt intrebari pe care le pun celor care nu reusesc sa inteleaga ce inseamna aceasta proba. Multi sunt cei care dupa jumatate de ora de sport sunt obositi si se opresc, dar putini sunt cei care dupa 15 ore de efort continuu au puterea sa zambeasca la cea mai mica incurajare si sa-si continue lupta. Este greu si sa stai in picioare 15 ore, dar mai sa faci un asemenea efort. Ironman este ceva care m-a marcat inca de la inceput, inca de la primul filmulet pe care l-am vazut...
Essence of Ironman
Nu stiu sa inot prea bine si n-am alergat in viata mea un maraton, dar stiu sa pedalez, uneori chiar bine, drept urmare si anul acesta m-am inscris cu echipa la ceea ce avea sa fie cel mai greu examen din sesiunea aceasta. Calin Chiprianov avea sa inoate, Catalin Miclaus sa alerge iar eu sa pedalez, echipa care si anul trecut a urcat pe podium si nu ne permiteam ca anul acesta sa se schimbe ceva. Emotii nu aveam caci pregatirea mea mai buna de anul acesta mi-a dat increderea de care aveam nevoie. Singurele emotii au aparut cu doua zile inainte de start, cand am ramas fara inotator. In momentul acela am fost cam demoralizat si nu stiam ce vom face, dar telefoanele au inceput sa sune in stanga si in dreapta, mesajele au inceput sa curga si iata ca am gasit inlocuitor, gratie Danielei Torok care ne-a recomandat-o pe Judit Foldenyi. M-am linistit, mai ales cand am auzit ca timpul pe care il va scoate va fi sub 1 ora si 30 min. Diferenta as fi recuperat-o eu iar Catalin ar fi marit-o cu siguranta la alergare.
Cu sufletul impacat ne indreptam usor spre Oradea, unde avea sa ne intalnim si cu ceilalti reprezentanti ai Timisoarei ( Daniela Torok, Ciprian Balanescu, Mihai Cozma, Alex si Gabi Falusi), trupa mare care spera sa faca orasul mandru de sportivii lui. Dupa pasta party si sedinta tehnica ne-am retras in barlog, adica la pensiunea Lan, unde n-am prea putut dormi din cauza tantarilor care-si bagau adang acele in noi. Totusi cei de acolo au fost foarte amabili si ne-au servit micul dejun la ora 6 chiar daca acesta se facea incepand cu 7.30. Am infulecat cat am putut de mult caci efortul pe care avea sa-l facem era enorm si aveam nevoie chiar si de cea mai mica farama de energie. Dupa cateva manevre esuate printre blocuri, reusim sa iesim de acolo si sa ne indreptam spre lacul Paleu, de unde avea sa se dea startul. Judit avea emotii cam mari si nu stiam ce sa fac sa o ajut sa treaca peste ele. Isi calcula timpii si era agitata... Titi care urma sa faca proba de Ironman singur era mai linistit ca ea si asta ma amuza...
Soarele era deja sus si apa lacului era potrivita pentru inot. Sportivii aveau de facut 8 ture a cate 475m, adica un total de 3800m. La ora 7:00 s-a dat startul in cea de-a treia editie Ironman Oradea...
Am stat pe mal si-am urmarit cu sufletul la gura spectacolul care se derula in fata mea, urmaream fiecare miscare a inotatorilor, fiecare brat ridicat din apa...era fascinant. Colega mea a facut prima tura in 9:30 min. ceea ce nu era rau.
Dupa o ora iese si primul inotator, Racz Levente Botond, apoi castigatorul de anul trecut, Miklos Vatai si Balint Zoltan, toti din Ungaria, toti cu pretentii la podium. Era cu adevarat emotionant sa-i vezi iesind ametiti din apa, dandu-si din mers neoprenul jos. Cu o viteza uimitoare s-au incaltat, si-au pus casca de ciclism si-au pornit pe traseul de bicicleta.
Singurul care nu s-a grabit deloc a fost al nostru Titi, care parca avea tot timpul din lume, ba mai mult facea si glume...:) Iata ca dupa 1 ora si 25minute iese si colega mea, care destul de ametita, imi paseaza cip-ul de cronometrare al timpului. Il prind repede in jurul gleznei, o felicit, imi iau bicicleta si incep sa alerg pe langa ea pana la iesirea din zona de tranzitie dupa care o incalec si...dus am fost. Nu-mi venea sa cred ca deja am pornit..ca deja pedalez, ca imi creste pulsul, ca soarele imi zambeste. Ma simteam minunat si aveam mare pofta de pedalat. Temperatura nu era inca foarte ridicata, vantul era slabut, deci aveam toate conditiile pentru a face o cursa buna. Targetul meu era sa-mi imbunatatesc cu cel putin 5 minute timpul fata de anul trecut cand pe cei 180km am scos 5 ore 51 min. Aveam de facut 7 ture a cate 23-24 km fiecare plus inca 12-15 km de la lacul Paleu pana in parcul Bratianu din Oradea.
Prima tura am facut-o in 44 minute si aveam o viteza medie de aprox. 34 km/h ceea ce era foarte bine in conditiile in care profilul terenului era destul de valonat, cu multe urcari. Rotiile se invarteau singure si eu continuam sa ma simt bine, ma intersectez din nou cu Titi care-mi spune ca am primit ceva comment pe Facebook de la o fata. Am inceput sa rad gandindu-ma ca a navigat pe internet in timp ce pedala. Bineinteles, era o gluma dar adevarul e ca pozitia destul de confortabila pentru antebrate iti permitea sa ai o libertate destul de mare a palmelor. In lipsa de ocupatie chiar am fost tentat sa intru pe internet dar am renuntat la idee caci totusi tinta mea in momentul acela era locul 1.
Dupa aproximativ o ora de stat pe ghidonul de contratimp, spatele incepe sa-mi sopteasca ca ceva nu-i convine, eu nu il bag in seama si continui sa trag de pedale. Incercam sa tin un ritm suficient de ridicat dar constant si care sa nu ma oboseasca prea mult. Tot din lipsa de ocupatie am inceput sa-mi calculez timpii scosi pe fiecare tura, sa fac statistici, sa-i compar cu timpii anteriori. Interesant e ca in timpul unui efort sustinut mintea lucreaza ceva mai greu, astfel ca cele mai banale calcule au fost mult incetinite. Bine, sunt constient ca daca as fi mai bun la matematica m-as fi descurcat mai bine, dar asa...imi lua cam 5-6 minute in fiecare tura sa-mi fac ordine in timpii/tura. In primele 4 ture timpul a fost cam acelasi, cu cateva secunde diferenta, ceea ce ma multumea destul de mult. Pe la km 100, adica la intrarea in tura a 5-a , am cerut mancare adevarata de la sustinatorii mei de pe margine, astfel ca am savurat instant sandwich-ul cu sunca , branza topita si cascaval pregatit cu o seara inainte de mine. Aveam experienta anului trecut in care pe la km 120 m-a izbit o foame de "carne"de nu mai stiam ce sa fac. La un moment dat corpul refuza sa mai primeasca tot felul de nebunii calorice precum gelurile proteice, batoanele, bauturile izotonice, ba mai mult...chiar si apa, si incepe sa-ti ceara ceva adevarat...slanina cu rosii, ceapa si branza....sarmale, fasole batuta, friptura la cuptor, cartofi copti, gratare, shaorma, orice altceva decat concentrate. In fata mea se derulau cele mai cuplite scene culinare, era un adevarat chin sa ma gandesc la toate bunatatile pe care le-as savura. Tocmai de aceea am venit in intampinarea acestor ganduri cu un sandwich care si-a facut efectul cum nu se putea mai bine.
Pe traseu au inceput sa apara si concurentii de la Half Ironman, care au plecat cu 2 ore mai tarziu decat cei de la Full Ironman si atunci instinctul meu de a fi primul a iesit la iveala si am inceput sa depasesc tot ce aparea in fata mea, chiar daca nu erau cu mine in categorie.
Totusi, cand ajungeam in dreptul fiecarui concurent pe care-l depaseam, il incurajam astfel incat sa-i mai creasca putin motivatia. Eu eram bine motivat, caci depaseam continuu. Tot in tura a 5-a, am inceput sa simt nevoia de a urina, ceea ce ma cam enerva caci nu aveam de gand sa opresc nici macar o secunda. Nici la punctele de alimentare nu opream, dar mai sa fac pipi. Era absurd... Am neglijat aceasta cerinta a corpului meu si rau am facut, caci cum stateam aplecat peste ghidon, presiunea asupra vezicii era destul de mare si am inceput sa ma simt rau. Tot din lipsa de ocupatie am inceput sa ma gandesc la cum ar fi sa urinez din mers, fara sa opresc bicicleta...hmmm, buna idee. "Ce? Profesionistii din tururile mari cum reusesc sa faca asta?" Atunci..fain si frumos am trecut la fapte, dar nimic. Nu sunt pudic dar ma inhibau cei care veneau de pe partea cealalta si nu puteam nicidecum sa urinez. Am amanat asta mai bine de o tura, timp in care si randamentul meu a scazut usor, am pierdut aproape 5 minute in tura a 5-a. Abia in tura a 6-a, pe la jumatatea ei, vazand ca ma simt in continuare rau, am oprit, si-am dat tot "raul" afara. Am pierdut 40 secunde dar apoi starea mea a revenit la normal si-am prins din nou viata. Ce fraier am fost ca nu am oprit cand trebuia...
Pe la km. 150 il sun pe Catalin Miclaus si il anunt ca am intrat in ultimii 30 km, sa inceapa si el incalzirea. Apoi ma inteapa o viespe care a intrat sub tricoul meu si-am inceput sa zbier... Bineinteles, m-am dezechilibrat si era sa si cad, dar m-am redresat rapid si-am reusit sa scot inamicul meu din tricou. Ma durea dar asta mi-a ocpuat din nou mintea caci incercam sa o conving ca nu trebuie sa ma scarpin. Enervant e ca dupa vreo 20 minute am mai fost intepat de inca una... dar atunci m-am limitat la doar cateva injuraturi.
Pe coborari incercam sa-mi conserv cat mai mult energia dar asta ii avantaja pe cei care mergeau mai slab pe urcare, astfel ca in doua randuri am fost depasit pe coborare de doi indivizi care mai apoi au fost prinsi pe urcare si depsaiti... Inainte de a intra in ultima tura, in spatele meu apare un individ in rosu, care ma depaseste, eu trag dupa el si il ajung din nou pe o urcare cand il intreb cum se simte. El se uita ciudat la mine si isi vede de drum. Mi-am dat seama ca nu-i roman si i-am zis in engleza sa stea linistit ca eu sunt la echipe si nu la individual, nu stiu daca a inteles sau nu, dar la prima coborare m-a lasat in spate. Ce inseamna sa ai o bicicleta de contratimp...
Trec de ultimul punct de alimentare si ma apropii rapid de "ciresul de pe tort", dealul celebru supranumit asa de catre organizatorul concursului. De data asta, panta urca la peste 7% si raportul de 53/25 nu ma mai satisface, schimb pe placa de 39 , ajung la o cadenta de 80rpm si incep sa urc cum stiu eu mai bine.
Oboseala deja se simtea bine caci in mod normal as fi urcat mult mai bine un deal cu o asemenea inclinatie. Totusi eram multumit de mine si trageam din ce in ce mai tare, stiind ca in mai putin de 10 km voi ajunge la finish. Trec din nou pe langa Sorin Victor Roman care parea destul de obosit, dar il incurajez si sperand ca asta a avut efect, ma distantez si il las in spate. Mai depasesc inca doi concurenti de la HalfIronman pe urcare dupa care vine o ultima coborare...unde drumul e mai rau, cu portiuni scurte fara asfalt si gropi, dar trec cu bine de ea si cand vad semnul cu 1km, ma ridic din sa si incep sa ridic ritmul...trec de linia ferata, urmeaza din nou o zona de offroad si apoi intrarea in parcul Bratianu. Am intrat in zona de tranzit...am sarit de pe bicicleta, mi-am desprins cip-ul, i l-am dat lui Catalin, i-am urat succes, m-a felicitat si a plecat in scurta lui alergare de 42 km.
Eram epuizat...dar foarte fericit caci mi-am imbunatatit timpul fata de anul trecut cu mai bine de 20 minute, adica am terminat in 5 ore si 30 min, cu o viteza medie de 32km/h...obiectiv indeplinit:). Intru in tarcul pentru biciclete, unde era si sustinatorul nostru Bogdan Umanschi si Ciprian Balanescu care a castigat proba de half Ironman masculin cu un timp record pentru Romania... 4h si 8 min.. Il felicit dupa care ma asez pe iarba...ametit, usor deshidratat si flamand. Cu toate astea inca nu puteam sa bag mai nimic in gura. Abia dupa jumatate de ora am reusit sa mananc ceva.
Alergatorii se invarteau in cerc in jurul parcului, pe la umbra, fugind de razele soarelui care ardea din ce in ce mai tare. Cei de la Full inca erau "fresh" caci maratonul abia incepuse pesntru ei...
iar cei de la Half, unii terminasera, altii atunci incepeau. Pentru ca nu voiam sa ratez momentul aparitiei lui Catalin la finish, am fugit la pensiune, am facut un dus, am mancat ceva si m-am intors in parc. Catalin mai avea 8 ture si se misca destul de bine, nu parea sa fie foarte obosit, fapt care m-a bucurat. Avea un avans de 22 de ture fata de celalta echipa care mai concura cu noi si nu avea prea multa motivatie sa traga mai tare. Sorin mai avea 4 ture si era cam obosit, voiam sa-l ajut cumva sa parcurga distanta mai usor astfel am mers in paralel cu el timp de 3 ture in care am facut schimb de impresii. Era extenuat dar cu toate astea inca reusea sa vorbeasca cu mine si sa tina un ritm constant de aprox. 6km/h, nu stiu daca i-am fost de ajutor sau nu in turele acelea dar cu siguranta timpul a trecut ceva mai repede pentru el. In ultima tura l-am lasat singur, cu gandurile lui, cu trairile lui... si a terminat, cu zambetul pe buze primul sau HalfIronman... felicitari lui.
La numai doua ture dupa finish-ul lui Sorin, apare si colegul meu care trecand linia de sosire ofera echipei noastre inca un loc I la Ironman Oradea. Il imbratisez, il felicit si ii multumesc pentru ca a terminat maratonul in 3 ore si 13 min, inca un rezultat minunat pentru noi, imbunatatindu-ne timpul echipei fata de anul trecut cu 8 minute. Dintre cunoscuti, in cursa pentru finish a ramas Titi, care inca mai avea mult de alergat si devenea din ce in ce mai obosit. Nu era singurul in starea asta...ci toti cei care mai erau inca pe traseu...
Extenuarea se citea pe fata lor si aproape ca aveam lacrimi in ochi de fiecare data cand mai faceau cate-o tura. Am stat acolo, lipit de linia de sosire pentru a-i incuraja pe toti, nu puteam sa raman indiferent la suferinta lor.Parca durerea lor se transmitea si la ceilalti, trairile lor le simteam si noi cei de pe margine...era ceva ce greu poti exprima in cuvinte.
In momentele acelea o privire iti transmite mai mult decat o mie de cuvinte... M-au impresionat foarte mult sotii Ursu Gabriel si Alina care participau impreuna la primul lor Ironman. Cred ca este ceva minunat sa ai persoana iubita langa tine in momentele acelea, ba mai mult sa participi alaturi de ea, bravo lor caci au fost un exemplu demn de urmat, mai ales Alina care dupa mai bine de 15 ore de efort fizic sustinut devine prima "Iron Girl" din Romania. Dupa 12ore si 40 minute trece linia de sosire si prietenul nostru Titus Paun, aflat la primul Ironman, moment din nou emotionant pentru noi...mai ales ca el este al doilea timisoarean care termina aceasta proba...felicitari si lui.
Si de aceasta data trupa de la Timisoara s-a descurcat minunat, astfel ca orasul nostru a mai obtinut inca 3 podium-uri prin Cirpian Balanescu (loc. 1Half), Daniela Torok (loc. 3 Half) si echipa Tibiscus, adica... eu cu Judit Foldenyi si Catalin Miclaus ( loc. 1 Ironman - echipe).
Rezultate bune si frumoase care merita multe felicitari... Totusi nu podiumul primeaza intotdeauna, in cazul acesta castigatori sunt toti cei care au terminat proba, toti cei care au avut curajul sa-si impinga corpul la limite de neimaginat, toti cei care au trecut prin caldura, vant, foame, deshidratare, durere si suferinta, toti cei care au devenit Ironman si Half Ironman...cinste lor.
Locatie : Lugoj
Data: 04.06.2012
Participanti: echipa CS Tibiscus - sosea
Track GPS
Cand am auzit de Cupa Max Ausnit am inceput sa caut mai multe despre eveniment si incet incet am ajuns sa citesc mai multe despre ceea ce inseamna Max Ausnit.... mare om. E de apreciat faptul ca fiul sau, Steve Ausnit a revenit in Romania cu gandul de a investi aici si de a sustine ciclismul de sosea.
Cunosteam traseul de concurs inca de prin 2009, cand impreuna cu Pantani ma gandeam nostalgic la cum ar fi sa fie acolo un concurs de sosea. Speram din suflet sa avem asa ceva acolo, in zona aceea cu adevarat frumoasa. A fost un motiv in plus de bucurie pentru mine acest concurs, mai ales ca eram intr-o forma fizica destul de buna si speram la o pozitie buna in clasament. Pentru ca profilul e destul de valonat si solicitant, in ultima saptamana , impreuna cu colegii ne-am antrenat de 3 ori pe traseul de concurs. Am studiat bine terenul, ne-am familiarizat cu virajele, urcarile si ne-am gandit la strategii, la locurile numai bune pentru atac.
In dimineata concursului, incarcati cu multa energie pozitiva, ne-am urcat in masini si-am pornit spre acest orasel drag mie...Lugoj. Nu aveam emotii caci in masina era o atmosfera destinsa si foarte placuta...cu rasete, glume si dume...de autobaza...normal:) Inca de cand am intrat pe drumul care ducea spre locul de start am fost intampinati de organizatori cu pancarde si inscriptii pe sosea care ne indicau locul de desfasurare al evenimentului, ceea ce a demonstrat inca de la inceput ca organizarea este de buna calitate.
Ne-am intalnit cu prieteni din lumea ciclista, cu colegi de "pedala", cu familiile acestora, cu organizatorii, cu multa lume buna, fapt care m-a facut sa ma simt bine. Aveam si muzica, aveam si fructe...apa, zambete si fete frumoase, aveam si soare, poate prea mult dar acolo domina o atmosfera prietenoasa si foarte primitoare. La inscriere am fost surprins sa vad ca primesc numarul meu preferat, pentru concurs... 5... "va fi bine" imi spuneam, si cu zambetul pe buze mi-am prins numerele pe bicicleta. Singurul inconvenient a fost cel de-al doilea numar, care era imens, aproape cat o coala de format A4. Am ras si ma gandeam oare la ce o fi bun asta... Bineinteles ca nu l-am folosit...
La incalzire aveam picioarele foarte grele si amortite chiar, ma simteam de parca aveam 80 de ani si nu stiam din ce cauza ma simt asa... "o fi pentru ca sambata am facut 180 km cu colegii? Neaaa.... o fi de la hidrobicicleta? Neaaa... o fi de la cele 5 ore de somn in conditii de Agro?... posibil:) " In fine...am facut cativa km de incalzire si speram sa fie totul bine.
La start s-au strans aproape 100 de participanti, ceea ce pentru un concurs aflat la prima editie este chiar bine. M-am bucurat sa vad ca soseaua convinge tot mai multi ciclisti sa-si cumpere si cursiera. Aveam pulsul la 115 bpm si o stare de neliniste, pe care o puneam pe seama emotiilor. Schimb cateva cuvinte de strategie cu colegii, dar suficient de tare cat sa fim auziti de ceilalti concurenti, punand astfel presiune pe ei, apelez din nou la ajutorul divin si plecam in ceea ce avea sa fie prima editie a Cupei Max Ausnit. Se pleaca incet...frumos...asa cum n-am mai vazut la niciun concurs de sosea.
Nimeni nu a rupt ritmul, nimeni nu a plecat ca un nebun, probabil pentru ca toti voiau sa-si conserve puterile pentru tura 3 si 4 cand deja fiecare urcare va deveni tot mai grea. Picioarele inca imi erau grele si amortite si ma bucuram ca ritmul nu era prea alert si puteam sa ma incalzesc. In prima tura nu s-a intamplat mai nimic in afara faptului ca Dani Crista si "neamtu' " de la Arad nu se puteau abtine si mai cresteau putin ritmul...La fel si Emil Chepetan care spre surprinderea mea a plecat de unul singur in fata... "e cel mai tanar din echipa...are energie...n-are experienta... " imi ziceam dar m-am bucurat sa-l vad ca poate sa stea cu noi, ba mai mult...chiar in fata noastra. In schimb...in spatele meu s-a pozitionat o "pata" galbena care statea lipita parca de mine. E vorba de Andrei Mihai care facea exact ceea ce faceam si eu. Mergeam in fata, venea dupa mine, ramaneam in spate...el la fel... schimbam partea si el la fel... "ce puii mei? " In fine...m-am obisnuit cu el dupa mine si la inceput chiar ma amuzam pe seama asta...he he..."ce bun antrenor ai avut"...
Trece prima tura si picioarele au inceput sa functioneze bine, ma simteam din ce in ce mai bine si imi venea cheful sa "trag". Plutonul era destul de mare si asta ma cam enerva caci pe urcare nu puteam sa merg in ritmul meu, ci in ritmul plutonului in care eram blocat.
Detest sa folosesc frana pe urcare...e absurd. Trecem de prima urcare mai lunga, vine primul "gat" mai dificil de urcat...apoi cel de-al doilea, adica la km 27 si pe o panta cu inclinatie de aprox. 11 %, ma ridic in picioare si sprintez ca un nebun pe cea mai dificila urcare a cursei. Ma distantez repede de pluton dar dupa aporximativ 500 m. "las pedala" si astept urmaritorii, caci ar fi fost un consum prea mare de energie sa pedalez singur inca 35 km. De pluton nu mai putea fi vorba caci acesta a fost rupt in bucatele, totusi cei mai buni au ramas si s-a format un grup de 7 oameni din care 5 de la noi din echipa. "Uau... evadare cu inca 4 colegi"... eram bucuros sa vad asta si am inceput sa lucram...exact ca la un antrenament. Schimbare de trena la cateva sute de metri, ritm destul de ridicat si consum mare de energie. Munca noastra a dat roade caci plutonul urmaritor ramanea tot mai in spate si distanta dintre noi se marea continuu, la fel si timpul. Totusi evadarea noastra nu functiona asa cum ar fi trebuit caci nu toti din grupul nostru colaborau si incepeam sa ma enervez tot mai mult...tot mai mult.
La trena treceam numai eu, Pantani, Crista si Mircea Gustav de la Nomad Merida. Bitza era obosit si cu pulsul "in pod", Grosu ducea numai pe plat sau pe coborare ( unde se pricepe mai bine) si Andrei Mihai...deloc, fapt care m-a enervat la culme. Inainte de finalul turei a 3-a, pe coborarea din-aintea ultimei urcari, Dani Crista se desprinde de noi si prinde ceva avans. N-am tras deloc dupa el si l-am lasat sa se desprinda... "are nevoie de o victorie" imi ziceam.
Pe parcursul turei 3, mi-am descarcat verbal nervii pe Andrei, l-am apostrofat...l-am jignit...l-am facut cu "ou si cu otet", doar pentru ca nu voia nici de-al naibii sa treaca la trena si sa impuna ritmul pentru 100 - 200 m. Tot spunea ca noi suntem 5 in grup si ca noi ar trebui sa ducem trena si nu el...dar chiar si asa, nu mi se pare deloc normal sa stai ca un trantor in spatele unor baieti care muncesc. Cand esti in "evadare" , toata lumea munceste pentru succesul ei, nici vorba de stat la "cutie" .In fine...eram cu nervii intinsi la maximum si voiam sa fac ceva sa scap cat mai repede de ei, drept urmare, in ultima tura, la km. 59, exact in locul in care am "rupt" pentru prima data, ma ridic din nou in picioare
si cu pulsul ridicat pana la 176 bpm, sprintez din nou, in speranta ca marele trantor al grupului va ramane in urma. Asa a si fost...caci numai Pantani a reusit sa se tina cat de cat aproape de mine. Vazand ca nu mai vine nimeni dupa el, l-am asteptat si am decis sa merg impreuna cu el spre finish. Trageam cat sa nu fim prinsi de cei din spatele nostru. Vine ultima urcare si incep sa ma gandesc la bucuria ce ma va cuprinde in momentul in care voi urca pe podium. Emotii nu aveam caci am decis cu Pantani sa trecem impreuna linia de sosire. Cu bucuria in suflet si in inima, am ridicat amandoi
mainile si in aplauzele si strigatele spectatorilor am trecut linia de sosire, dand dovada de fairplay si sportivitate, de colaborare si echipa. La 30 secunde dupa noi apare si Grosu care-i bate pe cei doi cu care venea...
Bucurie mare pentru mine si pentru echipa mea. E prima data cand munca noastra este rasplatita asa cum trebuie. Am reusit o evadare de 35 km cu 7 oameni din care 5 de la CS Tibiscus, am reusit sa urcam pe podium la toate categoriile de varsta:
18 - 29 ani:
1. Dani Crista (Tibiscus) - 01:47:03
2. Laurentiu Bogdanescu si Alexandru Almajan (Tibiscus) - 01:49:00
3. Alexandru Grosu (Tibiscus) - 01:49:35
30 +
1. Mircea Gustav Robert ( Nomad Merita) - 01:49:36
2. Bogdan Nadastean ( Tibiscus) - 01:52:49
3. Marius Ragobete ( Tibiscus) - 01:53:22
18 - 29 fete:
1. Gyurka Zsuzsa ( Nomad Merida) - 01:36:37
2. Hamza Marinela ( Tibiscus) - 01:46:45
3. Lazar Alexandra ( Racing Bike Pro) - 01:57:13
Cum spuneam, ne-am bucurat tare mult pentru victoria noastra dar mai ales pentru faptul ca echipa incepe sa se inchege...sa creasca...sa functioneze...sa dea rezultate.
Singurii pagubiti ai cursei au fost Andrei Popa care intr-o curba a fost incurcat de un copil si a cazut...rupandu-si mana, si Cristi Enache care a alunecat, dar in alta curba si care s-a ales cu julituri pe picior si fata. Dureros dar asa e ciclismul...greu. Sper sa se faca bine si sa revina cat mai repede pe sosea...
La premiere...voie buna si antren, cu mici, citro si prajituri, plus o baie in piscina...atmosfera placuta si veselie mare.
Le multumim organizatorilor( Concordia Lugoj si Fratii Rosu) pentru eveniment dar mai ales Dlui. Steve Ausnit fara de care nu ar fi fost posbilia organizarea acestui concurs de sosea. Speram ca si editia a doua sa fie cel putin la fel de bine organizata ca si prima.
