Denumire: Bike maraton Timisoara
Locatie: Timisoara
Data: 15 septembrie 2012
Participanti: echipa de sosea CS Tibiscus
La inceput am stiut ca aceasta cursa se va organiza in 16 septembrie, exact in data in care se organizeaza si ultimele etape din Tour de Pecs, in Ungaria. Eram oarecum fericit caci aveam de gand sa merg in Ungaria avand in vedere ca participarea la concursurile de prin oras nu au fost niciodata pe placul meu. Cand am vazut ca s-a mutat pentru data de 15, n-am mai zis nimic si-am inceput sa ma gandesc daca merita sa particip sau nu. Dar cum sa nu particip? Mi-ar fi foarte greu sa stau pe margine si sa ma uit la colegii mei cum trag de biciclete. Totusi m-am inscris..."fie ce o fi"... dar emotiile pentru acest eveniment se intensificau pe masura ce numarul inscrisilor crestea si mai ales cand vedeam numele grele care apareau la mine in categorie. Dani Crista, George Popovici, Cristian Bolchis, Raul Buhas...si toti sunt sprinteri buni. "E clar...va fi foarte greu", dar nu imposibil si am inceput sa ma pregatesc in special spiritual pentru aceasta cursa.
Problema e ca moralul meu a cam scazut cu o saptamana inainte de start caci comoditatea mea a facut ca restantele din toamna de la facultate sa-mi bata din noi la usa...disperate. Am inceput sa lucrez intens la proiecte si am cam uitat sa dorm, sa ma hidratez, sa mananc si mai ales sa ma antrenez...eram praf, cu ochii injectati. Totusi, in momentul acela, scoala era prioritara....deci, nu am nicio scuza.
M-am dus la start "cu mana-n fund si cu buza umflata", avand in suflet aceeasi presimtire ciudata care m-a inconjurat toata saptamana. Cu jumatate de ora inainte de start a inceput ploaia, destul de puternic si a facut traseul de concurs...terci. Impreuna cu colegii luam in calcul doua variante: "Ori se merge incet si precaut, ori se merge tare si haotic" si bineinteles radeam, dar nu cu rasul nostru.
Arbitru de la Federatia Romana de Ciclism, cipuri de cronometrare din Ungaria, politie si voluntari pe traseu si cam 120 de oameni la start. Totul parea ideal... dar ploaia ne-a stricat toate socotelile caci traseul devine foarte alunecos si cu sanse mari de accidente.
Se da startul si dupa ce iesim cu bine din primul viraj unde Grosu e primul ciclist care aluneca si cade, incepem sa sprintam cum putem pentru a segmenta putin plutonul. Cu cat mai putini in pluton, cu atat mai bine, dar trebuie sa incetinim foarte mult la fiecare viraj. Impreuna cu Remus duc trena si o facem cu un ritm destul de sustinut, dar dupa ce ajungem pe strada Cluj, Dani Crista profita de lansarea lui Remus si sprinteaza de nebun. Dupa el se ia Andrea Benfenati, alias "italianu' " dar nu rezista mai mult de 700m in spatele lui Crista si este prins de pluton. Crista insa prinde un avans de cateva secunde si il tine acolo constant. Nu ma deranja asta asa mult caci stiam ca daca in pluton se formeaza o trena puternica acesta va fi prins pana la final. Dar in pluton, situatia e cam nasoala caci doar eu, Remus, Bolchis si italianu' trecem la trena. Restul lumii inca doarme...dar ne trezim brusc cand la intrarea pe calea Buziasului il vedem pe Remus cum incepe sa faca drift-uri in curba. Am incetinit instant cand am vazut asta, dar am accelerat imediat dupa ce am trecut de zona periculoasa, dar daca stau bine sa ma gandesc...tot traseul se poate considera "zona periculoasa"....apa lucea pe jos si asfaltul parea sa fie acoperit de un strat subtire de gheata. Eram incordat si nu foarte sigur pe bicicleta mea, ceea ce ma facea sa nu ma simt prea bine.
Trecem de covorul intermediar de citire a cipurilor din sensul giratoriu de la Aem si ne continuam munca de urmarire a lui Crista, care parca prindea avans tot mai mult si dupa cateva momente ajungem la fabrica de bere, unde ne asteapta cu bratele deschise....clasicele linii de tramvai.
Primul care cade este italianu'... dupa vreo 10 m se imprastie Vladimir Balan iar aproape de iesirea de pe linii, "mi se trage presul" si ma intind si eu pe asfaltul dur, murdar, rece si ud. "Baga-mi-as picioarele"....nervos, ma ridic, imi ridic bicicleta, imi pun lantul din nou pe pinioane si pornesc dupa plutonul care s-a distantat deja bine de mine. Eram putin zgariat dar in momentul acela nu simteam nimic caci eram cuprins de furie, nervi, ciuda si energie. Trageam cat puteam de tare dar degeaba...plutonul ramanea cam la aceeasi distanta in fata mea. Problema cu adevarat mare era ca fiind singur, nu mai beneficiam de protectia plutonului si a politiei. Eram singur in lupta cu traficul si cu soferii dobitoci din oras.
Injuram continuu si pedalam ca un nebun si in fata ochilor mei nu aveam nimic altceva decat plutonul care avea cam 40 de secunde avans fata de mine. Numaram avansul de fiecare data cand ii vedeam pe cealalta parte a drumului, in dreptul meu, pana cand ajungeam si eu in acelasi punct. Acum puteam sa vad la ce distanta e Crista in fata plutonului dar si in fata mea si bineinteles, puteam sa vad cat de cat ce se intampla in pluton....cine este la trena si ma intristam cand il vedeam pe Bolchis ca trage ca un caine in fata. Cand eram in drept cu ei, strigam cat puteam la colegii mei sa treaca la trena si sa incetineasca plutonul ca sa-i ajung si eu, dar nimeni nu ma baga in seama sau nu ma auzea. Eram singur singurel...
La fiecare intersectie se forma cate-o coada de masini si toata soseaua era blocata. Cu nebunie maxima si inconstienta incepeam sa fac slalom printre masini la o viteza de peste 35 km/h. Daca aveam norocul sa se deschida vreo portiera in fata mea, plonjam foarte fain in baltile de pe sosea. Politia din intersectii parca era depasita de situatie si se comporta de parca trebuia sa dirijeze traficul precum intr-o zi normala. Pentru ei, faptul ca era concurs nu reprezenta mare lucru...ce sa mai zic de soferii dobitoci aflati la volanele masinilor lor puturoase.
Nu mi se dadea prioritate deloc si asta ma facea sa ma umplu si mai mult de furie si cred ca daca vreun sofer ar fi comentat la mine, as fi fost in stare sa-i sar "in gat". Bineinteles, frustrarea ca nu prind plutonul si deci ca nu voi prinde un loc pe podium se simtea si ma facea sa risc tot mai mult la fiecare intersectie. Puteam foarte bine sa renunt la batalie si sa merg lejer pe marginea drumului astfel incat sa-mi conserv energia pentru etapele din ziua urmatoare dar n-am facut asta. Am inceput sa ma gandesc ca poate poate se mai cade in pluton si imi voi ajunge contracandidatii la podium. Eram rau caci ma gandeam la asta dar nu-mi puteam controla gandurile....eram ca un nebun.
Avansul plutonului creste la peste 1 minut si speranta incepe sa se stinga usor, dar aceasta reinvie cand il vad pe Vladimir Balan ca apare din spate, in trena unui tip cu o bicicleta de oras. M-am luat dupa ei si incepeam sa ma gandesc ce naiba are asta de merge asa bine, chiar si daca nu e pe cursiera?!? Dupa vreo 2 minute de studiu asupra bicicletei lui, constat ca acesta mergea pe o bicicleta electrica si el trebuia doar sa pedaleze lejer ca sa fie propulsat cu 40-42km/h inainte. Tipul nu avea numar de concurs dar probabil voia sa se distreze si el pe traseu, pescuind nenorocitii cazatori. La inceput ma gandeam ca e cam penal sa stau in spatele lui la trena, dar apoi m-am obisnuit cu gandul ca daca tot nu ajung pe podium, macar sa fac un antrenament bun....si in plus nu eram in trena unei masini ci in trena unui biciclist. De acum, timpul trece mai usor si parca reusesc sa ma mai calmez. Incep sa ma uit si in stanga si in dreapta, sa ciulesc urechile la cei de pe margine care ne incurajau dar si la Dan Lupsa care imi striga tot timpul sa am grija. Avea dreptate....caci traficul era in continuare intens si riscurile erau inca foarte mari.
Il vad si pe Grosu, il vad si pe Cretescu , dar ei parca merg la rulaj, ori sunt precauti ori nu au chef de cursa. Nu stiam ca Grosu a picat si eram mirat ca a ramas in urma plutonului, ba mai mult ca nici nu m-a ajuns pe mine...intarziat.
Intram in ultima tura si constat ca avansul plutonului fata de mine mai scade putin, semn ca nenea din fata mea duce trena foarte bine. Pe calea Buziasului, il ajungem pe Marius Vlad, alias "Cobra" cu Tomuta Emanuel, si ma mir sa vad ca cel putin Marius nu a reusit sa se tina de pluton. Ma apropii de el, ii spun "Haide Marius...Hai" si trec la trena, lasandu-l pe cel cu bicicleta electrica sa pedaleze paralel cu noi, dar acesta revine dupa un timp la trena si incepe sa ne care din nou. Marius se mira si el de bicicleta tipului dar nu e deranjat de trena lui....e si normal....cine-ar fi?
Cu Marius in grup ma simt putin mai in siguranta, caci el are un stil foarte original de a se face vazut in trafic. La fiecare ambuteiaj incepea sa urle, sa strige, astfel incat soferii sa vada ca sunt cativa nebuni in spatele lor. Soseaua acum e uscata si eu ma pregatesc de sprintul final... nu conteaza ca e pentru locul X, dar daca tot e concurs....e sprint. "Ciclistul electric" se retrage in sensul giratoriu de la Miu si ne lasa pe noi sa mergem in voie spre linia de finish. Tomuta Emanuel trece la trena si il las sa creada ca sunt obosit. Sirul de masini inainte de ultimul viraj, ne face sa intram pe contrasens si sa incetinim putin, dar reusesc sa intru primul in ultimul viraj si sa sprintez cu toata forta pe ultima suta de metri din fata primariei.
Trec primul linia de sosire din grupul cu care am venit dar asta este irelevant caci marea batalie s-a dat in plutonul care a ajuns cu 1 minut si 7 secunde in fata mea la finish. Eu am terminat cei 40km in 1:02:17 conferindu-mi un rezonabil loc 4 la categoria de varsta si un loc 12 la general.
Colegul meu Dani Crista a facut o cursa senzationala, reusit o evadare de unul singur, la doar cativa km de la start, obtinand locul 1 la categoria 18-23 ani si bineinteles...locul 1 in clasamentul general.
Ceilalti colegi ai mei au reusit sa urce pe podium dupa cum urmeaza:
- Emil Chepetan loc. 3 la categoria 14-18 ani.
- Remus Farcas loc. 1 la categoria 23-35 ani
- Titel Rusinaru loc. 3 la categoria 23-35 ani
- Bogdan Nadastean loc. 1 la categoria 35-45 ani
- Alexandru Cretescu loc. 2 la categoria + 45 ani
- Raluca Zvanca loc. 2 la categoria fete.
Felicitari tuturor, felicitari Clubului Sportiv Tibiscus...
Parerea mea?
Mai bine sa nu se ma organizeze curse in oras daca nu se poate inchide circulatia complet. A fost o cursa nebuna de supravietuire...cu risc maxim de accident. Au cazut cel putin 10 ciclisti si s-au accidentat mai mult sau mai putin grav...tot cam atatia. Din nefericire, unul dintre ei a intrat in contact direct cu un autobuz... Sincer, mi-as dori sa nu mai particip la astfel de curse, dar problema e ca nu pot sta departe de linia de start cand vine vorba de asemenea evenimente.
Inca sunt socat cand ma gandesc cum naiba reusesc cei din Hamburg sa inchida jumatate din oras pentru o cursa ciclista iar Timisoara sa nu reuseasca sa inchida doua-trei artere principale de circulatie pentru 2 ore. E asa greu sa oferi siguranta deplina unor sportivi care se implica intr-un astfel de sport cu cea mai mare daruinta? Autoritatile noastre chiar nu vor sa faca nimic pentru un asemenea eveniment? Primaria noastra doarme? HAI ... TREZIREA....
Denumire: Oetztaler Radmarathon
Locatie: Solden, Austria
Data: 26 august 2012
Participanti: eu, Bogdanescu Laurentiu(Pantani), Cretescu Alexandru(tati), Farcas Remus, Grosu Alexandru, Nadastean Bogdan(Bitza), Popa Andrei si Sorin(doctoru') cu Dana.
Track GPS
238 km, 5500 m diferenta de nivel, 4 munti, 4 urcari...17,3 km cea mai scurta, 39 km cea mai lunga, altitudine maxima 2509 m si aprox. 5000 de ciclisti la start. Asta face ca batranul Oetztaler Radmarathon sa fie cel mai greu concurs de sosea pentru amatori din Europa. " I have a dream" e motto-ul acestei competitii si le dau dreptate caci este o provocare pe care fiecare ciclist o transforma intr-un vis iar cand visul devine realitate, esti cel mai fericit.
Spre deosebire de anul trecut, anul acesta am fost acceptati la Oetztaler si gandul ca visul poate sa devina realitate ne-a motivat sa ne antrenam mai serios pentru cel mai important eveniment al anului pentru noi. Echipa de sosea a Clubului Sportiv Tibiscus a reprezentat Romania cu 7 din cei 8 romani participanti la concurs si pot spune ca a facut-o intr-un mod rezonabil.
Am plecat la drum mai pregatiti si motivati ca niciodata, dorind sa scapam de caldura nebuna din Timisoara cat mai repede. Voiam aer de munte, peisaje frumoase si urcari serioase nu cioturi de dealuri si suprafete plate care ne terorizeaza in Timisoara. Drumul de peste 1100km pana la Solden l-am facut in 14 ore, insa fara sa fim scutiti de peripetii. Pe langa faptul ca suntem zapaciti, uitam lucruri si facem pana iar GPS-ul integrat al unuia dintre noi da erori si ne-am mai ratacit, somnul dulce de dimineata l-a mai invaluit si pe Grosu, care...ruland cu 120km pe autostrada ne-a speriat de moarte. Avem noroc insa ca cineva acolo sus ne iubeste...:)
Bitza era cel mai activ in masina, el fiind copilotul care atunci cand nu atipea facea zgomot, dadea muzica tare, batea din palme...tipa, era enervant dar eficient. Remus, cand nu vorbea prostii...dormea, Grosu conducea cu ochii mai mult inchisi decat deschisi iar eu horcaiam si tuseam cum am facut toata saptamana trecuta de altfel. In cealalta masina era Doctoru' cu Dana, Pantani, Andrei si "el capitanos"...Alex Cretescu.
Ajungem cu bine totusi la Solden si ne cazam la un batranel putin surd si chior care nu stia sa vorbeasca decat germana lui locala, in dialect si care suna ciudat. Internetul si jacuzzi-ul promis nu il aveam iar micul dejun format din cateva oua, 7-8 felii de sunca si cascaval, un ceai si alte cateva maruntisuri a fost numai bune sa sature 9 oameni. Totusi conditiile erau decente si de asta nu ne putem plange deloc...pana la urma tot ceea ce conta era un pat si un dus. Pe astea le aveam si ne simteam bine...:)
Vineri si sambata, inainte de concurs nu ne-am putut abtine sa nu facem cativa km in zona, vremea era prea frumoasa ca sa nu profitam de ea si sa urcam pana la 2509m, pe Timmelsjoch. Stiam ca in ziua cursei vremea nu va fi foarte prietenoasa, deci....macar in antrenamente sa ne bucuram de soare. Am rulat cat mai lejer posibil dar nu poti spune ca pe urcare nu obosesti, deci...dupa turele facute pe catararile din zona, ne simteam picioarele putin lucrate.
Totusi nu urcarea pe bicicleta m-a obosit, ci urcarile facute pe jos din centrul Solden-ului pana la cabana unde eram cazati. Lipsa turelor pe munte se simte caci febra musculara s-a instalat imediat la nivelul gambelor. "Lasa....oricum obosim duminica la cursa, si daca suntem odihniti si daca nu:)"
In Solden e nebunie mare si lumea se pregateste de sarbatoare...se instaleaza panouri, tribune, ba chiar si un tricou imens facut din alte cteva sute de tricouri de ciclism. Ne mai cumparam una alta pentru echipament...ne reglam bicicletele la mecanicii voluntari de la Mavic care...vorba lui Cretescu..."deraior şviţerland time", mai cascam ochii si gura la bicicletele expuse, eu ma mir continuu de raul care trecea prin Solden si care era numai bun pentru rafting si bineinteles bem Weissbier, chiar daca eu sunt inca cu gatul "zgariat" de tusa.
Sambata seara, inainte sa sar in pat, cand mi-am desfacut pachetul de concurs ca sa-mi pun numerele de concurs pe bicicleta si pe tricou, am avut un soc...nu aveam numerele si eram singurul din echipa care nu le avea. Am ranjit amar si m-am pus in fund sprijinit de perete, incercand sa-mi amintesc ce s-a intamplat. Dupa vreo 5 minute de chinuiala intelectuala, eram deja cu Grosu in masina, mergand din nou la Freizeit Arena pentru a vorbi cu organizatorii. Ce am facut? Am luat pachetul de concurs dar am lasat numerele acolo pe o masa. Norocul meu a fost ca cineva le-a gasit si a avut bunavointa sa le de-a organizatorilor, care la randul lor mi le-au returnat mie. M-am linistit cand le-am avut din nou in mana caci ma scutea de la plata cipului de cronometrare al timpului. Le-am prins pe bicicleta si eu...dupa care schlafen, cu gandul la dobitocimea mea. Cum pot sa fiu atat de zapacit?
Dupa 6 ore de somn, pe la ora 4 dimineata aud niste bubuituri puternice. Ma trezesc instant...nestiind ce s-a intamplat si ma duc sa deschid usa. Il vad pe Cretescu care ne dadea desteptarea cu o ora inainte de micul dejun. "Ce naiba? Imi ia o ora sa imi trag cateva tzoale de ciclism pe mine?" Am inchis usa si am sarit din nou in pat, atipind inca vreo 40 minute. La micul dejun, zburau prin aer tactici si sfaturi pentru concurs.
Nu prea aveam chef de ele dar le ascultam caci ma aflam pentru prima data la aceasta cursa spre deosebire de mai experimentatii colegi ai mei. Nu prea aveam chef de mancare dar m-am chinuit sa inghit cate ceva de pe masa saraca pregatita de gazda noastra, stiam ca ceea ce ne asteapta ne va usca de puteri.
Ne prezentam la start dar acolo e nebunie mare, nebunie de nedescris, lumea se calca in picioare si nu aveai loc nici sa te misti. Ne-a luat cam 10 minute sa ne gasim un loc cat de cat bun, undeva pe un trotuar, aproape de mijlocul plutonului. Detest cursele mari din doua motive...aglomeratie prea mare si nu ai unde sa-ti faci incalzirea. Aglomeratia nu prea putea fi rezolvata decat dupa prima urcare cand deja se vor contura plutoane si grupulete iar problema incalzirii nu era asa grava caci incepeam cu cativa km buni de coborare, unde puteam sa rulam lejer.
La start il vedem si pe primul german care a castigat Turul Frantei, Jan Ullrich care desi e fost ciclist profesionist, are si el de muncit in aceasta zi.
A plouat toata noaptea si vremea nu este prea prietenoasa cu noi nici acum. In aer nu sunt mai mult de 13-14 grade celsius dar suntem bine imbracati si inca nu clantanim din dinti.Nu prea vorbim intre noi, semn ca suntem tensionati cu totii. Eu nu-mi doresc nimic altceva decat sa termin cursa cu bine, intreg si sanatos. Nu mi-e frica de urcare, mi-e frica de coborare caci inca nu mi-a revenit increderea dupa accidentul suferit in urma cu aproape 2 luni. Totusi sunt optimist si ma rog sa fie bine. La 6:40 se aude o bubuitura puternica, semn ca s-a dat startul, nu si pentru noi insa care eram inca blocati in pluton. Abia dupa vreo 2-3 minute incepem si noi sa ne miscam....incet, incet. Imi salut colegii cu emotie si incep sa pedalez. Am luat startul in ceea ce urma sa fie cea mai grea competitie la care am participat pana acum.
Este muzica motivanta, lume buna pe margine, baloane cu aer cald, masini tehnice de ultima generatie si o gramada mare de ciclisti. Iesim din Solden si incepem lunga coborare de 31 km. Soseaua este uda si se coboara cu atentie sporita chiar daca aici este un pluton imens si continuu care se intinde pe kilometri intregi. Dupa nici 5 km il vad pe Pantani ca se arunca ca un nebun pe coborare si depaseste o gramada de ciclisti. "Dute tati, daca te cheama..." Eu rulez in continuare alaturi de Remus, iar putin mai in spate restul echipei. Este destul de frig si nimeni nu spune nimic, parca toti suntem amortiti si speriati de ceea ce urmeaza. Viteza e maricica dar usor controlabila. Deasupra noastra survoleaza un zgomotos elicopter care filmeaza tot ce se petrece. Tocmai din cauza asta Remus imi spune ca se simte cu adevarat ca la o cursa mare...
Primii 31 km zboara repede caci ii parcurc cu o viteza medie de 48,6km/h si ma gandeam ce frumos ar fi sa continuam numai asa...dar nici vorba de asa ceva caci dupa Oetz, incepe prima urcare serioasa a cursei si care desi eram odihnit, mi s-a parut cea mai grea.
Urcare lunga de 18,5 km, cu o inclinatie medie de 6,6% si inclinatie maxima de 18%. Este considerata ca fiind urcare de categorie speciala, adica cea mai grea. Acum sunt odihnit si urc fara probleme iar singurul inconvenient era ca inca eram blocat in pluton iar lucrul acesta ma enerveaza la culme cand sunt pe urcare. Aici plutonul nu te ajuta aproape deloc si cel mai bine e sa urci in ritmul care-ti convine. Nu voiam sa fortez deloc si nu ma grabeam niciunde dar eram nervos ca nu aveam loc. Si nu eram singurul in situatia asta...si ceilalti din jurul meu pareau sa fie la fel de frustrati. La mine era insa o problema mai mare caci daca incetineam, pedalam mult mai in forta caci nebunia mea m-a facut sa vin la Solden cu un angrenaj de 53-39 si pinioane de 11-25, deci...orice incetinire imi scadea cadenta si ma obosea mai mult.
Ma consolam cu gandul ca dupa aceasta prima urcare plutonul imens in care eram se va sparge in bucatele si imi voi putea face ritmul dupa bunul plac. Problema este ca aceasta urcare e grea...si lunga iar primii 9 km au o inclinatie medie a pantei de 8,3% si ca totul sa fie ca la carte, tot aici vine si portiunea cea mai dificila, lunga de aproximativ 1 km cu inclinatie de pana la 18%. E incredibil de greu iar eu ma chinui serios sa imping bicicleta la deal. Aveam impresia ca stau pe loc caci viteza nu depasea 8-9km/h. Scapam cu bine totusi de aceasta dura incercare si ne vedem mai departe de drum, suntem abia pe la jumatatea primei urcari. Totusi de aici panta se mai indulceste si eu incep sa-mi revin. Peisajul nu este foarte spectaculos caci este inorat si ceva ceata, ceea ce nu ne permite sa vedem prea multe.
Singurul lucru care mi-a atras atentia a fost un lac, care parea sa fie amenajat pentru canotaj.
Ajung pe Kuhtai, la o altitudine de 2020 m dupa 1:57:07 si chiar daca nu simteam nevoia, ma opresc la primul punct de alimentare. Aici e nebunie si mai mare...aproape toti ciclistii erau opriti sa alimenteze. Imi las bicicleta agatata in standul special amenajat pentru ele si ma indrept spre mesele incarcate cu de-ale gurii. Nu stiam ce sa mananc dar am pus ochii pe niste bile mari cat o chifla, erau un fel de Rafaelo imense, preparate de casa probabil. Am infulecat una de curiozitate si mi-am dat seama ca nu mai vreau sa plec de acolo. Am mai mancat una....si inca una, cateva banane, ceai, am luat cateva geluri proteice si-am plecat. Ma astepta ceea ce ma inspaimanta cel mai mult...coborarea.
Imi inchid tricoul, bluza si vesta de vant si pornesc in lupta cu viteza...
Coborarea nu este foarte tehnica dar pentru ca soseaua inca mai este umeda si increderea in mine intarzie sa apara, folosesc mult frana, drept urmare imi amortesc foarte repede palmele. Mi-e frica sa le scutur gandindu-ma la viteza pe care o pot prinde in timp ce fac asta. Nu-mi ramane decat sa rabd si sa fiu atent. Aveam viteza destul de mare dar totusi aveam impresia ca stau pe loc cand ii vedeam pe ceilalti ciclisti cum trec pe langa mine. "Cu cat pot sa coboare oamenii astia?" ma tot intrebam si ma miram cand vedeam ca eu am peste 65km/h si ei trec pe langa mine de parca ar zbura. Unii coborau ca niste profesionisti adevarati, cu fundul pe ruda, cu pieptul aproape lipit de ghidon, eram uluit de ceea ce vedeam. "Oare oamenii astia n-au cazut deloc de coboara asa? Sau sunt chiar nebuni?" Cum ma tot miram si gandeam eu, la intrarea unui tunel, mi-a alunecat roata de fata pe un grijal de metal de la canalizare si am cam pierdut controlul asupra bicicletei. Norocul meu a fost ca portiunea aceea de grilaj nu avea mai mult de 50cm si am reusit sa ma redresez rapid dupa ce am calcat din nou pe asfalt. M-au trecut fiori reci si eram cam speriat gandindu-ma la efectele unei cazaturi la viteza respectiva...ufff, am scapat, dar nu si de grilajele care ma asteptau la fiecare intrare si iesire din tunel. Aveam inima cat a unui purice si voiam sa scap cat mai repede si de coborarea asta.
Am scapat de ea abia dupa 26 minute, timp in care viteza medie s-a aprit undeva la 53,4 km/h.
Urmeaza o portiune de plat, caci ne apropiem de Innsbruck si sunt ceva mai linistit dar indispozitia mea reapare cand la km 80, norii nu mai rezista si incep sa se descarce.Incep sa planga cu lacrimi marunte si patrunzatoare. Ma opresc, imi iau pelerina de ploaie pe mine dupa care revin in cursa, alaturi de ceilalti ciclisti plouati si la propriu si la figurat. Nu eram intr-o dispozitie prea buna iar gandul ca ploaia se va juca cu noi pe tot restul cursei ma speria mai mult decat coborarea ce tocmai o incheiasem. Am noroc insa, caci la iesirea din Innsbruck, pe la km 86, ploaia se opreste si lasa ca pe fata mea sa reapara zambetul.
Incepe ce-a de-a doua urcare, care este si cea mai lunga dar si cea mai usoara. Are 39 km si o inclinatie medie a pantei de 2%. Aici ma lipesc de un pluton caci pe aceasta urcare se poate rula cu viteza bunicica iar avantajele plutonului sunt mari. Ma intalnesc din nou cu Remus si ma bucur caci de acum am cu cine sa merg. Pare cam obosit si nu e prea incantat de restul kilometrilor. Intr-adevar, nu eram nici la jumatatea cursei iar oboseala incepea sa-si faca simtita prezenta. L-am incurajat cum am putut si-am continuat sa pedalez, crezand ca ma voi bucura de aceasta urcare usor accesibila. Nu a fost insa asa, caci plutonul in care eram a inceput sa apase bine pe pedala si sa ma faca sa scot limba. Pulsul creste mai mult decat pe prima urcare si ma face sa-mi amintesc de cursele mici in care trebuie sa tin cu dintii de pluton. Aici nu era nevoie sa ma tin de ei dar stiam ca sunt mai avantajat daca raman in pluton. Se urca si cu 35km/h iar eu reuseam cu greu sa raman in spatele lor. Trena este in schimbare continua si cand imi vine pentru a doua oara randul sa trec in fata, incep sa pierd teren iar cel din spatele meu ma impinge usor si-mi spune "GO...Alexandru". La nici 30 de secunde, imi aud inca o data prenumele pronuntat dar de data asta cu o mai mare corectitudine si parca inteleg cuvintele rostite mult prea usor... "Hai Alexandru..hai." si cand respectivul trece pe langa mine ma intreaba: "Esti din Timisoara? Eu sunt din Buzias, dar locuiesc in Germania de 20 ani"... am ramas surprins intr-un mod placut si m-am bucurat sa vad ca romanii, chiar daca isi parasesc definitiv tara, nu-si uita originile, limba si compatriotii. Asta mi-a placut si m-a mai motivat putin...dar cu toate astea, aproape de capatul catararii, pierd plutonul...."sa fie sanatosi" imi spuneam.
Dupa o ora si 15minute, cat am facut pe urcarea asta, ajung pe Brenner, unde ma asteapta cel de-al doilea punct de alimentare.
De data asta mananc si supa care este foarte buna de altfel. Bag din nou fructe, mult ceai, napolitane, prajituri dupa care....plec. Nu cred ca am stat mai mult de 5-7 minute aici.
Coborarea de 15 km de la Brenner Pass pana la Sterzing o fac in 17 minute si chiar fara probleme. Peisajul nu e schimbat deloc dar numele localitatilor si uniformele politistilor imi dau de stire ca am intrat in Italia. Bitza ne tot spunea ca ultima oara cand a fost el la aceasta cursa, cand a intrat in Italia, oamenii de pe margine erau mult mai activi, mult mai agitati decat austriecii. Ma asteptam sa fie la fel si acum, dar nimic...nici macar cat austriecii n-au facut galagie, ba mai mult, ei nici nu erau afara.
Daca austriecii ne intampinau cu tot felul de reprezentatii si dansuri, italienii nici macar nu s-au sinchisit sa iasa din casa sa vada marele maraton. Era pustiu..."Italia doarme?"...probabil.
Pe a treia urcare, de la Gasteig la Jaufenpass ma simt cel mai bine, soarele incepe sa zambeasca, peisajul sa devina din ce in ce mai frumos, iar eu sa pedalez in ritmul meu. Aici nu mai e niciun pluton, fiecare merge cum poate. Ma incadrez pe partea stanga a drumului, ridic putin ritmul cat sa-mi fac o cadenta de 60 rpm si incep sa depasesc la ciclisti gramada. Imi place asta la nebunie, mai ales ca ma obisnuiesc cu ritmul si nu obosesc aproape deloc. Imi calculez alimentatia, ma uit des la distanta parcursa dar ceva parca nu este in regula. Punctul de alimentare urma sa vina in capatul urcarii, adica dupa vreo 20 km dar acesta apare mai repede.
Nu ma supar si ma opresc din nou sa-mi umplu bateriile. Aici este insa cam frig si vantul bate destul de rece. Tot aici ma intalnesc si cu Pantani si sunt surprins ca l-am prins din urma, mai ales dupa ce am vazut startul hotarat pe care l-a luat. Schimbam cateva impresii, mai mancam una alta si pornim. Dupa calculele mele mai aveam inca vreo 5 km de urcat dar se pare ca urcarea se termina mai repede si iata ca dupa 1:18:47 de cand am inceput ascensiunea spre Jaufenpass incep cea mai tehnica coborare a cursei. Soseaua era acum perfect uscata si singurul care ma mai enerva era vantul care nu-mi permitea sa cobor cu viteza preferata. Incep din nou sa pierd teren pe coborare si ma enervez caci timpul pe care l-am castigat pe urcare il pierd pe coborare. Ii recunosc pe cei pe care i-am depasit pe urcare dar totusi nu ma avant dupa ei, nu uit ca scopul meu e sa ajung intreg la finish. Totusi parca prind ceva curaj si incep sa abordez virajele stranse ceva mai agresiv. Sunt mai sigur pe mine si ma ambitionez sa depasesc o fata care coboara fenomenal. Mi-a luat cam 5 minute sa trec de ea si cred ca a fost printre singurii participanti pe care i-am depasit eu pe coborare. Eram fericit si prindeam curaj tot mai mare...dar cand am inceput cu adevarat sa prind gustul acestei coborari, aceasta se termina si incep ascensiunea spre cel mai inalt punct al traseului...Timmelsjoch pass, aflat la 2509m.
Nu e la fel de grea ca prima urcare dar este mult mai lunga, are 29km si vine dupa 180 km de pedalat. Am abordat-o ca si pe a treia urcare si la inceput mi-a fost bine caci depaseam continuu. Chiar si Pantani a ramas in spatele meu zicandu-mi ca daca pot sa ma duc inainte. Avea dreptate...inca mai puteam dar cand am iesit in golul alpin, vantul nu a mai fost la fel de prietenos cu mine si a inceput sa ma incurce, la fel si picaturile mari de ploaie care ma cam speriau. Viteza incepe sa scada treptat la fel si cadenta mea. Incepeam sa ma chinui iar spatele meu nu prea mai tolera urcarea. Ma durea cumplit si nu stiam ce sa mai fac sa scap de chin si ca totul sa fie complet, genunchii incepeau si ei sa se planga ca nu mai rezista. "Bine bine, dar pe mine cine ma asculta? Cine ma sculta cand spun ca nu mai pot si vad ca urcarea nu se mai termina? Cine m-a pus sa ma apuc de ciclism?" Erau tot felul de intrebari care nu imi dadeau pace dar imi distrageau atentia de la durerile care imi invadau corpul.
Oboseala de pe chipul meu mai dispare pentru cateva momente caci cu 12 km inainte de varf ma opresc la un nou punct de alimentare dar aici nu stau prea mult ca este prea frig. Mananc cateva bucati de pepene, incerc sa mananc un sandwich dar nu reusesc, beau un Redbull si imi fac curaj sa pornesc spre pragul de 2000m. Sunt sleit de puteri si ma doare fiecare muschi de la picioare si spate. Pe masura ce ma apropii de varf, vantul incepe sa bata si mai tare iar norii care s-au cuibarit deasupra noastra ne ameninta intr-una. Peisajul devine din ce in ce mai spectaculos dar nu am puterea suficienta sa ma bucur de el caci serpentinele ce se ridicau in fata ochilor mei imi taiau orice speranta.
Ma gandeam la frumusetea Transfagarasanului si incercam sa fac o comparatie cu ceea ce aveam in fata. Bineinteles ca mi-a placut mai mult ceea ce avem noi chiar daca am facut o comparatie obiectiva.
Mai am 4 km pana in varf si vremea se dezlantuie...vantul aproape ca ne arunca de pe munte iar lapovita si ninsoarea aproape ca ne taie. E cumplit de greu sa urci in asemenea conditii. Aveam o cadenta de 40 rpm, inaintam cu 8 km/h dar cand eram lovit de cate-o rafala de vant, toate acestea scadeau aproape la jumatate. Multi ciclisti merg pe jos dar eu sunt incapatanat si prefer sa mor de dureri pe bicicleta decat sa merg pe jos...si ma chinui si iar ma chinui si nu-mi vine sa cred ca urcarea nu se mai termina.
Pentru ca tot timpul speranta moare ultima, dupa vreo 20 minute de ninsoare, norii se imprastie si undeva in vale, deasupra muntilor mai scunzi, apare un imens curcubeu. Imi venea sa ma opresc, sa ma asez in fund si sa privesc emotionat la frumusetea peisajului.
Mi-a dat vitalitatea de care aveam nevoie sa ajung in varf...pe care l-am atins abia dupa 2:23:46 de urcare. Eram foarte fericit cand am ajuns pe Timmelsjoch si nu vad cum si fi putut fi altfel cand stiam ca pana la finish nu mai am decat 1 km de urcat si restul coborare. Aveam aproape 8:50:39 de pedalat si stiam ca nu pot sa-mi ating obiectivul de a termina cursa in 9 ore, de aceea nici n-am vrut sa ma grabesc pe aceasta ultima coborare. Soseaua era uda, vantul inca batea puternic iar eu coboram cat mai incet posibil. Nu-mi pasa ca eram depasit intr-una de nebunii de pe partea stanga a drumului.Eu imi vedeam de treaba mea, dar e frig rau pe coborare si incep sa tremur din toate incheieturile. Sunt bine imbracat dar eu nu simt decat frig si vantul care imi dadea emotii la fiecare rafala. In vale se vede Solden-ul care pare insorit dar chiar si asa, nu ma grabesc...am tot timpul din lume. Kilometrii trec si ma apropii tot mai mult de linia de finish. Intru in localitate, ma cuibaresc in spatele unui neamt care nu vrea sa ma lase la trena si astept nerabdator finalul cursei. Cu un km inainte de finish, trec la trena si cresc ritmul la 39-40km/h, trebuie sa fac ceva ca sa simt finish-ul cu adevarat. Ultimii 200 m, fortez cu ultimele farame de putere ce mi-au mai ramas, fac ultimul viraj si dupa 100 m trec cu mana dreapta sus, linia de finish la care am visat toata cursa. Sunt bucuros, foarte bucuros...visul meu a devenit realitate si asta conteaza cel mai mult. Nu conteaza timpii, nu conteaza oboseala, nu conteaza riscul, nu conteaza frigul...tot ceea ce conteaza e ca am terminat Oetztaler Radmarathon 2012, sunt finish-er, la fel ca ceilalti colegi ai mei, cu exceptia lui Cretescu care a intrat in hipotermie si nu a reusit sa termine cursa.
Suntem cu totii bucurosi dar aproape toti suntem "terminati"...toti ne vaitam de cate ceva. Cel mai amuzant lucru mi s-a parut cand am mers sa-mi ridic tricoul de finish-er. Urcam cu greu scarile caci ma dureau genunchii foarte tare si ma tineam de balustrada. De sus vine un alt ciclist care coboara scarile, vaitandu-se si tinandu-se tot de balustrada. Cand ne-am interesctat, ne-am oprit unul in dreptul altuia, ne-am zambit si fara sa spunem nimic ne-am continuat drumul. Nu ne trebuiau cuvinte ca sa ne intelegem...o singura privire era suficient ca sa intelegi ca amandoi eram invingatori:) Mi-a placut asta si m-a mai inveselit...
Seara, la festivitatea de premiere am avut din nou ocazia sa-l vedem pe Jan Ullrich, care a terminat cursa in 9:17:00, si eram bucuros sa vad ca am sosit la doar 16 minute de fosta glorie germana. Castigatorul acestei editii a maratonului este austriacul Kirchmair Stefan, care a terminat cursa in 7:00:12 iar la fete, belgianca Vanden Brande Edith cu 7:51:25 iar timpii lor sunt cu adevarat fenomenali, mai ales in conditii de vreme urata. Nu pot sa spun decat...."bravo" cu mare uimire.
Somnul de 7 ore a fost sfant caci ne-am mai revenit putin pana dimineata cand soarele stralucitor ne facea in ciuda... Ne-am urcat in masina cu o oarecare mahnire ca plecam din zona aceea de vis dar la radio ne intampina Carly Rae Jepsen, cu hitul verii in Austria si ne face sa plecam din Solden cu zambetul pe buze...gandindu-ne ca anul viitor ne astepta o noua provocare, ne asteapta Maratona dles Dolomites...
