duminică, 14 octombrie 2012

Ţarcule grădină mare



Locatie: Muntii Tarcu, jud. Caras-Severin, Romania
Data: 21-23 si 27 septembrie 2012
Participanti: eu, Tavi, reprezentanti ai jandarmeriei
Track GPS 


          Stau intins pe spate, pe iarba uscata. Sunt inconjurat de mii de tufe rosietice de afine dar si merisoare. Undeva in departare se aud behaiturile oilor care rontaie fericite firele de iarba uscata, cainii simpatici ciobanesti se distreaza latrand la orice miscare suspecta, magarusii isi iau munca in serios si cara bagajele ciobanilor care fluiera. 
 Deschid ochii si in fata mea se ridica cel mai spectaculos peisaj pe care l-am vazut in ultima vreme. Este soarele imbujorat si rusinat care-si incearca izmenele si se pregateste de culcare. Lumina rosietica invadeaza toata valea si te face sa incremenesti cand o vezi. Aproape ca nici nu mai respir pentru ca nu cumva sa deranjez soarele si acesta sa fuga mai repede la somn. 
 Vreau ca timpul sa stea in loc acum iar eu sa raman in aceeasi pozitie mult si bine. In cap am tot felul de ganduri si sunt uimit de limpezimea lor, e clar ca tot ceea ce ma inconjoara acum are un efect incredibil asupra mea. Este atata liniste aici, parca prea liniste... dar asa trebuie sa fie tot timpul aici. Acesta e fagasul normal al lucrurilor din Muntii Tarcu. 
           Soarele a disparut iar padurile din vale au devenit mai intunecate si mai infricosatoare. Ma ridic si frigul din oase incepe sa ma gadile. Nu-l bag in seama si ma indrept usor spre Cuntu. Inca sunt fermecat de peisajul care s-a derulat in fata ochilor mei cu cateva momente mai devreme, parca sunt beat, parca sunt indragostit, ceva ma face sa plutesc.
 Revin pe traseul care leaga cabana de la Cuntu de vf. Tarcu si ceva ma loveste brutal in cap. Starea de bine creata de peisajele superbe de mai devreme a disparut caci realitatea este cruda si ma loveste cu brutalitate. Ochii mi se intristeaza cand revad brazdele de pamant si vegetatia smulsa si rupta de cauciucurile cramponate ale motocicletelor de enduro. Imi ridic privirea si in fata mea se ridica un deal biciuit care parca suspina de durere.
  Este pur si simplu batjocorit si distrus caci se pare ca a devenit locul de joaca al motociclistilor inconstienti si fara pic de moralitate. Daca acum cativa ani in locul acela se vedea o singura poteca facuta de piciorul turistului responsabil, acum poti distinge zeci de drumuri si drumulete facute de mijloace poluante si motorizate. Pe multe din aceste drumulete, la fiecare aversa puternica, apa isi face loc printre pietre si incepe sa spele terenul.
  Fara subtrat vegetal se creaza ravene si santuri care in timp vor deveni tot mai mari si neprietenoase. Vegetatia distrusa de puterea motoarelor nu reuseste sa se regenereze si moare iar in locul ei ramane un deal dezbracat, trist si instabil. Golul alpin din Tarcu nu mai este ce a fost candva si asta este trist...trist pentru ca este distrus de noi, de oameni, de oameni fara scrupule, fara moralitate, fara suflet care nu apreciem deloc minunatiile pe care Dumnezeu ni le-a dat. Batandu-ne joc de aceste locuri, practic ne batem joc de creatia Lui si nu-i pacat sa-ti bati joc de munca altuia? Mai trist e ca in ritmul acesta de distrugere, stranepotii nostrii nu vor avea sansa sa se bucure de peisajele pe care muntele cu drag ti le ofera si poate ca nici nu vor cunoaste termenul de "padure virgina", poate ca vor umbla cu tubul de oxigen in spate sau poate ca nici nu vor exista. E atat de greu sa lasam natura sa-si traiasca viata dupa bunul plac?
               Nu am urcat in Tarcu ca sa-i plang de mila, ci am urcat pentru a-i da o mana de ajutor. Este prima actiune de combatere a nocivului turism motorizat la care particip si de altfel, una din primele actiuni in care este implicata si jandarmeria.
Am facut doua echipe. Una in Poiana Marului si una la Cuntu. Urma sa oprim fiecare motociclist si in baza OUG 57/2007 si legea 49/2011 sa aplicam impreuna cu jandarmeria, sanctiuni si avertismente, caci rangerii din administratia Sitului Natura 2000 Tarcu au competenta de a face acest lucru.
               Nici bine nu am inceput urcusul spre saua Jigoriei caci pe drum ne rasar in fata un grup de 10-12 motociclisti care se indreptau spre Borlova. Nu i-am oprit caci am considerat ca sunt pe un drum public si in afara de o sesiune de informare nu aveam ce sa le facem. In saua Jigoria ne mai intalnim cu inca 4, dar pe acestia ii oprim. Erau austrieci din care unul politist. Le-am adus la cunostiinta faptul ca se afla intr-o arie protejata si ca orice abatere de la drumurile publice constituie contraventie. Bineinteles, ei habar n-aveau ca este zona protejata si dupa noroiul de pe motociclete nu pareau sa se fi plimbat doar pe drumuri publice. Sa fim seriosi, cine vine din Austria sa se dea cu motorul doar pe drumul Caransebes-Muntele Mic si Otelu-Rosu - Poiana Marului- Saua Jigoria? E clar ca ei cautau trasee in zone montane superbe intr-o zona necunoscuta si cat mai departe de tara lor in care acest lucru este inadmisibil. Era de datoria proprietarului pensiunii la care au fost cazati sa-i informeze cu privire la aria protejata in care se afla. Dar cum banul este cel care dicteaza pentru multe din pensiuni, proprietarii fac tot posibilul sa aduca turisti "motorizati" si sa-si umple buzunarele fara sa se gandeasca deloc la sanatatea nepotilor si stranepotilor lor. "Eu sa am...dupa mine potopul"...  
Austriecii au bagat bine la "bibilica" ceea ce le-am spus si probabil ca vor da sfoara in tara lor cum ca si in Romania, legea a inceput sa se aplice, ce-i drept, cam timid dar se aplica. 
              Cum ne si asteptam, sambata a fost liniste...liniste completa si turistii (la pas) cu care ne intalneam chiar erau mirati ca nu au vazut niciun motor, niciun jeep, ca nu au simtit deloc miros de combustibil ars si ca nu au "surzit" din cauza motoarelor ambalate. Austriecii si-au facut bine treaba si au imprastiat informatia cum ca "legea" este sus si ii asteapta:) Drept urmare am luat-o si noi la pas spre vf. Tarcu pentru a-l surprinde intr-o ipostaza de-a dreptul spectaculoasa...
               In schimb, duminica, chiar la plecare, pe drumul dinspre Cuntu spre saua Jigoria(care nu este decat traseu turistic), dam nas in nas cu un alt grup de motociclisti din care "capul" de turma, un motorist din Poiana Marului, nu vrea sa opreasca la semnele noastre si era sa loveasca pe unul dintre noi. Ceilalti 4 motociclisti au oprit si au avut bunavointa sa discute civilizat cu noi. E si normal, erau din Germania. Acestia s-au legitimat fara nicio retinere in schimb, al nostru cetatean roman, a vrut sa-si "scalde" palaria si a furnizat informatii eronate despre el care nu se potriveau cu cele din baza de date a jandarmeriei. Lipsa de respect, ingamfarea si atitudinea lui m-a umplut de amaraciune mai ales cand acesta le spunea nemtilor: "Nu va faceti griji, ca astia is aici numai in weekend. Azi pleaca si de maine facem ce vrem". Ceea ce nu stiau ei era ca de fapt acest gen de actiuni se fac si in timpul saptamanii. Una dintre ele s-a facut chiar in saptamana imediat urmatoare, joi, 27 septembrie cand ne prezentam din nou in zona, de data asta cu o singura echipa(eu, Tavi, Alin, Ambrus si doi jandarmi, caci echipajul de politie solicitat este prea... ca sa se afiseze intr-o actiune de acest gen).
                 Ne instalam in Poiana Marului si iata ca primul grup de 9 "motorizati" francezi, condusi de unul din organizatorii unui concurs de enduro din zona, dar care opresc mirati la semnele noastre. Pentru ca erau pe drum public, au fost doar informati iar "conducatorul" lor a fost rugat sa scoata marcajele ramase de la concurs. Apoi liniste...si ne mutam in saua Jigoria, unde nu dupa mult timp apare un proprietar de pensiune din Borlova care incepe sa faca scandal si sa se rasteasca la noi ca-i speriem clientii. Apoi apare un alt individ, tot afacerist din Borlova impreuna cu un deputat de Caras-Severin, impreuna cu sotia lui. Bineinteles si cu acestia discutiile nu au avut nicio noima caci ei nu voiau sa inteleaga deloc motivul pentru care noi suntem acolo, ba mai mult, deputatul care era "in teritoriu", se tot rastea la jandarmi : " Ce cauta ei aici, cu ce drept sunt aici??" Noi cu legea, ei cu amenintarile iar replica ce m-a amuzat cel mai mult a fost "Lasa dom'le legea..." Te lasa fara cuvinte...reprezentanti ai statului sa spuna asta... De asemenea, sotia deputatului ne tot intreba " de ce se mai fabrica ATV-uri daca nu ai voie sa te plimbi pe acolo cu ele?" si era mirata de propunerea noastra de a merge pe jos spre Tarcu. " Cum sa mergi pe jos pana pe Tarcu?" De parca ea in copilarie(cand aceste inventii nu prea erau) se plimba numai cu ATV-uri si jeep-uri. Am fost acuzati ca le furam muntii, ca le distrugem afacerile, ca le speriem clientii si multe altele fara noima. Intr-un oarecare fel le inteleg frustrarea caci ei din acest gen de turism traiesc, dar administratia sitului nu vrea decat sa-i faca sa se orienteze spre alte genuri de turism in zona.
                  Dupa inca doua-trei sesiuni de informare si de luare in evidenta cu alte grupuri de motociclisti, ne intoarcem in Poiana Marului unde ne intalnim cu seful jandarmilor si un echipaj de politie care au venit sa vada ce se intampla in zona, in urma unui telefon primit de la sefii din Resita, care la randul lor au fost telefonati de deptutatul cu care ne-am intalnit noi. Deputatul face valuri... apoi apare inca un proprietar de pensiune din zona, nervos si el...si sunt uimit de cata lume vrea sa "muste" din noi. Dupa ce pleaca jandarmii si politia, Tavi insista sa se intalneasca cu ultimul proprietar aparut si bine a facut, caci incep o discutie normala si foarte civilizata. Amandoi si-au spus punctul de vedere iar respectivul pare sa fi inteles ideea pentru care noi ne aflam acolo, ba mai mult, am fost surprins sa vad ca vrea sa se orienteze spre turistii care vin acolo cu bicicleta. Tot el spunea ca se va intalni cu toti promotrii anduro din zona si le va propune o reprofilare dar si sa-si treaca pe o harta traseele de care ei sunt interesati. Aceasta harta va fi studiata de administratia sitului si se vor alege cateva zone in care motociclistii sa nu afecteze deloc speciile protejate din sit si in care sa se desfasoare in voie. Turismul motorizat nu va dainui pentru multa vreme acolo iar proprietarii de pensiuni ar trebui inca de pe acum sa-si faca planuri de a atrage alte tipuri de turisti in zona. Unul dintre acestea este ciclismul...caci este nepoluant si foarte sanatos. O mostra o puteti vizualiza in acest film de exceptie. 
                Treaba asta stiu ca dureaza si stiu ca lucrurile se vor schimba in timp, dar trebuie sa avem incredere deplina ca ceea ce ne propunem sa facem este bine si bineinteles ca se va realiza. Turismul trebuie promovat in zona atata timp cat acesta este de bun simt si nu distruge nimic in interiorul ariei protejate. E atat de placut sa privesti peisajele acelea minunate in timp ce te plimbi fie pe jos, fie cu bicicleta...
 De multe ori ma intreb, de ce nu putem sa iubim si noi natura? De ce nu putem sa avem grija de ea si sa o protejam? Ce ne-a facut ea ca sa primeasca un asemenea comportament din partea noastra? De ce nu incercam sa-i devenim prieteni dragi?
                 

vineri, 5 octombrie 2012

Tour de Pecs 2012 la final


Locatie: Orfu, Ungaria
Data: 16 septembrie 2012
Participanti: eu, Titel Rusinaru, Vladimir Balan

Etapa X 


         Dupa cazatura pe care am suferit-o cu o zi inainte eram cu moralul cam scazut si nu stiam ce sa fac ca sa-mi revin. Zgarieturile de pe sold ma cam incomodau la fiecare miscare dar nu era o foarte mare problema asta, caci aveam sa ma obisnuiesc cu ele dupa cativa kilometri. Problema era ca etapa X ne asteapta cu un circuit de 6,5 km in jurul lacului din Orfu, un sat mic dar foarte cochet din apropierea Pecs-ului. De ce zic problema? Pentru ca aceasta etapa e aproape plata. Sunt cateva "gaturi" de dealuri dar pe care se va rula cu o viteza mare si practic vor deveni si ele ..plate. Am avut tot timpul emotii mari cand stiam ca voi participa pe astfel de trasee. Dar...trebuie sa ma obisnuiesc si cu platul caci aici e veriga mea slaba si trebuie sa o intaresc.

          Am ajuns in Orfu si cand am vazut lumea de pe marginea lacului care fie pescuia , fie alerga sau fie privea in gol, mi-a cam pierit cheful de cursa. 

Era fain sa stai acolo pur si simplu, sa nu faci nimic.  Ne-am dus la inscriere si acolo bucurie mare...organizatorii m-au primit cu bratele deschise, in special doamnele zambitoare de la inscrieri, care s-au bucurat sa ma revada intreg si sanatos. Pentru sotia unuia dintre organizatori, am pregatit o mica surpriza, un cadou prin care sa-i multumesc pentru tot ce a facut pentru mine in 9 iulie, dupa cazatura din etapa a VII-a, de la Pecs, pentru ca atunci mi-a fost ca o mama. Si-au facut griji pentru mine pentru faptul ca nu am mers la etapele din august si credeau ca poate nu mi-am revenit dupa accident. Le-am explicat care a fost motivul pentru care nu am fost acolo, am mai schimbat cateva impresii si-am plecat cu zambetul pe buze sa-mi pregatesc bicicleta pentru start. Era atata lume cunoscuta pe acolo...deja ii cunosteam pe toti ciclistii, chiar si pe cativa din echipa lor tehnica. Tour de Pecs este ca o mare familie in care fiecare nou membru este binevenit. Eu am aparut ca din senin in aceasta familie si pot spune ca am fost primit bine, e o placere sa participi la un asemenea eveniment.
            La start ma enervez din nou ca GPS-ul nu vrea sa-mi porneasca desi baterie incarcata are.  
  Daca sunt la un antrenament si nu-mi merge GPS-ul, parca antrenamentul nu mai are nicio valoare...pedalez fara scop stiind ca atunci cand ajung acasa nu am ce sa descarc pe calculator. Insa, acum sunt  la concurs si aspectul asta conteaza mai putin. Tot ceea ce conteaza acum e sa termin cursa cu primul pluton si sa ma plasez cat mai bine la sprintul final.

Se pleaca tare, ca la orice etapa din Tour de Pecs. Si am observat ca juniorii sunt cei mai rai la start. Ei sunt primii care tasnesc ca din pusca. Au energie, au adrenalina si n-au experienta. Oricum nu au sanse de evadare dar le place sa fie ei in fata, cel putin pana apar cei de la elite si ii "mananca".
            Plutonul e mare, ca tot timpul la ultimele etape, dar asta nu-mi prea convine ca parca nu am loc, sunt inghesuit si nu-mi place asta, mai ales cand se ruleaza cu viteza de peste 42km/h. Orice neatentie se poate transforma intr-un accident de proportii. Daca cineva cade.....restul vor fi doar niste popice si se vor imprasita in grup. Cand stai in fata televizourlui, te uiti la Watts pe Eurosport si vezi astfel de cazaturi n-ai cum sa nu te amuzi putin, dar cand esti in toiul actiunii, zambetul nu-si mai face deloc prezenta. Speram sa nu continui seria cazaturilor, drept urmare eram foarte atent la fiecare miscare din jurul meu. Acum parca lacul a disparut, oamenii de pe margine la fel...eram concentrat 100% si nici cand sunt salutat de o voce romaneasca si cunoscuta parca, nu-mi prea vine sa ridic ochii de pe roata din spate a celui din fata mea. Intr-un final o fac, din curiozitatea de a vedea cine ma saluta in romana. Aaaa.... e "italianu' ", Andrea Benfenati si sunt foarte surprins sa-l vad aici. Avea un echipament cu Romania si ma gandeam oare de ce vrea sa reprezinte tara noastra daca el provine din Italia?
 Nu-i cunosc viata personala, de aceea imi pun intrebarea asta. Oricum bravo lui ca a venit la Orfu...etapa incredibil de rapida.
              Intre timp, evadarea formata din 4 ciclisti profesionisti de la Bianchi Club KE, Cervelo Team Prolog, Cube Balaton Team si Batorfi, lucreaza bine impreuna si isi mentin avansul de aproximativ 1 minut fata de pluton. Ma tot gandeam cum reusesc oamenii astia sa mentina acest ritm infernal in doar 4 oameni? Ei ce mananca la micul dejun?:)
               In pluton e "caldurica" si nici sa vreau sa ies in fata sa duc trena, nu reusesc. La fel ca la cursa din Henstedt-Ulzburg din august, pierd teren la fiecare viraj. Inca nu am curajul necesar sa abordez virajele cu nebunia cu care o fac cei de langa mine. Si asta ma costa caci pierd teren in pluton si ca sa ajung din nou intr-o pozitie buna, trebuie sa lucrez mult, sa risc, sa fac slalom printe ciclisti, sa ma expun vantului, gropilor de pe margine etc etc.
                   Timpul trece repede cand esti "bagat in priza" si nu dupa mult timp cand schimb cateva vorbe si cu Bence Kurilla, care acum e la Bikeexpres in Budapesta, ne apropiem de ultima tura si ritmul parca mai creste putin. In ciuda acestui aspect ma simteam destul de bine si voiam sa urc cat mai mult in pluton ca sa "sar" si eu la sprint,
 dar nici vorba de asa ceva...cu tupeul meu inexistent, am rams blocat in pluton si n-am putut sa ies prea mult in fata si ma enerveaza la culme treaba asta. De ce nu invat si eu cum se da batalia la un sprint final? In fine, am terminat cursa pe locul 7, cu un timp de 1:20:30, asta insemnand ca pe cei 58,5 km, plutonul a mers cu o viteza medie de 43,6 km/h. Un nou record de medie orara pentru mine...
                    Dupa aproximativ 8 minute apar si evadatii care fiind la elite, mai aveau o tura in plus de parcurs iar sprintul spectaculos pe care il dau, este castigat detasat de Hemmert Janos de la Cervelo.


                        Lucrurile se linistesc, urmeaza premierea si bineinteles "gulas party"...
Apoi, in timpul care ne-a mai ramas pana la startul ultimei etape, am fost incantati de muzica buna a unei trupe de Jazz. M-am intins pe o banca pe marginea lacului, ascultam acele acorduri fine si incercam sa atipesc. Soarele ne zambea cu pofta si toata lumea era bine dispusa.




Etapa a XI-a
Locatie: Orfu-Kilato

            Aceasta etapa este preferata mea. Este vorba de urcarea din Orfu spre turnul de televiziune din Pecs.
18 km din care vreo 3 de plat, 3 de coborare si 12 de urcare si tocmai pentru ca este multa urcare imi place. Se da startul dar de data asta se merge lejer, in spatele masinii tehnice pana ce iesim de pe bucata de plat. Acum se fac poze, se glumeste si e voie buna. Bine, eu nu intelegeam o iota din ce ziceau ungurii dar intelegeam ca trebuie sa fie ceva amuzant ca doar nu radeau de nebuni. 
Dar zambetul le dispare brusc cand masina tehnica se indeparteaza de pluton si ne face semn ca s-a dat startul oficial. Bineinteles, cei de la Cervelo au atacat primii si dusi au fost...
Plutonul s-a intins ca un carnat si fiecare tragea dupa cum putea. Mie imi place catararea cand o fac in ritmul meu, dar daca incerc sa ma tin dupa expertii in catarare, incep sa ma cam chinui. E ciudat cat de usor se poate transforma placerea in chin... si pentru mine, acest inceput nebun de catarare a devenit un chin. In fata se formeaza un grupulet de cativa cataratori foarte buni si incep sa se desprinda de pluton. Eu parca sunt sufocat si nu reusesc sa ma obisnuiesc cu ritmul, de aceea nu pot sa ma lipesc de primul grup. Raman in asa zisul pluton fragmentat si abia dupa inca vreun kilometru incep sa respir si eu cum trebuie.
                    Ramanem doar 5-6 oameni in grup si desi nu ne ajuta foarte mult, incepem sa colaboram si sa ne schimbam continuu la trena. Macar psihologic sa ne ajute...  Ritmul e bun si m-am obisnuit cu el, de data asta chiar imi place. Ajungem in capatul primei catarari cu o lungime de 8,7 km si inclinatie medie a pantei de 3,8%, dupa numai 20 minute, dar de aici urmeaza partea care pe mine ma sperie cel mai mult...coborarea. Chiar daca nu este lunga, pe aceasta parte a dealului, asfaltul este mai denivelat iar viteza pe care o putem dezvolta aici poate fi destul de periculoasa. Acum 3 ani, la aceasta etapa, un ciclist a ratat o curba in coborare si a cazut, probabil mai rau decat mine... Parca sunt la rafting, ma simt ca pe valuri si nu sunt foarte sigur pe bicicleta mea. Ma mai si streseaza gandul ca poate sa-mi cada lantul de la denivelarile alea si pentru a evita asta, trebuia sa pedalez continuu, sa am lantul in tensiune.


 Dupa 3 km de emotii, incepem ultima portiune de urcare, de 2,3 km, dar cu o inclinatie medie de 7%.  Aici lucrurile se schimba in grupul meu caci Voros Vince de la Pecsi Junior KE forteaza pedala si "rupe" grupul. Dupa el se ia Berkes Meszaros de la Meditech. Eu parca sunt blocat...stau si ma uit la ei si nu stiu ce sa fac, dar ma ridic din sa si incep sa trag dupa ei dar nu-l prind decat pe Berkes. Portiunea de drum denivelat a fost inlocuita de cea cu gropi. Faceam slalom printre ele si incepeau sa ma oboseasca din ce in ce mai mult, motiv pentru care pe ultimii 300 m, cand la ultimul viraj, panta atinge o inclinatie de 18%, Berkes incepe sa sprinteze si ma lasa in urma. Stiam ca daca ma ridic din sa si fortez dupa el nu voi rezista mai mult de 100 m si-am hotarat sa raman in pozitia aceea, care a dat roade caci cu 50 m inainte de finish il ajung pe tipul din fata mea. Abia acum ma ridic si incep sa fortez cat pot...problema e ca si el face la fel si astfel ca terminam cursa cu acelasi timp, 39 minute si 7 secunde, dar am impresia ca sunt cu o idee in fata lui. Nu stiam sigur asta si oricum nu eram prea curios sa aflu caci banuiam ca sansele mele la podium sunt minime.
                 Dupa ce au ajuns si ei, Vladimir cu Titel au coborat inapoi in Orfu pentru a recupera masina iar eu am ramas sa vad ce se intampla pe la premiere si bineinteles sa gust din bunatatile pregatite de organizatori la bufetul suedez care ne astepta.
Premierea incepe ca de obicei cu fetele, apoi cu juniorii, seniorii si cand se ajunge la categoria hobby, ma intristez putin cand vad ca pe locul 2 urca Voros Vince, cel care in clasamentul general avea un punct in fata mea. Acum...s-a distantat. Dar cand imi aud din nou numele strigat, imi dau seama ca l-am batut la foto finish pe Berkes Meszaros si incep sa ma bucur ca un copil care primeste o noua jucarie. Bineinteles nu ma exteriorizez prea mult dar in sinea mea sunt plin de bucurie si mahnire in acelasi timp. Daca l-as fi batut pe cel de pe locul 2, as fi fost la egalitate de puncte cu el in clasamentul general si probabil as fi fost trecut eu pe locul 3 la general caci l-am batut in aceasta etapa. Sau? Nu stiu sigur cum se procedeaza in astfel de cazuri dar mie asa mi se pare logic. 
In fine, am urcat pe podium si asta conteaza mult pentru mine.  In clasamentul general, lupta l-a categoria mea s-a dat intre Nogradi Balazs si Steig Gabor din care ultimul a urcat pe prima treapta a podiumului cu 36 de puncte adunate.
Pe 3 a urcat Voros Vince cu 22 puncte iar pe locul 4, la 2 puncte de el, sunt eu.  Titel, colegul meu de suferinta la fiecare etapa, a terminat pe locul 13 din 51 participanti la categoria noastra.
Ce pot spune in afara faptului ca sunt bucuros? La inceputul anului mi-am propus ca in aceasta editie de Tour de Pecs, sa urc o singura data pe podium. Insa, m-am autodepasit, caci am urcat de 4 ori. De 3 ori pe locul 3 si o data pe locul 1. Si cum sa nu fiu bucuros cand reusesc aceasta performanta uriasa pentru mine? Pentru asta insa multumesc Clubului Sportiv Tibiscus pentru sustinerea pe tot parcursul turului. De asemenea multumesc organizatorilor care mi-au oferit tot sprijinul atunci cand am avut nevoie si tot pe ei vreau sa-i felicit pentru munca frumoasa dar dificila pe care o depun la organizarea fiecarei editii din Tour de Pecs.
                 Acestea fiind spuse... "ne vedem in 2013, draga Tour de Pecs".