Locaţie: Hamburg, Germania
Dată: 25 august 2013
Sunt din nou înconjurat de o mare de oameni şi de tot atâtea biciclete. Mă aflu la start alături de peste 20.000 ciclişti veniţi din toată Europa pentru această cursă.
De data asta organizatorii au decis să ne aranjeze la start după timpul obţinut anul anterior şi cum anul trecut am terminat Vattenfall Cyclassics Hamburg în 03:56:07, am fost aruncat tocmai în block-start A. Wow....m-am gândit, din plutonul în care mă aflu o să se aleagă câştigătorii? Foarte probabil, precum e foarte probabil ca eu să mă menajez cât pot de mult pentru această cursă.
E pentru prima dată când mă aflu într-un concurs şi nu vreau să trag şi să dau tot ce pot, asta şi pentru faptul că nu vreau să fiu implicat în accidente ... o ... şi ce mai accidente, că am văzut destule anul ăsta. Imaginează-ţi că mergi cu viteză cu maşina pe autostradă şi eşti înconjurat de coloane interminabile de alte autoturisme, asculţi muzică, eşti liniştit şi brusc cineva din faţă pune frână...bang bang, toţi se lovesc unii de alţii, horror. Ei bine, mi-a venit mintea la cap sau îmi dau seama că nu se merită să-ţi rişti viaţa , ba chiar să plăteşti 80 de euro pentru asta?!? Nu ştiu răspunsul, dar ştiu că mi-a fost frică şi nu m-am simţit în largul meu, mai ales când auzeam din nou şi din nou sunetul zgârieturii carbonului pe asfalt la 40-50 km/h. Nu mă îngrijora atât de mult sunetul ăsta ci mai mult feţele celor implicaţi în căzături.
Deşi erau zgâriaţi şi loviţi, în câteva fracţiuni de secundă se ridicau de jos şi începeau să strige şi să facă din mâini ca nu cumva să mai fie loviţi şi de alţii. Pe faţa lor se citea frica şi îngrijorarea...şi înţeleg şi de ce, că nu ţi-e tot una să simţi cum un dinte de la angrenaj îţi despică scalpul. Am văzut cinci căzături pe parcursul celor 157 km, dintre care una mare şi urâtă şi unde altundeva dacă nu pe un segment de piatră cubică?
Spre deosebire de anul trecut, acum n-am trecut deloc la trena pentru că n-aveam chef şi în plus nu mă simţeam în stare de asta, mă mulţumeam cu ritmul impus de cei din faţă, dar nu de cei care se băteau pentru podium ci ăia ca mine...mai leneşi. Cum era de aşteptat, grupul A s-a rupt în mai multe grupuleţe până când , pe la km 60 din spatele nostru vine o turmă de ciclişti nervoşi din grupul B, care ţipau să ne dăm la o parte că-i încetinim.
S-a eliberat încet încet banda stânga dar tot nu au fost mulţumiţi şi iată că ţipetele continuau... "ce-aveţi fraţilor, nu v-ajunge strada?", dar serios, chiar nu aveai loc să arunci un ac pe şosea, eram umăr lângă umăr, ghidon lângă ghidon şi în plus mergeam şi cu viteză....apoi în minte îmi vine aceeaşi întrebare... "cine mă chinuie?" . Nu ştiu dar ştiu că ciclismul îmi place şi în acelaşi timp mă sperie...
Cum era de aşteptat, din momentul apariţiei B-iştilor, au început să apară şi căzăturile şi emoţiile, din ce în ce mai des auzeam "Achtung!" şi viteza scădea brusc, apoi iarăşi sprint...
După km 100, când o mare parte din trupă a intrat la "boxe", traficul s-a mai aerisit şi ultima parte a cursei a devenit o plăcere, în plus şi uşoara întindere musculară care mă sâcâia de câteva zile părea să mă ignore şi să.şi retragă atacurile dureroase. Acum am timp să respir liniştit şi să mănânc şi mă pregătesc pentru ultima ascensiune a cursei...
Trec linia de sosire, fără sprint, fără multă vâlvă căci n-ai loc să faci nimic, totul e ocupat. Mă bucur mult că am terminat cu bine cursa şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, ştiu că a avut un aport mare aici. Timp? 04:03:24, adică o medie orară de 38,6 km/h pe cei 157 km.
Asta înseamnă locul 36 din 131 la categoria de vârstă, locul 386 din 2012 la general şi cu vreo 7 minute mai slab decât anul trecut, dar singurul lucru care contează e că sunt întreg şi că faţa nu mi-a fost mângâiata din nou de textura rugoasa a asfaltului.
