10 iulie 2011
Locatie - Apatin (Serbia)
Participanti – Alex Grosu, Remus Farcas, Titel Rusinaru si subsemnatul
Pentru mine “Tour de Pecs” anul acesta incepe abia din etapa a V-a, cam tarziu dar consider ca tot timpul e binevenita o cursa de sosea rapida alaturi de “fratii” unguri si sarbi. Pentru cei care nu stiu, “Tour de Pecs” este o competitie internationala de ciclism de sosea, organizata de unguri, in jurul orasului Pecs, pe parcursul a XII etape care se desfasoara incepand cu luna martie, pana in luna septembrie. Competitia aduna la start in fiecare etapa aproximativ 50 de ciclisti amatori si profesionisti din Ungaria, Serbia, Croatia, Romania, Slovacia si chiar daca la prima vedere pare o cursa mica, tin sa precizez ca nu e chiar asa. Pana la sfarsitul sezonului anul trecut, n-am reusit sa termin nicio cursa din “Tour de Pecs” cu plutonul... Bine, eram si eu mai slab...dar chiar si cu multi km la “bord” e greu sa rezisti toata cursa cu plutonul fruntas. In fine...la cursa asta se aduna si se “mananca” echipele mari din Ungaria si nu numai. La fiecare sfarsit de etapa se acorda cate 6 puncte pentru primul loc, 4 puncte pentru locul II, 3 puncte pentru locul III, 2 puncte locul IV si cate-un punct pentru fiecare participant care reuseste sa treaca linia de sosire, iar la sfarsitul ultimei etape se aduna punctele si se face clasamentul general. E o competitie aspra dar care ne-a atras si ne-a facut sa ne antrenam intens pentru ea. Ciudat e ca aceasta etapa se desfasoara in Serbia si nu in Ungaria ca pana acum. Ideea e ca de data asta ungurii organizeaza impreuna cu sarbii etapa, care face parte atat din “Tour de Pecs” cat si din “Dunavski Kup”(competitie din Serbia), deci am atins doua dintr-o lovitura.
Asadar din nou cu noaptea in cap, si din nou cu Grosu si Remus in masina, ne indreptam spre vama Jimbolia, pe unde aveam sa parasim tara. E pentru prima data cand mergem la o competitie in Serbia si nu stim cum se prezinta politistii de frontiera pe partea aceasta si avem putine emotii caci nu toti avem acte pe biciclete. Dar n-a aparut nicio problema si am trecut cu bine. Problemele au aparut dupa ce-am trecut granita caci alfabetul chirilic nu ne parea deloc cunoscut si neavand GPS ci doar o harta pe telefon, ne-am cam chinuit sa descoperim drumul spre Apatin. Mare noroc aveam cu sarbii care vorbeau foarte mult “cu mainile”, ne intelegeam foarte fain cu ei...:) Timp aveam, nu eram stresati deloc deci ne-am continuat drumul fara nicio graba. Cum ne apropiam mai tare de destinatia noastra, am observat ca desi era duminica, munca in agricultura era de neoprit, si nu era un caz izolat, ci mai peste tot vedeam o multime de tractoare care exlpoatau la maximum pamantul. Rezultatele erau uluitoare, n-am vazut nicio bucata de pamant nelucrata, peste tot unde intorceam capul vedeam lanuri intregi cu floarea-soarelui, grau si porumb, de-a dreptul impresionant. Apoi m-am gandit si la agricultura noastra si la cat “de bine” e sustinuta de statul roman...oribil. Nu stiu de ce nu se pune accentul pe acest domeniu, caci din punctul meu de vedere este cel mai important, cu totii ne hranim de pe urma taranului si daca acesta nu este sustinut nu avem decat sa consumam “dejectiile” europene de prin supermarketuri.
Apatin e un oras situat in vestul Voivodinei, avand o populatie de cca. 30 mii locuitori din care mai bine de 1000 sunt de etnie romana. Interesant e ca pana in 1945 majoritatea populatiei era alcatuita din svabi banateni...E un oras frumos ce merita vizitat, mai ales ca aici este cea mai mare fabrica de bere din Serbia, datand din 1756... ”Jelen Pivo”, dar din pacate noi n-am gustat-o, aveam altceva mai important de facut. Fiind duminica era si ceva piata, unde era multa agitatie, noi n-am avut timp sa cascam gura caci nu stiam exact de unde se va da startul si unde se fac inscrierile pentru concurs. Ne-a luat cam jumatate de ora sa gasim locul cu pricina... Am consumat ca de obicei, traditionalele paste, ne-am inscris pe lista amatorilor participanti dupa care am trecut si noi la pregatirile pentru start, dar pentru ca nu aveam decat doua viteze (incet si foarte incet), am pierdut ceva timp cu acestea si-am constatat ca suntem pe cale sa pierdem startul daca nu ne miscam fundurile mai repede. Bine bine, dar trebuia sa ajung rapid la o toaleta, altfel nu cred ca puteam sa termin cei 90 km cu bine. M-am dus intr-o toaleta in incinta unui post de politie, mi-am facut necesitatiile fiziologice dupa care m-am urcat pe bicicleta dar eram putin nedumerit caci erau putini ciclisti la start. Ma intalnesc cu tatal lui Alex care-mi spune ca ei au plecat, sa ma duc dupa ei... bine, zic ... ma gandeam ca au pornit la incalzire si ma duc si eu agale dupa ciclistii care au mai rams, dar totusi ceva nu e in regula caci nu-mi vad colegii. Ma intreb unde naiba pot fi, incep sa-mi fac griji, vad un politist si il intreb in engleza daca s-a dat cumva startul la concurs, din pacate pentru mine acesta nu stia decat sarbeste..., hotarasc sa ma intorc la linia de start sa vad ce se intampla si din nou ma intalnesc cu soferul nostru, care mirat ma intreaba de ce nu am plecat dupa ei, caci startul pentru amatori s-a dat...
Mi s-au muiat picioarele si pulsul a inceput sa-mi creasca brusc...m-am intors si-am sprintat ca nebunul dupa ei. Speram sa ii prind in cei 15 km in care rulau in spatele masinii tehnice, deci cu mai mult de 30 km/h nu mergeau. Eu rulam cu 40 km/h incercad sa-i prind dar nimic, nu vedeam niciun biciclist ci doar cativa politisti care stateau la intersectii de drumuri... Ajung la km 15, intru in localitatea de unde avea sa se dea sartul propriu-zis dar tot nimic, niciun biciclist cu numar de concurs. Bag capul in pamant si pedalez in continuare pana cand ajung in inima localitatii, loc de unde cu siguranta nu s-ar fi dat startul. Ma uit in stanga, ma uit in dreapta si hotarasc sa ma intorc, fiind pe punctul de a abandona. N-are rost sa spun ce nervi aveam si cat de frumos injuram... totusi observ ca undeva in fata mea se creeaza o aglomerare de masini, ajung la intersectia de unde pornea totul si constat ca in stanga e locul startului. Sunt multi ciclisti adunati, printre care si colegii mei. Incep sa rad cand realizez ca am trecut ceva mai devreme chiar pe langa ei fara sa realizez asta. M-am bucurat ca si cum as fi fost la sfarsitul cursei si nu la inceputul ei, eram din nou in pluton...
Dupa ce a trecut in mare viteza plutonul profesionistilor pe langa noi, s-a dat startul si la amatori.
Ca de obicei, in orice etapa din “Tour de Pecs”, se pleaca foarte tare, astfel ca am tras cu dintii sa raman in pluton. Se fac ruperi de ritm, unii incearca sa evadeze dar plutonul tot nu se linisteste. Se ruleaza cu peste 40 km/h dar destul de haotic caci in spatele meu se aud zgomote ciudate de carbon si aluminiu lovit...bineinteles si injuraturi in maghiara...cativa ciclisti au cazut, ceea ce ma face sa ma uit mai bine in jurul meu dupa ai mei colegi, sa vad daca sunt intregi. Din fericire, cu totii suntem bine... dar gandul unei potentiale cazaturi ma sperie si prefer sa merg in bataia vantului , in fruntea plutonului decat sa stau blocat in mijlocul acestuia. Avantajul pe care il ai daca stai in fata e ca de acolo vezi tot ce se intampla in cursa, vezi fiecare miscare, fiecare rupere de ritm, fiecare tentativa de evadare, practic ai control asupra cursei. Bineinteles, daca esti in fata trebuie sa ramai in fata si ca sa nu fi expulzat din pluton, trebuie sa contribui si tu la “carma” cursei. Cum? E simplu....trebuie sa duci trena. De data asta nu-mi mai este frica de acest aspect si m-am bagat si eu de cateva ori la “carat”. Observ ca tentativele de evadare se inmultesc si nu mai stiu daca merita efortul de a fugi dupa ei sau sa stau linistit in pluton, sperand ca evadatii vor fi prinsi. Astfel ca nu ma mai obosesc sa trag dupa potentialii evadati, foarte rau insa caci plutonul da semne de oboseala, astfel ca in departare se contureaza o evadare reusita. Daca il ascultam pe Titel care a pornit dupa evadati, poate ca reuseam si noi sa ne desprindem de pluton, dar n-am facut-o si pentru ca nici Titel nu e “Zorro”, nu rezista prea mult in lupta de unul singur cu vantul si este prins de pluton.
Soarele incepe sa ne arda din ce in ce mai tare si plutonul se linisteste brusc, nu mai e nicio rupere de ritm, se ruleaza constant cu 35-37 km/h. Este o caldura nebuna si asfaltul se topeste la propriu, acesta fiind si motivul pentru care in viraje pur si simplu alunecam pe asfaltul incins. Apa din bidoane trebuie bine calculata, astfel incat sa imi ajunga pe toata perioada cursei, dar mi-e sete si as bea 10 l o data. Desi nu stiu cum e, ma simt ca in desert, am gatul si gura uscata mai tot timpul si ma arde tot corpul. Suntem cu totii aproape lesinati dar totusi nu ne orpim de pedalat... incep sa numar kilometru cu kilometru si parca as rula cu spatele, mi se pare ca mergem foarte incet, drept pentru care nu mai am rabdare si trec impreuna cu Grosu sa ducem trena, dar nu colaboreaza nimeni si ritmul cursei tot nu creste. Bine, asta se intampla poate si datorita faptului ca in pluton mai erau oameni din echipa celor care au evadat si acestia nu aveau niciun interes sa mareasca ritmul, ba mai mult, duceau o trena falsa... asta e, ma asez in spatele lor si astept. La un moment dat observ ca Remus nu mai este in pluton si speram sa fie bine, fara cazaturi sau alte chestii de acest gen. Timpul trece greu, la fel si kilometrii dar cu toate acestea intram in ultimii 5 km si din nou emotiile incep sa creasca. E ciudat ca parca nimeni nu vrea sa duca trena si nu se merge nici acum foarte tare. Un singur ciclist se incapataneaza sa care tot plutonul de unul singur si ma gandeam ca ori e nebun ori e “sinucigas”, acesta cu siguranta ar fi ramas fara energie pentru sprintul final, dar...”sa-si faca damblaua”... Intram in ultimul kilometru si ma asez bine in pluton, am o pozitie numai buna pentru sprint si incerc sa ma concentrez la maximum pe acesta. Dar nici vorba de reusita, caci in ultimul viraj, cu 200 m inainte de finish, in fata mea aluneca un ciclist si cade, iar eu pentru a nu da peste el, am franat...diminuandu-mi cu 100% orice sansa de a ajunge pe podium. Din nou scot o gramada de interjectii pe gura si ma indrept mahnit spre linia de sosire, pe care o trec cu capul aplecat. Nici nu m-am oprit, am continuat sa pedalez pana la o fantana arteziana, in care...fara sa ezit mi-am bagat capul sub apa. As fi sarit cu totul daca fantana nu era in centrul orasului...
Eram deshidratat, plin de sare si extenuat, chiar daca am facut numai 90 km pe o suprafata complet plata.
Apare si Remus care, ghinionist, a facut pana...dar spre uimirea noastra a primit o roata de schimb de la masina de asistenta tehnica a cursei... “foarte tare....”chiar am ramas placut impresionat sa vad asta.
Nu stam la premiere ci mergem direct la locul unde se organiza o masa festiva. Hidratarea este esentiala si astfel luam exemplul lui Titel care toarna in el tot felul de lichide colorate...citro cica si bineinteles ne bucuram de gulasul servit cu macaroane. Pentru moment suntem tentati sa sarim in apa din strandul de langa, dar drumul de peste 200 km pana acasa ne retine sa ne balacim, astfel ca... via Romania. Totusi pe drum nu suntem scutiti de peripetii caci “ciubucarii” politisti sarbi stau la panda si vaneaza orice trecere peste limita de viteza. Totul se rezolva insa cu rosul unei bancnote europene si cu cativa dinari... deci nu doar in Romania se practica asta...
Grosu se claseaza cel mai bine in clasament terminand cursa pe locul III la categoria noastra ( “Bravo Grosuuu...”), Titel termina pe 6, iar eu cu Remus am fost descalificati si nu inteleg de ce caci amandoi am trecut linia de sosire. In fine...a fost o cursa grea, chiar daca nu au fost decat 10 m diferenta de nivel. Am terminat in 2:19 min asta insemnand o medie orara de 38,84 km/h... dar totusi greu, foarte greu, nu atat din punct de vedere al competitiei cat al caldurii si al soarelui foarte puternic. Prin deshidratare ca atunci n-am mai trecut si nici nu mai vreau asta... e ceva cumplit si m-a facut sa inteleg cat de importanta este apa, deci... pretuiti-o. Cu toate ca ghinionul m-a lovit din nou la aceasta cursa, per ansamblu eram destul de multumit de mine, avand in vedere faptul ca am terminat cursa cu plutonul, ceea ce pana acum n-am reusit in nicio etapa din “Tour de Pecs”...e un inceput bun si asta ma motiveaza sa trec la nivelul urmator...batalia pentru podium...
