Ţarcule grădină mare

Locatie: Muntii Tarcu, jud. Caras-Severin, Romania
Data: 21-23 si 27 septembrie 2012
Participanti: eu, Tavi, reprezentanti ai jandarmeriei
Track GPS 


          Stau intins pe spate, pe iarba uscata. Sunt inconjurat de mii de tufe rosietice de afine dar si merisoare. Undeva in departare se aud behaiturile oilor care rontaie fericite firele de iarba uscata, cainii simpatici ciobanesti se distreaza latrand la orice miscare suspecta, magarusii isi iau munca in serios si cara bagajele ciobanilor care fluiera. 

 Deschid ochii si in fata mea se ridica cel mai spectaculos peisaj pe care l-am vazut in ultima vreme. Este soarele imbujorat si rusinat care-si incearca izmenele si se pregateste de culcare. Lumina rosietica invadeaza toata valea si te face sa incremenesti cand o vezi. Aproape ca nici nu mai respir pentru ca nu cumva sa deranjez soarele si acesta sa fuga mai repede la somn. 

 Vreau ca timpul sa stea in loc acum iar eu sa raman in aceeasi pozitie mult si bine. In cap am tot felul de ganduri si sunt uimit de limpezimea lor, e clar ca tot ceea ce ma inconjoara acum are un efect incredibil asupra mea. Este atata liniste aici, parca prea liniste... dar asa trebuie sa fie tot timpul aici. Acesta e fagasul normal al lucrurilor din Muntii Tarcu. 
           Soarele a disparut iar padurile din vale au devenit mai intunecate si mai infricosatoare. Ma ridic si frigul din oase incepe sa ma gadile. Nu-l bag in seama si ma indrept usor spre Cuntu. Inca sunt fermecat de peisajul care s-a derulat in fata ochilor mei cu cateva momente mai devreme, parca sunt beat, parca sunt indragostit, ceva ma face sa plutesc.

 Revin pe traseul care leaga cabana de la Cuntu de vf. Tarcu si ceva ma loveste brutal in cap. Starea de bine creata de peisajele superbe de mai devreme a disparut caci realitatea este cruda si ma loveste cu brutalitate. Ochii mi se intristeaza cand revad brazdele de pamant si vegetatia smulsa si rupta de cauciucurile cramponate ale motocicletelor de enduro. Imi ridic privirea si in fata mea se ridica un deal biciuit care parca suspina de durere.

  Este pur si simplu batjocorit si distrus caci se pare ca a devenit locul de joaca al motociclistilor inconstienti si fara pic de moralitate. Daca acum cativa ani in locul acela se vedea o singura poteca facuta de piciorul turistului responsabil, acum poti distinge zeci de drumuri si drumulete facute de mijloace poluante si motorizate. Pe multe din aceste drumulete, la fiecare aversa puternica, apa isi face loc printre pietre si incepe sa spele terenul.

  Fara subtrat vegetal se creaza ravene si santuri care in timp vor deveni tot mai mari si neprietenoase. Vegetatia distrusa de puterea motoarelor nu reuseste sa se regenereze si moare iar in locul ei ramane un deal dezbracat, trist si instabil. Golul alpin din Tarcu nu mai este ce a fost candva si asta este trist...trist pentru ca este distrus de noi, de oameni, de oameni fara scrupule, fara moralitate, fara suflet care nu apreciem deloc minunatiile pe care Dumnezeu ni le-a dat. Batandu-ne joc de aceste locuri, practic ne batem joc de creatia Lui si nu-i pacat sa-ti bati joc de munca altuia? Mai trist e ca in ritmul acesta de distrugere, stranepotii nostrii nu vor avea sansa sa se bucure de peisajele pe care muntele cu drag ti le ofera si poate ca nici nu vor cunoaste termenul de "padure virgina", poate ca vor umbla cu tubul de oxigen in spate sau poate ca nici nu vor exista. E atat de greu sa lasam natura sa-si traiasca viata dupa bunul plac?

               Nu am urcat in Tarcu ca sa-i plang de mila, ci am urcat pentru a-i da o mana de ajutor. Este prima actiune de combatere a nocivului turism motorizat la care particip si de altfel, una din primele actiuni in care este implicata si jandarmeria.
Am facut doua echipe. Una in Poiana Marului si una la Cuntu. Urma sa oprim fiecare motociclist si in baza OUG 57/2007 si legea 49/2011 sa aplicam impreuna cu jandarmeria, sanctiuni si avertismente, caci rangerii din administratia Sitului Natura 2000 Tarcu au competenta de a face acest lucru.
               Nici bine nu am inceput urcusul spre saua Jigoriei caci pe drum ne rasar in fata un grup de 10-12 motociclisti care se indreptau spre Borlova. Nu i-am oprit caci am considerat ca sunt pe un drum public si in afara de o sesiune de informare nu aveam ce sa le facem. In saua Jigoria ne mai intalnim cu inca 4, dar pe acestia ii oprim. Erau austrieci din care unul politist. Le-am adus la cunostiinta faptul ca se afla intr-o arie protejata si ca orice abatere de la drumurile publice constituie contraventie. Bineinteles, ei habar n-aveau ca este zona protejata si dupa noroiul de pe motociclete nu pareau sa se fi plimbat doar pe drumuri publice. Sa fim seriosi, cine vine din Austria sa se dea cu motorul doar pe drumul Caransebes-Muntele Mic si Otelu-Rosu - Poiana Marului- Saua Jigoria? E clar ca ei cautau trasee in zone montane superbe intr-o zona necunoscuta si cat mai departe de tara lor in care acest lucru este inadmisibil. Era de datoria proprietarului pensiunii la care au fost cazati sa-i informeze cu privire la aria protejata in care se afla. Dar cum banul este cel care dicteaza pentru multe din pensiuni, proprietarii fac tot posibilul sa aduca turisti "motorizati" si sa-si umple buzunarele fara sa se gandeasca deloc la sanatatea nepotilor si stranepotilor lor. "Eu sa am...dupa mine potopul"...  
Austriecii au bagat bine la "bibilica" ceea ce le-am spus si probabil ca vor da sfoara in tara lor cum ca si in Romania, legea a inceput sa se aplice, ce-i drept, cam timid dar se aplica. 
              Cum ne si asteptam, sambata a fost liniste...liniste completa si turistii (la pas) cu care ne intalneam chiar erau mirati ca nu au vazut niciun motor, niciun jeep, ca nu au simtit deloc miros de combustibil ars si ca nu au "surzit" din cauza motoarelor ambalate. Austriecii si-au facut bine treaba si au imprastiat informatia cum ca "legea" este sus si ii asteapta:) Drept urmare am luat-o si noi la pas spre vf. Tarcu pentru a-l surprinde intr-o ipostaza de-a dreptul spectaculoasa...

               In schimb, duminica, chiar la plecare, pe drumul dinspre Cuntu spre saua Jigoria(care nu este decat traseu turistic), dam nas in nas cu un alt grup de motociclisti din care "capul" de turma, un motorist din Poiana Marului, nu vrea sa opreasca la semnele noastre si era sa loveasca pe unul dintre noi. Ceilalti 4 motociclisti au oprit si au avut bunavointa sa discute civilizat cu noi. E si normal, erau din Germania. Acestia s-au legitimat fara nicio retinere in schimb, al nostru cetatean roman, a vrut sa-si "scalde" palaria si a furnizat informatii eronate despre el care nu se potriveau cu cele din baza de date a jandarmeriei. Lipsa de respect, ingamfarea si atitudinea lui m-a umplut de amaraciune mai ales cand acesta le spunea nemtilor: "Nu va faceti griji, ca astia is aici numai in weekend. Azi pleaca si de maine facem ce vrem". Ceea ce nu stiau ei era ca de fapt acest gen de actiuni se fac si in timpul saptamanii. Una dintre ele s-a facut chiar in saptamana imediat urmatoare, joi, 27 septembrie cand ne prezentam din nou in zona, de data asta cu o singura echipa(eu, Tavi, Alin, Ambrus si doi jandarmi, caci echipajul de politie solicitat este prea... ca sa se afiseze intr-o actiune de acest gen).

                 Ne instalam in Poiana Marului si iata ca primul grup de 9 "motorizati" francezi, condusi de unul din organizatorii unui concurs de enduro din zona, dar care opresc mirati la semnele noastre. Pentru ca erau pe drum public, au fost doar informati iar "conducatorul" lor a fost rugat sa scoata marcajele ramase de la concurs. Apoi liniste...si ne mutam in saua Jigoria, unde nu dupa mult timp apare un proprietar de pensiune din Borlova care incepe sa faca scandal si sa se rasteasca la noi ca-i speriem clientii. Apoi apare un alt individ, tot afacerist din Borlova impreuna cu un deputat de Caras-Severin, impreuna cu sotia lui. Bineinteles si cu acestia discutiile nu au avut nicio noima caci ei nu voiau sa inteleaga deloc motivul pentru care noi suntem acolo, ba mai mult, deputatul care era "in teritoriu", se tot rastea la jandarmi : " Ce cauta ei aici, cu ce drept sunt aici??" Noi cu legea, ei cu amenintarile iar replica ce m-a amuzat cel mai mult a fost "Lasa dom'le legea..." Te lasa fara cuvinte...reprezentanti ai statului sa spuna asta... De asemenea, sotia deputatului ne tot intreba " de ce se mai fabrica ATV-uri daca nu ai voie sa te plimbi pe acolo cu ele?" si era mirata de propunerea noastra de a merge pe jos spre Tarcu. " Cum sa mergi pe jos pana pe Tarcu?" De parca ea in copilarie(cand aceste inventii nu prea erau) se plimba numai cu ATV-uri si jeep-uri. Am fost acuzati ca le furam muntii, ca le distrugem afacerile, ca le speriem clientii si multe altele fara noima. Intr-un oarecare fel le inteleg frustrarea caci ei din acest gen de turism traiesc, dar administratia sitului nu vrea decat sa-i faca sa se orienteze spre alte genuri de turism in zona.

                  Dupa inca doua-trei sesiuni de informare si de luare in evidenta cu alte grupuri de motociclisti, ne intoarcem in Poiana Marului unde ne intalnim cu seful jandarmilor si un echipaj de politie care au venit sa vada ce se intampla in zona, in urma unui telefon primit de la sefii din Resita, care la randul lor au fost telefonati de deptutatul cu care ne-am intalnit noi. Deputatul face valuri... apoi apare inca un proprietar de pensiune din zona, nervos si el...si sunt uimit de cata lume vrea sa "muste" din noi. Dupa ce pleaca jandarmii si politia, Tavi insista sa se intalneasca cu ultimul proprietar aparut si bine a facut, caci incep o discutie normala si foarte civilizata. Amandoi si-au spus punctul de vedere iar respectivul pare sa fi inteles ideea pentru care noi ne aflam acolo, ba mai mult, am fost surprins sa vad ca vrea sa se orienteze spre turistii care vin acolo cu bicicleta. Tot el spunea ca se va intalni cu toti promotrii anduro din zona si le va propune o reprofilare dar si sa-si treaca pe o harta traseele de care ei sunt interesati. Aceasta harta va fi studiata de administratia sitului si se vor alege cateva zone in care motociclistii sa nu afecteze deloc speciile protejate din sit si in care sa se desfasoare in voie. Turismul motorizat nu va dainui pentru multa vreme acolo iar proprietarii de pensiuni ar trebui inca de pe acum sa-si faca planuri de a atrage alte tipuri de turisti in zona. Unul dintre acestea este ciclismul...caci este nepoluant si foarte sanatos. O mostra o puteti vizualiza in acest film de exceptie. 
                Treaba asta stiu ca dureaza si stiu ca lucrurile se vor schimba in timp, dar trebuie sa avem incredere deplina ca ceea ce ne propunem sa facem este bine si bineinteles ca se va realiza. Turismul trebuie promovat in zona atata timp cat acesta este de bun simt si nu distruge nimic in interiorul ariei protejate. E atat de placut sa privesti peisajele acelea minunate in timp ce te plimbi fie pe jos, fie cu bicicleta...

 De multe ori ma intreb, de ce nu putem sa iubim si noi natura? De ce nu putem sa avem grija de ea si sa o protejam? Ce ne-a facut ea ca sa primeasca un asemenea comportament din partea noastra? De ce nu incercam sa-i devenim prieteni dragi?
                 

Tour de Pecs 2012 la final

Locatie: Orfu, Ungaria
Data: 16 septembrie 2012
Participanti: eu, Titel Rusinaru, Vladimir Balan

Etapa X 


         Dupa cazatura pe care am suferit-o cu o zi inainte eram cu moralul cam scazut si nu stiam ce sa fac ca sa-mi revin. Zgarieturile de pe sold ma cam incomodau la fiecare miscare dar nu era o foarte mare problema asta, caci aveam sa ma obisnuiesc cu ele dupa cativa kilometri. Problema era ca etapa X ne asteapta cu un circuit de 6,5 km in jurul lacului din Orfu, un sat mic dar foarte cochet din apropierea Pecs-ului. De ce zic problema? Pentru ca aceasta etapa e aproape plata. Sunt cateva "gaturi" de dealuri dar pe care se va rula cu o viteza mare si practic vor deveni si ele ..plate. Am avut tot timpul emotii mari cand stiam ca voi participa pe astfel de trasee. Dar...trebuie sa ma obisnuiesc si cu platul caci aici e veriga mea slaba si trebuie sa o intaresc.
          Am ajuns in Orfu si cand am vazut lumea de pe marginea lacului care fie pescuia , fie alerga sau fie privea in gol, mi-a cam pierit cheful de cursa. 

Era fain sa stai acolo pur si simplu, sa nu faci nimic.  Ne-am dus la inscriere si acolo bucurie mare...organizatorii m-au primit cu bratele deschise, in special doamnele zambitoare de la inscrieri, care s-au bucurat sa ma revada intreg si sanatos. Pentru sotia unuia dintre organizatori, am pregatit o mica surpriza, un cadou prin care sa-i multumesc pentru tot ce a facut pentru mine in 9 iulie, dupa cazatura din etapa a VII-a, de la Pecs, pentru ca atunci mi-a fost ca o mama. Si-au facut griji pentru mine pentru faptul ca nu am mers la etapele din august si credeau ca poate nu mi-am revenit dupa accident. Le-am explicat care a fost motivul pentru care nu am fost acolo, am mai schimbat cateva impresii si-am plecat cu zambetul pe buze sa-mi pregatesc bicicleta pentru start. Era atata lume cunoscuta pe acolo...deja ii cunosteam pe toti ciclistii, chiar si pe cativa din echipa lor tehnica. Tour de Pecs este ca o mare familie in care fiecare nou membru este binevenit. Eu am aparut ca din senin in aceasta familie si pot spune ca am fost primit bine, e o placere sa participi la un asemenea eveniment.

            La start ma enervez din nou ca GPS-ul nu vrea sa-mi porneasca desi baterie incarcata are.  

  Daca sunt la un antrenament si nu-mi merge GPS-ul, parca antrenamentul nu mai are nicio valoare...pedalez fara scop stiind ca atunci cand ajung acasa nu am ce sa descarc pe calculator. Insa, acum sunt  la concurs si aspectul asta conteaza mai putin. Tot ceea ce conteaza acum e sa termin cursa cu primul pluton si sa ma plasez cat mai bine la sprintul final.

Se pleaca tare, ca la orice etapa din Tour de Pecs. Si am observat ca juniorii sunt cei mai rai la start. Ei sunt primii care tasnesc ca din pusca. Au energie, au adrenalina si n-au experienta. Oricum nu au sanse de evadare dar le place sa fie ei in fata, cel putin pana apar cei de la elite si ii "mananca".

            Plutonul e mare, ca tot timpul la ultimele etape, dar asta nu-mi prea convine ca parca nu am loc, sunt inghesuit si nu-mi place asta, mai ales cand se ruleaza cu viteza de peste 42km/h. Orice neatentie se poate transforma intr-un accident de proportii. Daca cineva cade.....restul vor fi doar niste popice si se vor imprasita in grup. Cand stai in fata televizourlui, te uiti la Watts pe Eurosport si vezi astfel de cazaturi n-ai cum sa nu te amuzi putin, dar cand esti in toiul actiunii, zambetul nu-si mai face deloc prezenta. Speram sa nu continui seria cazaturilor, drept urmare eram foarte atent la fiecare miscare din jurul meu. Acum parca lacul a disparut, oamenii de pe margine la fel...eram concentrat 100% si nici cand sunt salutat de o voce romaneasca si cunoscuta parca, nu-mi prea vine sa ridic ochii de pe roata din spate a celui din fata mea. Intr-un final o fac, din curiozitatea de a vedea cine ma saluta in romana. Aaaa.... e "italianu' ", Andrea Benfenati si sunt foarte surprins sa-l vad aici. Avea un echipament cu Romania si ma gandeam oare de ce vrea sa reprezinte tara noastra daca el provine din Italia?

 Nu-i cunosc viata personala, de aceea imi pun intrebarea asta. Oricum bravo lui ca a venit la Orfu...etapa incredibil de rapida.

              Intre timp, evadarea formata din 4 ciclisti profesionisti de la Bianchi Club KE, Cervelo Team Prolog, Cube Balaton Team si Batorfi, lucreaza bine impreuna si isi mentin avansul de aproximativ 1 minut fata de pluton. Ma tot gandeam cum reusesc oamenii astia sa mentina acest ritm infernal in doar 4 oameni? Ei ce mananca la micul dejun?:)

               In pluton e "caldurica" si nici sa vreau sa ies in fata sa duc trena, nu reusesc. La fel ca la cursa din Henstedt-Ulzburg din august, pierd teren la fiecare viraj. Inca nu am curajul necesar sa abordez virajele cu nebunia cu care o fac cei de langa mine. Si asta ma costa caci pierd teren in pluton si ca sa ajung din nou intr-o pozitie buna, trebuie sa lucrez mult, sa risc, sa fac slalom printe ciclisti, sa ma expun vantului, gropilor de pe margine etc etc.

                   Timpul trece repede cand esti "bagat in priza" si nu dupa mult timp cand schimb cateva vorbe si cu Bence Kurilla, care acum e la Bikeexpres in Budapesta, ne apropiem de ultima tura si ritmul parca mai creste putin. In ciuda acestui aspect ma simteam destul de bine si voiam sa urc cat mai mult in pluton ca sa "sar" si eu la sprint,

 dar nici vorba de asa ceva...cu tupeul meu inexistent, am rams blocat in pluton si n-am putut sa ies prea mult in fata si ma enerveaza la culme treaba asta. De ce nu invat si eu cum se da batalia la un sprint final? In fine, am terminat cursa pe locul 7, cu un timp de 1:20:30, asta insemnand ca pe cei 58,5 km, plutonul a mers cu o viteza medie de 43,6 km/h. Un nou record de medie orara pentru mine...

                    Dupa aproximativ 8 minute apar si evadatii care fiind la elite, mai aveau o tura in plus de parcurs iar sprintul spectaculos pe care il dau, este castigat detasat de Hemmert Janos de la Cervelo.

                        Lucrurile se linistesc, urmeaza premierea si bineinteles "gulas party"...

Apoi, in timpul care ne-a mai ramas pana la startul ultimei etape, am fost incantati de muzica buna a unei trupe de Jazz. M-am intins pe o banca pe marginea lacului, ascultam acele acorduri fine si incercam sa atipesc. Soarele ne zambea cu pofta si toata lumea era bine dispusa.

Etapa a XI-a

Locatie: Orfu-Kilato

Track GPS

            Aceasta etapa este preferata mea. Este vorba de urcarea din Orfu spre turnul de televiziune din Pecs.

18 km din care vreo 3 de plat, 3 de coborare si 12 de urcare si tocmai pentru ca este multa urcare imi place. Se da startul dar de data asta se merge lejer, in spatele masinii tehnice pana ce iesim de pe bucata de plat. Acum se fac poze, se glumeste si e voie buna. Bine, eu nu intelegeam o iota din ce ziceau ungurii dar intelegeam ca trebuie sa fie ceva amuzant ca doar nu radeau de nebuni. 
Dar zambetul le dispare brusc cand masina tehnica se indeparteaza de pluton si ne face semn ca s-a dat startul oficial. Bineinteles, cei de la Cervelo au atacat primii si dusi au fost...

Plutonul s-a intins ca un carnat si fiecare tragea dupa cum putea. Mie imi place catararea cand o fac in ritmul meu, dar daca incerc sa ma tin dupa expertii in catarare, incep sa ma cam chinui. E ciudat cat de usor se poate transforma placerea in chin... si pentru mine, acest inceput nebun de catarare a devenit un chin. In fata se formeaza un grupulet de cativa cataratori foarte buni si incep sa se desprinda de pluton. Eu parca sunt sufocat si nu reusesc sa ma obisnuiesc cu ritmul, de aceea nu pot sa ma lipesc de primul grup. Raman in asa zisul pluton fragmentat si abia dupa inca vreun kilometru incep sa respir si eu cum trebuie.

 

                    Ramanem doar 5-6 oameni in grup si desi nu ne ajuta foarte mult, incepem sa colaboram si sa ne schimbam continuu la trena. Macar psihologic sa ne ajute...  Ritmul e bun si m-am obisnuit cu el, de data asta chiar imi place. Ajungem in capatul primei catarari cu o lungime de 8,7 km si inclinatie medie a pantei de 3,8%, dupa numai 20 minute, dar de aici urmeaza partea care pe mine ma sperie cel mai mult...coborarea. Chiar daca nu este lunga, pe aceasta parte a dealului, asfaltul este mai denivelat iar viteza pe care o putem dezvolta aici poate fi destul de periculoasa. Acum 3 ani, la aceasta etapa, un ciclist a ratat o curba in coborare si a cazut, probabil mai rau decat mine... Parca sunt la rafting, ma simt ca pe valuri si nu sunt foarte sigur pe bicicleta mea. Ma mai si streseaza gandul ca poate sa-mi cada lantul de la denivelarile alea si pentru a evita asta, trebuia sa pedalez continuu, sa am lantul in tensiune.

 Dupa 3 km de emotii, incepem ultima portiune de urcare, de 2,3 km, dar cu o inclinatie medie de 7%.  Aici lucrurile se schimba in grupul meu caci Voros Vince de la Pecsi Junior KE forteaza pedala si "rupe" grupul. Dupa el se ia Berkes Meszaros de la Meditech. Eu parca sunt blocat...stau si ma uit la ei si nu stiu ce sa fac, dar ma ridic din sa si incep sa trag dupa ei dar nu-l prind decat pe Berkes. Portiunea de drum denivelat a fost inlocuita de cea cu gropi. Faceam slalom printre ele si incepeau sa ma oboseasca din ce in ce mai mult, motiv pentru care pe ultimii 300 m, cand la ultimul viraj, panta atinge o inclinatie de 18%, Berkes incepe sa sprinteze si ma lasa in urma. Stiam ca daca ma ridic din sa si fortez dupa el nu voi rezista mai mult de 100 m si-am hotarat sa raman in pozitia aceea, care a dat roade caci cu 50 m inainte de finish il ajung pe tipul din fata mea. Abia acum ma ridic si incep sa fortez cat pot...problema e ca si el face la fel si astfel ca terminam cursa cu acelasi timp, 39 minute si 7 secunde, dar am impresia ca sunt cu o idee in fata lui. Nu stiam sigur asta si oricum nu eram prea curios sa aflu caci banuiam ca sansele mele la podium sunt minime.

                 Dupa ce au ajuns si ei, Vladimir cu Titel au coborat inapoi in Orfu pentru a recupera masina iar eu am ramas sa vad ce se intampla pe la premiere si bineinteles sa gust din bunatatile pregatite de organizatori la bufetul suedez care ne astepta.

Premierea incepe ca de obicei cu fetele, apoi cu juniorii, seniorii si cand se ajunge la categoria hobby, ma intristez putin cand vad ca pe locul 2 urca Voros Vince, cel care in clasamentul general avea un punct in fata mea. Acum...s-a distantat. Dar cand imi aud din nou numele strigat, imi dau seama ca l-am batut la foto finish pe Berkes Meszaros si incep sa ma bucur ca un copil care primeste o noua jucarie. Bineinteles nu ma exteriorizez prea mult dar in sinea mea sunt plin de bucurie si mahnire in acelasi timp. Daca l-as fi batut pe cel de pe locul 2, as fi fost la egalitate de puncte cu el in clasamentul general si probabil as fi fost trecut eu pe locul 3 la general caci l-am batut in aceasta etapa. Sau? Nu stiu sigur cum se procedeaza in astfel de cazuri dar mie asa mi se pare logic. 

In fine, am urcat pe podium si asta conteaza mult pentru mine.  In clasamentul general, lupta l-a categoria mea s-a dat intre Nogradi Balazs si Steig Gabor din care ultimul a urcat pe prima treapta a podiumului cu 36 de puncte adunate.

Pe 3 a urcat Voros Vince cu 22 puncte iar pe locul 4, la 2 puncte de el, sunt eu.  Titel, colegul meu de suferinta la fiecare etapa, a terminat pe locul 13 din 51 participanti la categoria noastra.
Ce pot spune in afara faptului ca sunt bucuros? La inceputul anului mi-am propus ca in aceasta editie de Tour de Pecs, sa urc o singura data pe podium. Insa, m-am autodepasit, caci am urcat de 4 ori. De 3 ori pe locul 3 si o data pe locul 1. Si cum sa nu fiu bucuros cand reusesc aceasta performanta uriasa pentru mine? Pentru asta insa multumesc Clubului Sportiv Tibiscus pentru sustinerea pe tot parcursul turului. De asemenea multumesc organizatorilor care mi-au oferit tot sprijinul atunci cand am avut nevoie si tot pe ei vreau sa-i felicit pentru munca frumoasa dar dificila pe care o depun la organizarea fiecarei editii din Tour de Pecs.
                 Acestea fiind spuse... "ne vedem in 2013, draga Tour de Pecs".

Cursa nebuna de supravietuire

Denumire: Bike maraton Timisoara
Locatie: Timisoara
Data: 15 septembrie 2012
Participanti: echipa de sosea CS Tibiscus


             La inceput am stiut ca aceasta cursa se va organiza in 16 septembrie, exact in data in care se organizeaza si ultimele etape din Tour de Pecs, in Ungaria. Eram oarecum fericit caci aveam de gand sa merg in Ungaria avand in vedere ca participarea la concursurile de prin oras nu au fost niciodata pe placul meu. Cand am vazut ca s-a mutat pentru data de 15, n-am mai zis nimic si-am inceput sa ma gandesc daca merita sa particip sau nu. Dar cum sa nu particip? Mi-ar fi foarte greu sa stau pe margine si sa ma uit la colegii mei cum trag de biciclete. Totusi m-am inscris..."fie ce o fi"... dar emotiile pentru acest eveniment se intensificau pe masura ce numarul inscrisilor crestea si mai ales cand vedeam numele grele care apareau la mine in categorie. Dani Crista, George Popovici, Cristian Bolchis, Raul Buhas...si toti sunt sprinteri buni. "E clar...va fi foarte greu", dar nu imposibil si am inceput sa ma pregatesc in special spiritual pentru aceasta cursa.
Problema e ca moralul meu a cam scazut cu o saptamana inainte de start caci comoditatea mea a facut ca restantele din toamna de la facultate sa-mi bata din noi la usa...disperate. Am inceput sa lucrez intens la proiecte si am cam uitat sa dorm, sa ma hidratez, sa mananc si mai ales sa ma antrenez...eram praf, cu ochii injectati. Totusi, in momentul acela, scoala era prioritara....deci, nu am nicio scuza. 

              M-am dus la start "cu mana-n fund si cu buza umflata", avand in suflet aceeasi presimtire ciudata care m-a inconjurat toata saptamana. Cu jumatate de ora inainte de start a inceput ploaia, destul de puternic si a facut traseul de concurs...terci. Impreuna cu colegii luam in calcul doua variante: "Ori se merge incet si precaut, ori se merge tare si haotic" si bineinteles radeam, dar nu cu rasul nostru.
              Arbitru de la Federatia Romana de Ciclism, cipuri de cronometrare din Ungaria, politie si voluntari pe traseu si cam 120 de oameni la start. Totul parea ideal... dar ploaia ne-a stricat toate socotelile caci traseul devine foarte alunecos si cu sanse mari de accidente.

               Se da startul si dupa ce iesim cu bine din primul viraj unde Grosu e primul ciclist care aluneca si cade, incepem sa sprintam cum putem pentru a segmenta putin plutonul. Cu cat mai putini in pluton, cu atat mai bine, dar trebuie sa incetinim foarte mult la fiecare viraj. Impreuna cu Remus duc trena si o facem cu un ritm destul de sustinut, dar dupa ce ajungem pe strada Cluj, Dani Crista profita de lansarea lui Remus si sprinteaza de nebun. Dupa el se ia Andrea Benfenati, alias "italianu' " dar nu rezista mai mult de 700m in spatele lui Crista si este prins de pluton. Crista insa prinde un avans de cateva secunde si il tine acolo constant. Nu ma deranja asta asa mult caci stiam ca daca in pluton se formeaza o trena puternica acesta va fi prins pana la final. Dar in pluton, situatia e cam nasoala caci doar eu, Remus, Bolchis si italianu' trecem la trena. Restul lumii inca doarme...dar ne trezim brusc cand la intrarea pe calea Buziasului il vedem pe Remus cum incepe sa faca drift-uri in curba. Am incetinit instant cand am vazut asta, dar am accelerat imediat dupa ce am trecut de zona periculoasa, dar daca stau bine sa ma gandesc...tot traseul se poate considera "zona periculoasa"....apa lucea pe jos si asfaltul parea sa fie acoperit de un strat subtire de gheata. Eram incordat si nu foarte sigur pe bicicleta mea, ceea ce ma facea sa nu ma simt prea bine.
                Trecem de covorul intermediar de citire a cipurilor din sensul giratoriu de la Aem si ne continuam munca de urmarire a lui Crista, care parca prindea avans tot mai mult si dupa cateva momente ajungem la fabrica de bere, unde ne asteapta cu bratele deschise....clasicele linii de tramvai. 
Primul care cade este italianu'... dupa vreo 10 m se imprastie Vladimir Balan iar aproape de iesirea de pe linii, "mi se trage presul" si ma intind si eu pe asfaltul dur, murdar, rece si ud. "Baga-mi-as picioarele"....nervos, ma ridic, imi ridic bicicleta, imi pun lantul din nou pe pinioane si pornesc dupa plutonul care s-a distantat deja bine de mine. Eram putin zgariat dar in momentul acela nu simteam nimic caci eram cuprins de furie, nervi, ciuda si energie. Trageam cat puteam de tare dar degeaba...plutonul ramanea cam la aceeasi distanta in fata mea. Problema cu adevarat mare era ca fiind singur, nu mai beneficiam de protectia plutonului si a politiei. Eram singur in lupta cu traficul si cu soferii dobitoci din oras. 

Injuram continuu si pedalam ca un nebun si in fata ochilor mei nu aveam nimic altceva decat plutonul care avea cam 40 de secunde avans fata de mine. Numaram avansul de fiecare data cand ii vedeam pe cealalta parte a drumului, in dreptul meu, pana cand ajungeam si eu in acelasi punct. Acum puteam sa vad la ce distanta e Crista in fata plutonului dar si in fata mea si bineinteles, puteam sa vad cat de cat ce se intampla in pluton....cine este la trena si ma intristam cand il vedeam pe Bolchis ca trage ca un caine in fata. Cand eram in drept cu ei, strigam cat puteam la colegii mei sa treaca la trena si sa incetineasca plutonul ca sa-i ajung si eu, dar nimeni nu ma baga in seama sau nu ma auzea. Eram singur singurel...
               La fiecare intersectie se forma cate-o coada de masini si toata soseaua era blocata. Cu nebunie maxima si inconstienta incepeam sa fac slalom printre masini la o viteza de peste 35 km/h. Daca aveam norocul sa se deschida vreo portiera in fata mea, plonjam foarte fain in baltile de pe sosea. Politia din intersectii parca era depasita de situatie si se comporta de parca trebuia sa dirijeze traficul precum intr-o zi normala. Pentru ei, faptul ca era concurs nu reprezenta mare lucru...ce sa mai zic de soferii dobitoci aflati la volanele masinilor lor puturoase.

 Nu mi se dadea prioritate deloc si asta ma facea sa ma umplu si mai mult de furie si cred ca daca vreun sofer ar fi comentat la mine, as fi fost in stare sa-i sar "in gat". Bineinteles, frustrarea ca nu prind plutonul si deci ca nu voi prinde un loc pe podium se simtea si ma facea sa risc tot mai mult la fiecare intersectie. Puteam foarte bine sa renunt la batalie si sa merg lejer pe marginea drumului astfel incat sa-mi conserv energia pentru etapele din ziua urmatoare dar n-am facut asta. Am inceput sa ma gandesc ca poate poate se mai cade in pluton si imi voi ajunge contracandidatii la podium. Eram rau caci ma gandeam la asta dar nu-mi puteam controla gandurile....eram ca un nebun.
                 Avansul plutonului creste la peste 1 minut si speranta incepe sa se stinga usor, dar aceasta reinvie cand il vad pe Vladimir Balan ca apare din spate, in trena unui tip cu o bicicleta de oras. M-am luat dupa ei si incepeam sa ma gandesc ce naiba are asta de merge asa bine, chiar si daca nu e pe cursiera?!? Dupa vreo 2 minute de studiu asupra bicicletei lui, constat ca acesta mergea pe o bicicleta electrica si el trebuia doar sa pedaleze lejer ca sa fie propulsat cu 40-42km/h inainte. Tipul nu avea numar de concurs dar probabil voia sa se distreze si el pe traseu, pescuind nenorocitii cazatori. La inceput ma gandeam ca e cam penal sa stau in spatele lui la trena, dar apoi m-am obisnuit cu gandul ca daca tot nu ajung pe podium, macar sa fac un antrenament bun....si in plus nu eram in trena unei masini ci in trena unui biciclist. De acum, timpul trece mai usor si parca reusesc sa ma mai calmez. Incep sa ma uit si in stanga si in dreapta, sa ciulesc urechile la cei de pe margine care ne incurajau dar si la Dan Lupsa care imi striga tot timpul sa am grija. Avea dreptate....caci traficul era in continuare intens si riscurile erau inca foarte mari. 

Il vad si pe Grosu, il vad si pe Cretescu , dar ei parca merg la rulaj, ori sunt precauti ori nu au chef de cursa. Nu stiam ca Grosu a picat si eram mirat ca a ramas in urma plutonului, ba mai mult ca nici nu m-a ajuns pe mine...intarziat.
                    Intram in ultima tura si constat ca avansul plutonului fata de mine mai scade putin, semn ca nenea din fata mea duce trena foarte bine. Pe calea Buziasului, il ajungem pe Marius Vlad, alias "Cobra" cu Tomuta Emanuel, si ma mir sa vad ca cel putin Marius nu a reusit sa se tina de pluton. Ma apropii de el, ii spun "Haide Marius...Hai" si trec la trena, lasandu-l pe cel cu bicicleta electrica sa pedaleze paralel cu noi, dar acesta revine dupa un timp la trena si incepe sa ne care din nou. Marius se mira si el de bicicleta tipului dar nu e deranjat de trena lui....e si normal....cine-ar fi?
                    Cu Marius in grup ma simt putin mai in siguranta, caci el are un stil foarte original de a se face vazut in trafic. La fiecare ambuteiaj incepea sa urle, sa strige, astfel incat soferii sa vada ca sunt cativa nebuni in spatele lor. Soseaua acum e uscata si eu ma pregatesc de sprintul final... nu conteaza ca e pentru locul X, dar daca tot e concurs....e sprint. "Ciclistul electric" se retrage in sensul giratoriu de la Miu si ne lasa pe noi sa mergem in voie spre linia de finish. Tomuta Emanuel trece la trena si il las sa creada ca sunt obosit. Sirul de masini inainte de ultimul viraj, ne face sa intram pe contrasens si sa incetinim putin, dar reusesc sa intru primul in ultimul viraj si sa sprintez cu toata forta pe ultima suta de metri din fata primariei. 

Trec primul linia de sosire din grupul cu care am venit dar asta este irelevant caci marea batalie s-a dat in plutonul care a ajuns cu 1 minut si 7 secunde in fata mea la finish. Eu am terminat cei 40km in 1:02:17 conferindu-mi un rezonabil loc 4 la categoria de varsta si un loc 12 la general.
                      Colegul meu Dani Crista a facut o cursa senzationala, reusit o evadare de unul singur, la doar cativa km de la start, obtinand locul 1 la categoria 18-23 ani si bineinteles...locul 1 in clasamentul general.

 Ceilalti colegi ai mei au reusit sa urce pe podium dupa cum urmeaza: 
- Emil Chepetan loc. 3 la categoria 14-18 ani.
- Remus Farcas loc. 1 la categoria 23-35 ani
- Titel Rusinaru loc. 3 la categoria 23-35 ani
- Bogdan Nadastean loc. 1 la categoria 35-45 ani
- Alexandru Cretescu loc. 2 la categoria + 45 ani
- Raluca Zvanca loc. 2 la categoria fete.
  Felicitari tuturor, felicitari Clubului Sportiv Tibiscus...
                        Parerea mea?

 Mai bine sa nu se ma organizeze curse in oras daca nu se poate inchide circulatia complet. A fost o cursa nebuna de supravietuire...cu risc maxim de accident. Au cazut cel putin 10 ciclisti si s-au accidentat mai mult sau mai putin grav...tot cam atatia. Din nefericire, unul dintre ei a intrat in contact direct cu un autobuz... Sincer, mi-as dori sa nu mai particip la astfel de curse, dar problema e ca nu pot sta departe de linia de start cand vine vorba de asemenea evenimente.
Inca sunt socat cand ma gandesc cum naiba reusesc cei din Hamburg sa inchida jumatate din oras pentru o cursa ciclista iar Timisoara sa nu reuseasca sa inchida doua-trei artere principale de circulatie pentru 2 ore. E asa greu sa oferi siguranta deplina unor sportivi care se implica intr-un astfel de sport cu cea mai mare daruinta? Autoritatile noastre chiar nu vor sa faca nimic pentru un asemenea eveniment? Primaria noastra doarme? HAI ... TREZIREA....

"Eu am un vis"

Denumire: Oetztaler Radmarathon
Locatie: Solden, Austria
Data: 26 august 2012
Participanti: eu, Bogdanescu Laurentiu(Pantani), Cretescu Alexandru(tati), Farcas Remus, Grosu Alexandru, Nadastean Bogdan(Bitza), Popa Andrei si Sorin(doctoru') cu Dana.
Track GPS


          238 km, 5500 m diferenta de nivel, 4 munti, 4 urcari...17,3 km cea mai scurta, 39 km cea mai lunga, altitudine maxima 2509 m si aprox. 5000 de ciclisti la start. Asta face ca batranul Oetztaler Radmarathon sa fie cel mai greu concurs de sosea pentru amatori din Europa. " I have a dream" e motto-ul acestei competitii si le dau dreptate caci este o provocare pe care fiecare ciclist o transforma intr-un vis iar cand visul devine realitate, esti cel mai fericit.
           Spre deosebire de anul trecut, anul acesta am fost acceptati la Oetztaler si gandul ca visul poate sa devina realitate ne-a motivat sa ne antrenam mai serios pentru cel mai important eveniment al anului pentru noi. Echipa de sosea a Clubului Sportiv Tibiscus a reprezentat Romania cu 7 din cei 8 romani participanti la concurs si pot spune ca a facut-o intr-un mod rezonabil.
           Am plecat la drum mai pregatiti si motivati ca niciodata, dorind sa scapam de caldura nebuna din Timisoara cat mai repede. Voiam aer de munte, peisaje frumoase si urcari serioase nu cioturi de dealuri si suprafete plate care ne terorizeaza in Timisoara. Drumul de peste 1100km pana la Solden l-am facut in 14 ore, insa fara sa fim scutiti de peripetii. Pe langa faptul ca suntem zapaciti, uitam lucruri si facem pana iar GPS-ul integrat al unuia dintre noi da erori si ne-am mai ratacit, somnul dulce de dimineata l-a mai invaluit si pe Grosu, care...ruland cu 120km pe autostrada ne-a speriat de moarte. Avem noroc insa ca cineva acolo sus ne iubeste...:) 

 Bitza era cel mai activ in masina, el fiind copilotul care atunci cand nu atipea facea zgomot, dadea muzica tare, batea din palme...tipa, era enervant dar eficient. Remus, cand nu vorbea prostii...dormea, Grosu conducea cu ochii mai mult inchisi decat deschisi iar eu horcaiam si tuseam cum am facut toata saptamana trecuta de altfel. In cealalta masina era Doctoru' cu Dana, Pantani, Andrei si "el capitanos"...Alex Cretescu.
          Ajungem cu bine totusi la Solden si ne cazam la un batranel putin surd si chior care nu stia sa vorbeasca decat germana lui locala, in dialect si care suna ciudat. Internetul si jacuzzi-ul promis nu il aveam iar micul dejun format din cateva oua, 7-8 felii de sunca si cascaval, un ceai si alte cateva maruntisuri a fost numai bune sa sature 9 oameni. Totusi conditiile erau decente si de asta nu ne putem plange deloc...pana la urma tot ceea ce conta era un pat si un dus. Pe astea le aveam si ne simteam bine...:)

           Vineri si sambata, inainte de concurs nu ne-am putut abtine sa nu facem cativa km in zona, vremea era prea frumoasa ca sa nu profitam de ea si sa urcam pana la 2509m, pe Timmelsjoch. Stiam ca in ziua cursei vremea nu va fi foarte prietenoasa, deci....macar in antrenamente sa ne bucuram de soare. Am rulat cat mai lejer posibil dar nu poti spune ca pe urcare nu obosesti, deci...dupa turele facute pe catararile din zona, ne simteam picioarele putin lucrate.

  Totusi nu urcarea pe bicicleta m-a obosit, ci urcarile facute pe jos din centrul Solden-ului pana la cabana unde eram cazati. Lipsa turelor pe munte se simte caci febra musculara s-a instalat imediat la nivelul gambelor. "Lasa....oricum obosim duminica la cursa, si daca suntem odihniti si daca nu:)"
            In Solden e nebunie mare si lumea se pregateste de sarbatoare...se instaleaza panouri, tribune, ba chiar si un tricou imens facut din alte cteva sute de tricouri de ciclism. Ne mai cumparam una alta pentru echipament...ne reglam bicicletele la mecanicii voluntari de la Mavic care...vorba lui Cretescu..."deraior şviţerland time", mai cascam ochii si gura la bicicletele expuse, eu ma mir continuu de raul care trecea prin Solden si care era numai bun pentru rafting si bineinteles bem Weissbier, chiar daca eu sunt inca cu gatul "zgariat" de tusa.

            Sambata seara, inainte sa sar in pat, cand mi-am desfacut pachetul de concurs ca sa-mi pun numerele de concurs pe bicicleta si pe tricou, am avut un soc...nu aveam numerele si eram singurul din echipa care nu le avea. Am ranjit amar si m-am pus in fund sprijinit de perete, incercand sa-mi amintesc ce s-a intamplat. Dupa vreo 5 minute de chinuiala intelectuala, eram deja cu Grosu in masina, mergand din nou la Freizeit Arena pentru a vorbi cu organizatorii. Ce am facut? Am luat pachetul de concurs dar am lasat numerele acolo pe o masa. Norocul meu a fost ca cineva le-a gasit si a avut bunavointa sa le de-a organizatorilor, care la randul lor mi le-au returnat mie. M-am linistit cand le-am avut din nou in mana caci ma scutea de la plata cipului de cronometrare al timpului. Le-am prins pe bicicleta si eu...dupa care schlafen, cu gandul la dobitocimea mea. Cum pot sa fiu atat de zapacit?
             Dupa 6 ore de somn, pe la ora 4 dimineata aud niste bubuituri puternice. Ma trezesc instant...nestiind ce s-a intamplat si ma duc sa deschid usa. Il vad pe Cretescu care ne dadea desteptarea cu o ora inainte de micul dejun. "Ce naiba? Imi ia o ora sa imi trag cateva tzoale de ciclism pe mine?" Am inchis usa si am sarit din nou in pat, atipind inca vreo 40 minute. La micul dejun, zburau prin aer tactici si sfaturi pentru concurs. 

 Nu prea aveam chef de ele dar le ascultam caci ma aflam pentru prima data la aceasta cursa spre deosebire de mai experimentatii colegi ai mei. Nu prea aveam chef de mancare dar m-am chinuit sa inghit cate ceva de pe masa saraca pregatita de gazda noastra, stiam ca ceea ce ne asteapta ne va usca de puteri.
              Ne prezentam la start dar acolo e nebunie mare, nebunie de nedescris, lumea se calca in picioare si nu aveai loc nici sa te misti. Ne-a luat cam 10 minute sa ne gasim un loc cat de cat bun, undeva pe un trotuar, aproape de mijlocul plutonului. Detest cursele mari din doua motive...aglomeratie prea mare si nu ai unde sa-ti faci incalzirea. Aglomeratia nu prea putea fi rezolvata decat dupa prima urcare cand deja se vor contura plutoane si grupulete iar problema incalzirii nu era asa grava caci incepeam cu cativa km buni de coborare, unde puteam sa rulam lejer.
La start il vedem si pe primul german care a castigat Turul Frantei, Jan Ullrich care desi e fost ciclist profesionist, are si el de muncit in aceasta zi.
              A plouat toata noaptea si vremea nu este prea prietenoasa cu noi nici acum. In aer nu sunt mai mult de 13-14 grade celsius dar suntem bine imbracati si inca nu clantanim din dinti.Nu prea vorbim intre noi, semn ca suntem tensionati cu totii. Eu nu-mi doresc nimic altceva decat sa termin cursa cu bine, intreg si sanatos. Nu mi-e frica de urcare, mi-e frica de coborare caci inca nu mi-a revenit increderea dupa accidentul suferit in urma cu aproape 2 luni. Totusi sunt optimist si ma rog sa fie bine. La 6:40 se aude o bubuitura puternica, semn ca s-a dat startul, nu si pentru noi insa care eram inca blocati  in pluton. Abia dupa vreo 2-3 minute incepem si noi sa ne miscam....incet, incet. Imi salut colegii cu emotie si incep sa pedalez. Am luat startul in ceea ce urma sa fie cea mai grea competitie la care am participat pana acum.

               Este muzica motivanta, lume buna pe margine, baloane cu aer cald, masini tehnice de ultima generatie si o gramada mare de ciclisti. Iesim din Solden si incepem lunga coborare de 31 km. Soseaua este uda si se coboara cu atentie sporita chiar daca aici este un pluton imens si continuu care se intinde pe kilometri intregi. Dupa nici 5 km il vad pe Pantani ca se arunca ca un nebun pe coborare si depaseste o gramada de ciclisti. "Dute tati, daca te cheama..." Eu rulez in continuare alaturi de Remus, iar putin mai in spate restul echipei. Este destul de frig si nimeni nu spune nimic, parca toti suntem amortiti si speriati de ceea ce urmeaza. Viteza e maricica dar usor controlabila. Deasupra noastra survoleaza un zgomotos elicopter care filmeaza tot ce se petrece. Tocmai din cauza asta Remus imi spune ca se simte cu adevarat ca la o cursa mare...
Primii 31 km zboara repede caci ii parcurc cu o viteza medie de 48,6km/h si ma gandeam ce frumos ar fi sa continuam numai asa...dar nici vorba de asa ceva caci dupa Oetz, incepe prima urcare serioasa a cursei si care desi eram odihnit, mi s-a parut cea mai grea.
                Urcare lunga de 18,5 km, cu o inclinatie medie de 6,6% si inclinatie maxima de 18%. Este considerata ca fiind urcare de categorie speciala, adica cea mai grea. Acum sunt odihnit si urc fara probleme iar singurul inconvenient era ca inca eram blocat in pluton iar lucrul acesta ma enerveaza la culme cand sunt pe urcare. Aici plutonul nu te ajuta aproape deloc si cel mai bine e sa urci in ritmul care-ti convine. Nu voiam sa fortez deloc si nu ma grabeam niciunde dar eram nervos ca nu aveam loc. Si nu eram singurul in situatia asta...si ceilalti din jurul meu pareau sa fie la fel de frustrati. La mine era insa o problema mai mare caci daca incetineam, pedalam mult mai in forta caci nebunia mea m-a facut sa vin la Solden cu un angrenaj de 53-39 si pinioane de 11-25, deci...orice incetinire imi scadea cadenta si ma obosea mai mult.

  Ma consolam cu gandul ca dupa aceasta prima urcare plutonul imens in care eram se va sparge in bucatele si imi voi putea face ritmul dupa bunul plac. Problema este ca aceasta urcare e grea...si lunga iar primii 9 km au o inclinatie medie a pantei de 8,3% si ca totul sa fie ca la carte, tot aici vine si portiunea cea mai dificila, lunga de aproximativ 1 km cu inclinatie de pana la 18%. E incredibil de greu iar eu ma chinui serios sa imping bicicleta la deal. Aveam impresia ca stau pe loc caci viteza nu depasea 8-9km/h. Scapam cu bine totusi de aceasta dura incercare si ne vedem mai departe de drum, suntem abia pe la jumatatea primei urcari. Totusi de aici panta se mai indulceste si eu incep sa-mi revin. Peisajul nu este foarte spectaculos caci este inorat si ceva ceata, ceea ce nu ne permite sa vedem prea multe.

  Singurul lucru care mi-a atras atentia a fost un lac, care parea sa fie amenajat pentru canotaj. 

 Ajung pe Kuhtai, la o altitudine de 2020 m dupa 1:57:07 si chiar daca nu simteam nevoia, ma opresc la primul punct de alimentare. Aici e nebunie si mai mare...aproape toti ciclistii erau opriti sa alimenteze. Imi las bicicleta agatata in standul special amenajat pentru ele si ma indrept spre mesele incarcate cu de-ale gurii. Nu stiam ce sa mananc dar am pus ochii pe niste bile mari cat o chifla, erau un fel de Rafaelo imense, preparate de casa probabil. Am infulecat una de curiozitate si mi-am dat seama ca nu mai vreau sa plec de acolo. Am mai mancat una....si inca una, cateva banane, ceai, am luat cateva geluri proteice si-am plecat. Ma astepta ceea ce ma inspaimanta cel mai mult...coborarea.
                       Imi inchid tricoul, bluza si vesta de vant si pornesc in lupta cu viteza...
Coborarea nu este foarte tehnica dar pentru ca soseaua inca mai este umeda si increderea in mine intarzie sa apara, folosesc mult frana, drept urmare imi amortesc foarte repede palmele. Mi-e frica sa le scutur gandindu-ma la viteza pe care o pot prinde in timp ce fac asta. Nu-mi ramane decat sa rabd si sa fiu atent. Aveam viteza destul de mare dar totusi aveam impresia ca stau pe loc cand ii vedeam pe ceilalti ciclisti cum trec pe langa mine. "Cu cat pot sa coboare oamenii astia?" ma tot intrebam si ma miram cand vedeam ca eu am peste 65km/h si ei trec pe langa mine de parca ar zbura. Unii coborau ca niste profesionisti adevarati, cu fundul pe ruda, cu pieptul aproape lipit de ghidon, eram uluit de ceea ce vedeam. "Oare oamenii astia n-au cazut deloc de coboara asa? Sau sunt chiar nebuni?" Cum ma tot miram si gandeam eu, la intrarea unui tunel, mi-a alunecat roata de fata pe un grijal de metal de la canalizare si am cam pierdut controlul asupra bicicletei. Norocul meu a fost ca portiunea aceea de grilaj nu avea mai mult de 50cm si am reusit sa ma redresez rapid dupa ce am calcat din nou pe asfalt. M-au trecut fiori reci si eram cam speriat gandindu-ma la efectele unei cazaturi la viteza respectiva...ufff, am scapat, dar nu si de grilajele care ma asteptau la fiecare intrare si iesire din tunel. Aveam inima cat a unui purice si voiam sa scap cat mai repede si de coborarea asta.
Am scapat de ea abia dupa 26 minute, timp in care viteza medie s-a aprit undeva la 53,4 km/h.
                        Urmeaza o portiune de plat, caci ne apropiem de Innsbruck si sunt ceva mai linistit dar indispozitia mea reapare cand la km 80, norii nu mai rezista si incep sa se descarce.Incep sa planga cu lacrimi marunte si patrunzatoare. Ma opresc, imi iau pelerina de ploaie pe mine dupa care revin in cursa, alaturi de ceilalti ciclisti plouati si la propriu si la figurat. Nu eram intr-o dispozitie prea buna iar gandul ca ploaia se va juca cu noi pe tot restul cursei ma speria mai mult decat coborarea ce tocmai o incheiasem. Am noroc insa, caci la iesirea din Innsbruck, pe la km 86, ploaia se opreste si lasa ca pe fata mea sa reapara zambetul.

                          Incepe ce-a de-a doua urcare, care este si cea mai lunga dar si cea mai usoara. Are 39 km si o inclinatie medie a pantei de 2%. Aici ma lipesc de un pluton caci pe aceasta urcare se poate rula cu viteza bunicica iar avantajele plutonului sunt mari. Ma intalnesc din nou cu Remus si ma bucur caci de acum am cu cine sa merg. Pare cam obosit si nu e prea incantat de restul kilometrilor. Intr-adevar, nu eram nici la jumatatea cursei iar oboseala incepea sa-si faca simtita prezenta. L-am incurajat cum am putut si-am continuat sa pedalez, crezand ca ma voi bucura de aceasta urcare usor accesibila. Nu a fost insa asa, caci plutonul in care eram a inceput sa apase bine pe pedala si sa ma faca sa scot limba. Pulsul creste mai mult decat pe prima urcare si ma face sa-mi amintesc de cursele mici in care trebuie sa tin cu dintii de pluton. Aici nu era nevoie sa ma tin de ei dar stiam ca sunt mai avantajat daca raman in pluton. Se urca si cu 35km/h iar eu reuseam cu greu sa raman in spatele lor. Trena este in schimbare continua si cand imi vine pentru a doua oara randul sa trec in fata, incep sa pierd teren iar cel din spatele meu ma impinge usor si-mi spune "GO...Alexandru". La nici 30 de secunde, imi aud inca o data prenumele pronuntat dar de data asta cu o mai mare corectitudine si parca inteleg cuvintele rostite mult prea usor... "Hai Alexandru..hai." si cand respectivul trece pe langa mine ma intreaba: "Esti din Timisoara? Eu sunt din Buzias, dar locuiesc in Germania de 20 ani"... am ramas surprins intr-un mod placut si m-am bucurat sa vad ca romanii, chiar daca isi parasesc definitiv tara, nu-si uita originile, limba si compatriotii. Asta mi-a placut si m-a mai motivat putin...dar cu toate astea, aproape de capatul catararii, pierd plutonul...."sa fie sanatosi" imi spuneam.
Dupa o ora si 15minute, cat am facut pe urcarea asta, ajung pe Brenner, unde ma asteapta cel de-al doilea punct de alimentare.

 De data asta mananc si supa care este foarte buna de altfel. Bag din nou fructe, mult ceai, napolitane, prajituri dupa care....plec. Nu cred ca am stat mai mult de 5-7 minute aici.
                         Coborarea de 15 km de la Brenner Pass pana la Sterzing o fac in 17 minute si chiar fara probleme. Peisajul nu e schimbat deloc dar numele localitatilor si uniformele politistilor imi dau de stire ca am intrat in Italia. Bitza ne tot spunea ca ultima oara cand a fost el la aceasta cursa, cand a intrat in Italia, oamenii de pe margine erau mult mai activi, mult mai agitati decat austriecii. Ma asteptam sa fie la fel si acum, dar nimic...nici macar cat austriecii n-au facut galagie, ba mai mult, ei nici nu erau afara.

  Daca austriecii ne intampinau cu tot felul de reprezentatii si dansuri, italienii nici macar nu s-au sinchisit sa iasa din casa sa vada marele maraton. Era pustiu..."Italia doarme?"...probabil.
                          Pe a treia urcare, de la Gasteig la Jaufenpass ma simt cel mai bine, soarele incepe sa zambeasca, peisajul sa devina din ce in ce mai frumos, iar eu sa pedalez in ritmul meu. Aici nu mai e niciun pluton, fiecare merge cum poate. Ma incadrez pe partea stanga a drumului, ridic putin ritmul cat sa-mi fac o cadenta de 60 rpm si incep sa depasesc la ciclisti gramada. Imi place asta la nebunie, mai ales ca ma obisnuiesc cu ritmul si nu obosesc aproape deloc. Imi calculez alimentatia, ma uit des la distanta parcursa dar ceva parca nu este in regula. Punctul de alimentare urma sa vina in capatul urcarii, adica dupa vreo 20 km dar acesta apare mai repede.

  Nu ma supar si ma opresc din nou sa-mi umplu bateriile. Aici este insa cam frig si vantul bate destul de rece. Tot aici ma intalnesc si cu Pantani si sunt surprins ca l-am prins din urma, mai ales dupa ce am vazut startul hotarat pe care l-a luat. Schimbam cateva impresii, mai mancam una alta si pornim. Dupa calculele mele mai aveam inca vreo 5 km de urcat dar se pare ca urcarea se termina mai repede si iata ca dupa 1:18:47 de cand am inceput ascensiunea spre Jaufenpass incep cea mai tehnica coborare a cursei. Soseaua era acum perfect uscata si singurul care ma mai enerva era vantul care nu-mi permitea sa cobor cu viteza preferata. Incep din nou sa pierd teren pe coborare si ma enervez caci timpul pe care l-am castigat pe urcare il pierd pe coborare. Ii recunosc pe cei pe care i-am depasit pe urcare dar totusi nu ma avant dupa ei, nu uit ca scopul meu e sa ajung intreg la finish. Totusi parca prind ceva curaj si incep sa abordez virajele stranse ceva mai agresiv. Sunt mai sigur pe mine si ma ambitionez sa depasesc o fata care coboara fenomenal. Mi-a luat cam 5 minute sa trec de ea si cred ca a fost printre singurii participanti pe care i-am depasit eu pe coborare. Eram fericit si prindeam curaj tot mai mare...dar cand am inceput cu adevarat sa prind gustul acestei coborari, aceasta se termina si incep ascensiunea spre cel mai inalt punct al traseului...Timmelsjoch pass, aflat la 2509m. 

 Nu e la fel de grea ca prima urcare dar este mult mai lunga, are 29km si vine dupa 180 km de pedalat. Am abordat-o ca si pe a treia urcare si la inceput mi-a fost bine caci depaseam continuu. Chiar si Pantani a ramas in spatele meu zicandu-mi ca daca pot sa ma duc inainte. Avea dreptate...inca mai puteam dar cand am iesit in golul alpin, vantul nu a mai fost la fel de prietenos cu mine si a inceput sa ma incurce, la fel si picaturile mari de ploaie care ma cam speriau. Viteza incepe sa scada treptat la fel si cadenta mea. Incepeam sa ma chinui iar spatele meu nu prea mai tolera urcarea. Ma durea cumplit si nu stiam ce sa mai fac sa scap de chin si ca totul sa fie complet, genunchii incepeau si ei sa se planga ca nu mai rezista. "Bine bine, dar pe mine cine ma asculta? Cine ma sculta cand spun ca nu mai pot si vad ca urcarea nu se mai termina? Cine m-a pus sa ma apuc de ciclism?" Erau tot felul de intrebari care nu imi dadeau pace dar imi distrageau atentia de la durerile care imi invadau corpul. 
                       Oboseala de pe chipul meu mai dispare pentru cateva momente caci cu 12 km inainte de varf ma opresc la un nou punct de alimentare dar aici nu stau prea mult ca este prea frig. Mananc cateva bucati de pepene, incerc sa mananc un sandwich dar nu reusesc, beau un Redbull si imi fac curaj sa pornesc spre pragul de 2000m. Sunt sleit de puteri si ma doare fiecare muschi de la picioare si spate. Pe masura ce ma apropii de varf, vantul incepe sa bata si mai tare iar norii care s-au cuibarit deasupra noastra ne ameninta intr-una. Peisajul devine din ce in ce mai spectaculos dar nu am puterea suficienta sa ma bucur de el caci serpentinele ce se ridicau in fata ochilor mei imi taiau orice speranta.

  Ma gandeam la frumusetea Transfagarasanului si incercam sa fac o comparatie cu ceea ce aveam in fata. Bineinteles ca mi-a placut mai mult ceea ce avem noi chiar daca am facut o comparatie obiectiva.
                      Mai am 4 km pana in varf si vremea se dezlantuie...vantul aproape ca ne arunca de pe munte iar lapovita si ninsoarea aproape ca ne taie. E cumplit de greu sa urci in asemenea conditii. Aveam o cadenta de 40 rpm, inaintam cu 8 km/h dar cand eram lovit de cate-o rafala de vant, toate acestea scadeau aproape la jumatate. Multi ciclisti merg pe jos dar eu sunt incapatanat si prefer sa mor de dureri pe bicicleta decat sa merg pe jos...si ma chinui si iar ma chinui si nu-mi vine sa cred ca urcarea nu se mai termina. 

 Pentru ca tot timpul speranta moare ultima, dupa vreo 20 minute de ninsoare, norii se imprastie si undeva in vale, deasupra muntilor mai scunzi, apare un imens curcubeu. Imi venea sa ma opresc, sa ma asez in fund si sa privesc emotionat la frumusetea peisajului. 

Mi-a dat vitalitatea de care aveam nevoie sa ajung in varf...pe care l-am atins abia dupa 2:23:46 de urcare. Eram foarte fericit cand am ajuns pe Timmelsjoch si nu vad cum si fi putut fi altfel cand stiam ca pana la finish nu mai am decat 1 km de urcat si restul coborare. Aveam aproape 8:50:39  de pedalat si stiam ca nu pot sa-mi ating obiectivul de a termina cursa in 9 ore, de aceea nici n-am vrut sa ma grabesc pe aceasta ultima coborare. Soseaua era uda, vantul inca batea puternic iar eu coboram cat mai incet posibil. Nu-mi pasa ca eram depasit intr-una de nebunii de pe partea stanga a drumului.Eu imi vedeam de treaba mea, dar e frig rau pe coborare si incep sa tremur din toate incheieturile. Sunt bine imbracat dar eu nu simt decat frig si vantul care imi dadea emotii la fiecare rafala. In vale se vede Solden-ul care pare insorit dar chiar si asa, nu ma grabesc...am tot timpul din lume. Kilometrii trec si ma apropii tot mai mult de linia de finish. Intru in localitate, ma cuibaresc in spatele unui neamt care nu vrea sa ma lase la trena si astept nerabdator finalul cursei. Cu un km inainte de finish, trec la trena si cresc ritmul la 39-40km/h, trebuie sa fac ceva ca sa simt finish-ul cu adevarat. Ultimii 200 m, fortez cu ultimele farame de putere ce mi-au mai ramas, fac ultimul viraj si dupa 100 m trec cu mana dreapta sus, linia de finish la care am visat toata cursa. Sunt bucuros, foarte bucuros...visul meu a devenit realitate si asta conteaza cel mai mult. Nu conteaza timpii, nu conteaza oboseala, nu conteaza riscul, nu conteaza frigul...tot ceea ce conteaza e ca am terminat Oetztaler Radmarathon 2012, sunt finish-er, la fel ca ceilalti colegi ai mei, cu exceptia lui Cretescu care a intrat in hipotermie si nu a reusit sa termine cursa. 

                   Suntem cu totii bucurosi dar aproape toti suntem "terminati"...toti ne vaitam de cate ceva. Cel mai amuzant lucru mi s-a parut cand am mers sa-mi ridic tricoul de finish-er. Urcam cu greu scarile caci ma dureau genunchii foarte tare si ma tineam de balustrada. De sus vine un alt ciclist care coboara scarile, vaitandu-se si tinandu-se tot de balustrada. Cand ne-am interesctat, ne-am oprit unul in dreptul altuia, ne-am zambit si fara sa spunem nimic ne-am continuat drumul. Nu ne trebuiau cuvinte ca sa ne intelegem...o singura privire era suficient ca sa intelegi ca amandoi eram invingatori:) Mi-a placut asta si m-a mai inveselit...
                    Seara, la festivitatea de premiere am avut din nou ocazia sa-l vedem pe Jan Ullrich, care a terminat cursa in 9:17:00, si eram bucuros sa vad ca am sosit la doar 16 minute de fosta glorie germana. Castigatorul acestei editii a maratonului este austriacul Kirchmair Stefan, care a terminat cursa in 7:00:12 iar la fete, belgianca Vanden Brande Edith cu 7:51:25 iar timpii lor sunt cu adevarat fenomenali, mai ales in conditii de vreme urata. Nu pot sa spun decat...."bravo" cu mare uimire.

                    Somnul de 7 ore a fost sfant caci ne-am mai revenit putin pana dimineata cand soarele stralucitor ne facea in ciuda... Ne-am urcat in masina cu o oarecare mahnire ca plecam din zona aceea de vis dar la radio ne intampina Carly Rae Jepsen, cu hitul verii in Austria si ne face sa plecam din Solden cu zambetul pe buze...gandindu-ne ca anul viitor ne astepta o noua provocare, ne asteapta Maratona dles Dolomites...