Data: 5-6 octombrie 2012
Locatie: Muntii Godeanu
Participanti: eu, Stefan, Marius, Luciana, Rafa, Oana, Alina, Razvan
Track GPS
N-am mai urcat in Godeanu de cateva luni bune si simteam nevoia sa fac asta. Chiar mi-a fost dor de locurile acelea atat de dragi mie. De ce spun atat de dragi? Pentru ca aici, peisajul nu este atat de alterat ca in alti masivi. Aici inca mai gasesti bucati intacte ale naturii.
Prima tura pe care am facut-o in zona asta, a fost intr-o iarna si poate ca si acesta este unul din motivele pentru care m-am atasat asa de repede de Godeanu. In iarna aceea am inteles cu adevarat ce inseamna sa ai un acoperis deasupra capului si o sursa puternica de caldura.
Nimic nu se compara cu bucuria si siguranta pe care un refugiu montan ti-o ofera. De un astfel de loc poate sa atarne uneori si viata noastra. Daca atunci am inteles cu adevarat acest lucru, dupa aproximativ doi ani am inteles importanta construirii unui astfel de refugiu, intr-o zona care merita toata atentia noastra. M-am implicat in acel proiect inca de la inceput, chiar daca efortul depus nu a fost deloc usor. Refugiul Gugu este rezultatul muncii unor oameni cu adevarat deosebiti si bineinteles, cu dragoste si respect pentru munte.
Daca in 2011 a avut loc construirea refugiului, in 2012 proiectul a continuat prin crearea unor tabere tematice cu copii, marcarea traseului, alimentarea cu energie electrica prin intermediul unui panou solar, dar si producerea unui film documentar despre zona respectiva.
Scopul turei din octombrie a fost adunarea materialului pentru filmul prevazut in proiect. Pentru ca nu am facut foarte multe poze in tura din octombrie, am pus mai multe imagini din timpul construirii refugiului...
Dupa ce am inconjurat lacul Gura
Apei , ajungem la podul de tuburi unde ne luam fiecare din noi bagajul
si cum deja m-am obisnuit, incepem urcusul spre refugiu, la lumina frontalei. Pe timp de noapte, pe langa faptul ca traseul
este mai greu de urmarit, cel putin la mine mai apare si o oarecare stare de
neliniste. Stiu ca in afara de animale salbatice carnivore nu ma asteapta nimic
in padure dar totusi ceva nu ma lasa sa ma manifest in voia mea. O fi presiunea
pe care vf. Gugu o pune asupra mea?:) Cu
siguranta...si parca as fi in cautarea
unei comori, cand totul din jurul meu devine suspect... Facandu-mi tot felul de
scenarii in cap, aproape ca nici nu realizez cand trec cele doua ore de urcus
si iata ca dau cu nasul in constructia care candva m-a stors de puteri.
Luna nu
vrea sa apara, dar este inlocuita cu succes de milioane de stele. Imi sting
frontala si imi ridic privirea spre cer si involuntar gura incepe sa mi se
deschida... n-am mai vazut de mult un cer atat de instelat si sunt uimit. Cand eram in tabelerele de constructie a
refugiului si ne adunam in fiecare seara in jurul focului cu o cana de ceai cu
tuica in mana, nu ma mai saturam sa privesc cerul.
Era ceva ce ma lasa fara
cuvinte...ma facea sa ma gandesc la infinitul universului si la cat sunt eu de
mic in comparatie cu el... Acum sunt la fel de uimit, dar sunt trezit de o voce
grava: „Izvorul este secat, nu avem apa”... super, macar de-ar fi zapada, sa
avem ce topi...dar nimic. Un firicel de apa curge mai sus de refugiu, spre saua Branu’, dar cine sa mai aiba chef
sa urce sa-l caute? Nimeni si atunci ne limitam la apa pe care am carat-o
fiecare de jos... dar setea cea mare vine atunci cand ai prea putina apa si
atunci incepi sa realizezi ce mare importanta are fiecare strop de apa...
Ma asez
pe-un butuc si ascult focul care trozneste in soba ce cu ceva timp in urma
ne-a indoit spatele timp de 4 ore. Cand
am carat-o...stiam ca va veni si momentul acesta, sa stam langa ea si sa ne
bucuram de caldura pe care o da, si da.... a meritat fiecare calorie consumata
atunci. Refugiul se incalzeste, la fel si cei din interiorul lui, e voie buna,
oameni faini si atmosfera prietenoasa, chiar daca pe 3 dintre cei cu care am
venit, abia acum i-am cunoscut.
A doua zi
dimineata, dupa ce luam un mic dejun copios si continuam sa ne amuzam, strangem
randurile si pornim in misiunea pe care o avem de indeplinit in aceasta tura. Cu aceeasi voie buna, dar cu ceva echipamente de
filmat in spate, pornim spre vf. Gugu, care ne astepta insorit de ceva vreme.
Ne strecuram prin jenepenisul din saua Branu’ si pana ce Rafa trage cateva
cadre, noi ne infruptam cu merisoare si afine care desi sunt cam trecute, sunt
la fel de gustoase ca si in iulie. Dam o fuga si la misterioasa pestera in care
Zamolxis si-a petrecut o parte din viata pentru a studia astrele, tocmai pentru
faptul ca din acel loc stelele se pot vedea si de pe timpul zilei. Nu stiu ce a
vazut el...dar eu n-am vazut nimic in afara de albastrul cerului. Poate ca nu
am capacitatile zeului...:)
Plecam
de la pestera si fara oprire, atingem varful Gugu, pe care se spune ca il poti
atinge numai daca te lasa el. Iata ca acum am urcat fara niciun fel de
probleme, ba mai mult, Dl. Gugu se lasa si filmat, ceea ce ne bucura si ne face
sa ne intindem pe spate pentru jumatate de ora si sa admiram peisajul grandios
care ni se arata in fata ochilor. Soarele ne mangaie cu caldura si ne bucuram
de liniste si bineinteles...de ciocolata.
Urmatoarea oprire este la lacul Gugu, ce se afla imdeiat sub varf. Se
filmeaza si aici, urmeaza o noua sesiune de afine si merisoare si incepem sa
coboram, pe curba de nivel spre refugiu,
dar oprim din nou caci de departe ne atrage atentia, cascada Scurtele. Nici ea
nu poate sa scape nefilmata si sunt uimit din nou de minunatiile naturii...
Cascada Scurtele, care cu cei 270 m ai sai, este cea mai mare din tara...
Doua
foste stani traditionale stralucesc si ele in fata camerei de filmat si aici
imi amintesc cu placere momentul in care o calaream pe Mirela, magarusa care ma
ducea linistita la stana unui cioban de unde, impreuna cu Sergiu Sirbu care il
calarea pe Mitru, aveam sa cumparam cas, urda si lapte. Dupa doua saptamani de
mancat numai mamaliga si fulgi de cartofi, cand ne-am trezit in fata cu lapte
de oaie am avut impresia ca suntem la cel mai mare ospat imparatesc. Acum nu mai am lapte de oaie, dar am
ciocolata...eh, e buna si asta ...
Dupa
inca 20 minute de mers, vedem refugiul, spre bucuria lui Rafa care a „bombanit”
tot drumul. Sorbim ceva supa la plic, o
bucata de salam, ne luam bagajele si plecam, lasandu-i pe Marius, Luciana si Razvan in spate. Din pacate nici eu nu mai pot ramane pentru inca o noapte aici...
Ca de obicei, raman putin in urma si ma uit cu drag la refugiul care a luat
nastere in fata ochilor mei in urma cu un an. Parca sunt trist ca plec dar
totusi bucuros caci a doua zi urma sa incep o altfel de constructie. Inainte sa
iesim pe drumul ce leaga Hategul de Caransebes, oprim pofticiosi sa infulecam o
clatita cu branza in Clopotiva, loc care trebuie sa se regaseasca in agenda
fiecarui turist care trece pe acolo. Satui, ne urcam in masina si lasam in
spate culmile care ma fascineaza de fiecare data cand ajung acolo.
Filmuletele pe care le-am pus, sunt extrase din documentarul oficial
care momentan nu poate fi distribuit, dar sper ca reusesc sa va convinga mai mult decat cuvintele mele
ca zona respectiva merita cu desavarsire vizitata dar, bineinteles cu atentie
si respect .