joi, 12 aprilie 2012

Eddy Merckx Classic 2011

       4 septembrie 2011
       Locatie: Salzburg, Austria
       Participanti: eu, Alex Grosu, Remus Farcas, Laurentiu Bogdanescu (Pantani)




      Eddy Merckx Classic nu mai are nevoie de niciun fel de prezentare, caci numai din denumirea cursei iti poti da seama de ceea ce se intampla acolo. Cand spui Eddy Merckx spui cel mai mare ciclist al tuturor timpurilor, spui catarare, spui... "the cannibal". Fara niciun dubiu aceasta cursa te solicita la maximum.
      Pe un traseu de 117km si unul de 155km, in Alpii din Salzburg, cursa aduna o diferenta de nivel de 1350 respectiv 2300m, ceea ce nu pare foarte mult dar daca te pui pe bicicleta si incepi sa pedalezi. vei simti fiecare metru de urcare. Partea dificila a acestor urcari nu este neaparat lungimea lor, ci inclinatia pe care o au. Erau foarte multe urcari scurte dar abrupte si care in conditiile in care rulezi impreuna cu plutonul, acestea devin destul de obositoare.




Totusi, iubesc catararea, motiv pentru care este a treia editie la care particip.
        In 2011, Clubul Sportiv Tibiscus a fost reprezentat la competitie de patru membrii: Alex Grosu, Remus Farcas, Laurentiu Bogdanescu si eu, ceea ce ma bucura , avand in vedere ca la editiile anterioare am participat cu un singur coleg, ba chiar singur in 2008. Intrucat eu eram inca in Germania, am ales sa merg pana in Salzburg cu trenul, de unde sa ma pescuiasca colegii mei care veneau din Romania cu masina.
         Cursa porneste din Eugendorf, localitate la aproximativ 10 km departare de orasul lui Mozart, in imediata apropiere a lacului Mondsee. Ajungem in Eugendorf la ora 16:00 si mergem direct la locul de ridicare a numerelor de concurs, dupa care... bineinteles am mai cascat si noi gura pe-acolo. Aceasta s-a cascat si mai mult cand am dat de o expozitie de cursiere clasice. Chiar daca erau de pe vremea lui bunicu', sau fie...Eddy Merckx, acele biciclete merita tot respectul. Va las sa va convingeti in pozele de mai jos...






          Pentru ca n-am mai gasit loc de cazare (chiar daca am incercat sa rezerv locuri cu o saptamana inainte), am decis sa dormim intr-un camping, pe marginea unui lac. A fost alegerea perfecta caci peisajul era minunat iar din punct de vedere financiar am iesit foarte bine. Pentru doua nopti de cazare, doua corturi plus o masina, am platit undeva la 54 euro, pe care daca ii mai imparti si la patru e o nimica toata. Vremea a fost perfecta, astfel ca ne-am montat corturile chiar pe malul lacului, bucurandu-ne de o priveliste de-a dreptul incantatoare. In camping-ul respectiv erau foarte multi austrieci cu rulote, pe care le lasau acolo pe toata perioada anului, pentru ei erau un fel de case de vacanta. Si pentru ca erau multi, automat era si galagie, motiv pentru care cu greu am reusit sa adorm.
           A doua zi dimineata, temperatura nu era foarte ridicata, dar soarele ne zambea cu cea mai mare placere, fapt care m-a incarcat de energie. Ma simteam bine si eram convins ca ma voi descurca la concurs. Am mancat, ne-am pregatit bicicletele, ne-am echipat si-am pornit catre start, care era cam la 5 km de locul nostru de campare, numai bine, caci pe distanta asta ne-am facut si incalzirea.
            La start s-au adunat aproximativ 2000 de ciclisti, numar mare dar mic in comparatie cu nebunia de la Wattenfall Cyclassics Hamburg. 


Aveam ceva emotii dar nu foarte mari caci traseul il stiam si in plus eram alaturi de echipa. Chiar le spuneam colegilor ca trebuie sa fi dobitoc sa te ratacesti pe traseul de concurs. Singurul lucru care m-a enervat inainte de start a fost kilometrajul care exact atunci a incetat sa functioneze. Aveam firul rupt si m-am cam chinuit sa-l repar, mai ales ca n-am avut nimic de izolat la mine. Grosu radea si zicea ca n-a mai vazut o asemenea tehnologie la vreun kilometraj:) . Pe mine nu ma interesa, atata timp cat pe ecran imi arata viteza. E galagie mare, cineva vorbeste in microfon, pe fundal ceva muzica austriaca... si imediat mi-a venit in minte videoclipul "Anton aus Tirol" al lui Dj. Otzi:)), aveam in minte numai austrieci la peste 50 de ani care..."tanzen tanzen..." Bineinteles il mai aveam si pe Pantani in fata noastra care datorita blondului din cioc semana putin cu starul austriecilor si nemtilor de care am vorbit mai sus...:)) Putinele emotii pe care le aveam au disparut complet cand un tip echipat bine si  "incaltat"cu ceva bijuterii Lightweight, aluneca pe ceva cabluri si cade exact in dreptul nostru, spre amuzamentul meu si al colegilor mei... Am facut si poza de grup... 


 dupa care, organizatorii n-au mai stat pe ganduri si la ora 8:00 au dat startul. 



      Bineinteles, startul a fost luat si de Eddy Merckx, impreuna cu trupa lui selecta...:)

       
           Noi, pentru ca eram in block start-ul B, am plecat cu aproximativ 1 minut mai tarziu dar nu era o problema ca si in plutonul nostru se mergea tare. Nici bine nu am trecut de START, ca cei din fata au si sprintat, intr-adevar era o usoara coborare dar ne-a luat prin surpirndere. Se mergea tare si eu aveam pulsul ridicat inca din primii kilometrii. Emotiile au revenit si parca nu reuseam sa ma oxigenez cum ar fi trebuit, drept urmare imi simteam si picioarele grele. Totusi dupa primii 5 km mi-am revenit la normal si-am inceput sa zambesc, incurajandu-ma, zicandu-mi ca va fi o cursa minunata. Si aveam dreptate, caci aveam soare, temperatura cat de cat placuta, ma tineam bine de pluton, erau conditii perfecte pentru pedalat.
     
              Profilul fiind destul de valonat, catararile incepeau sa se adune si sa devina tot mai dificile dar nu ma speriam. Stiam ca adevarata urcare incepe undeva inainte de km 100 aproape de locul unde cele doua trasee se despart. Remus cu Grosu erau undeva mai in spatele plutonului, Pantani in fata si eu in roata lui, stiam ca merge foarte bine si tocmai de aceea ce facea el faceam si eu. Pe la km 30 plutonul incetineste putin si in fata se aud ceva voci, eu nu eram prea curios si m-am incadrat pe banda din stanga care a inceput din nou sa creasca ritmul. Ma uit pe partea drepta si vad un grup de ciclisti mai in varsta, imbracati in alb, cu biciclete Eddy Merckx si ma tot gandeam oare cine-or fi. Abia cand am trecut de ei si m-am intors sa le vad fata am realizat ca tocmai pedalez langa Eddy Merckx. Inima a inceput sa-mi bata ca o nebuna si fara sa reusesc sa ma controlez am inceput sa zambesc si sa exclam cu bucurie... EEDDDYY...! Eram asa bucuros si aveam impresia ca il cunosc de mult, de fapt eu pentru el nu eram decat un amator care plateste sa pedaleze pe "coclaurile"alea.. A fost un sentiment deosebit, mai ales ca l-am si depasit... "Yes, l-am batut pe Eddy Merckx..." era o bucurie enorma, ceva minunat , ceva ce nu poti trai decat daca esti acolo si pedalezi langa cel mai mare ciclist al tuturor timpurilor. Acel moment l-am stocat bine in memorie si de fiecare data cand vreau ceva motivant, caut fisierul, ii dau play si ma incarc instant de tot ce am nevoie:) 
             Vine si coborarea care m-a fascinat inca din anii precedenti si de data asta, chiar daca aveam si sabotii de frana destul de mancati si cu floarea de la furca rupta, ma las dus pe valul adrenalinei si gravitatiei si ating maximul de viteza la care l-am trait  eu pe bicicleta... 87,75km/h. Coborarea aceea a fost ca un dus intr-o cascada la munte, revigoranta si care m-a "bagat"in priza. 
             Mi-a placut foarte mult momentul in care am trecut pe langa un grup de sustinatori care au ales un mod foarte original de a incuraja ciclistii participanti. 
Imbracati ca in epoca primitiva, ei au fost cei care m-au facut sa ma simt precum in Turul Frantei, unde vezi suporteri fanatici la tot pasul. 
  
          Oboseala incepe sa se adune si totusi nu ma opresc nici la al doilea punct de alimentare, dar reusesc sa prind din mers o sticla de Cola de care m-am bucurat impreuna cu Pantani.  Drumul incepe sa se incline tot mai mult si picioarele imi sunt din ce in ce mai grele, strang din dinti si trag cat pot dupa pluton care incepe sa se lungeasca precum un carnat pus la uscat. Acum sunt mult mai putini pe traseu, caci dupa km 102, cei de la tura scurta au facut la dreapta iar noi la stanga. 
           Peisajul este spectaculos si incerc pe cat posibil sa ma bucur si de acesta, chiar daca imi era foarte greu sa ma uit si in alta parte decat in roata celui din fata mea. Am trecut pe langa cateva lacuri care parca imi sopteau sa sar de pe bicicleta si sa ma arunc in ele...:) dar aveam o alta misiune....sa termin cursa.


   
           Baiul e ca la un moment dat, ma trezesc numai eu cu inca un ciclist pe tot traseul. "Unde naiba au disparut ceilalti?" era intrebarea care ma chinuia, si incet incet se transforma intr-o alta intrebare...mai sinistra: "Oare ne-am ratacit?" Mi-am dat seama ca da, abia dupa ce austriacul cu care mergeam a inceput sa injure si sa gesticuleze. Eu i-am facut semn sa ne intoarcem, el boscorodea ceva in germana si ducea trena cu peste 40km/h. N-am mai zis nimic, ca oricum nu ma intelegeam cu el si l-am lasat sa faca ce vrea. Am inceput sa ne schimbam la trena destul de des si ritmul il tineam ridicat. Mi-au venit in minte vorbele pe care le-am spus inainte de start: "Trebuie sa fi dobitoc sa te ratacesti pe traseu". Ei bine, eu sunt unul dintre ei. Bineinteles, austriacul a fost de vina, caci la un sens giratoriu a continuat sa mearga inainte in loc sa faca la stanga. Dilema mea e, cum naiba ne-au lasat cei din organizare, care erau in intersectie sa o luam gresit? Habar nu am, oricum nu mai conta, dar speram sa ajung undeva pe traseu. Nu stiam incotro ma duce austriacul si eram putin debusolat. Grijile mele au disparut dupa vreo 10km cand vad ca de pe un drum laturalnic vin alti ciclisti, care mergeau regulamentar. Nu stiam daca am scurtat drumul sau l-am lungit si nici nu stiam daca am ratat ultimul covor cu citire a cipurilor. Speram sa nu, caci asta ar fi insemnat abandon... Austriacul ma lasa pe o urcare care devenea tot mai nasoala si mi-am dat seama ca eram pe urcarea din-aintea ultimului punct de alimentare. Si iata cum am pierdut eu o bucata frumoasa din traseu, cea cu tunelurile, cu drumul ingust pe marginea unui lac..:( 


          Eram pe cea mai urata urcare a cursei, care avea o inclinatie de 19%, cand a inceput sa picure putin... ploicica aceea mi-a mai dat un impuls si iata ca intr-un final ajung si eu la ultimul punct de control, la care de data asta ma opresc si ma alimentez cat pot de bine. Mancare era pe saturate, de aceea savurez momentul si stau cateva minute acolo. Partea care m-a bucurat cel mai mult a fost covorul pentru cipuri care-mi spunea ca inca mai sunt in cursa:) Bucuros si cu bateriile incarcate pornesc in ultimii km pana la final. Dupa coborarea lunga care mi-a dat ragaz de odihna vine si ultima catarare care imi stoarce puterile. Eram obosit si nu prea mai aveam chef sa trag, voiam numai sa ajung la finish si sa ma asez undeva. Pedalam cu capul aplecat, cand din spatele meu aud o voce cunoscuta, era Pantani, care nu intelegea cum am ajuns eu inaintea lui. Abia atunci mi-am dat seama ca ratacirea mea si a austriacului ori a fost o scurtatura, ori a fost ceva mai domoala ca profil. Altfel nu-mi explic nici eu cum de Pantani care era inaintea mea, a ajuns in spatele meu:)) Am zambit si-am bagat din din nou capul in pedale...urcarea parca nu voia sa se mai termine si mie imi era tot mai greu. Pantani a luat-o in fata si eu ma chinuiam sa stau dupa el...n-am reusit. Dupa inca vreo 2 km, urcarea e gata si se simte    finish-ul. Urmeaza o portiune scurta de plat si apoi o usoara urcare spre momentul pe care il asteptam de mult...bucuria de finisher la Eddy Merckx Classic...


 Am terminat cursa in 4:42:00 ceea ce inseamna un acceptabil loc 54 din 250 participanti la categoria mea de varsta si 69 din 350 la general. Eram multumit, mai ales ca mi-am imbunatatit timpul cu 50 de minute fata de anul anterior.
Pantani a ajuns inaintea mea cu aprox.35 de secunde iar Remus cu Grosu ceva mai in spatele nostru. Am intrat si in clasamentul pe echipe unde ne-am clasat pe locul 5 din 12, ceea ce nu este deloc rau:). 
Cursa a fost castigata de italianul Roberto Cunico de la UC Lugo Cicli Beraldo , care a terminat cursa in 4h si 8 minute:) 
N-am decat putin peste jumatae de ora in spatele lui...dar atat am putut. Oricum sunt destul de multumit de evolutia mea...
Dupa ce l-am revazut pe Merckx la festivitatea de premiere, ne-am strans catrafusele si-am plecat spre locul nostru de campare, unde ne astepta lacul. N-am stat deloc pe ganduri si-am si sarit in el, nu mai conta ca apa era adanca si nu foarte calda...senzatia de racorire conta cel mai mult. Dupa ciclism, baie si mancare...urmeaza somn, somn lung si dulce pe meleaguri austriece. 
          Ce a urmat a doua zi? Ploaie si drum linistit spre casa, bineinteles cu escala la Viena. Ma bucur tare mult ca am reusit sa particip si la aceasta editie si sper ca vor mai fi si altele. De asemenea, sper sa te conving si pe tine cititorule, sa mergi acolo...chiar merita, si uite, ca sa te convingi si mai mult, inchei povestioara mea cu un filmulet (in link-ul de mai jos) care reprezinta cel mai bine minunata cursa Eddy Merckx Classic 2011.  
Eddy Merckx Classic 2011 - Die highlights