marți, 3 septembrie 2013

20.000 de cadre sub noi




Locaţie: Hamburg, Germania
Dată: 25 august 2013


      Sunt din nou înconjurat de o mare de oameni şi de tot atâtea biciclete. Mă aflu la start alături de peste 20.000 ciclişti veniţi din toată Europa pentru această cursă.

 De data asta organizatorii au decis să ne aranjeze la start după timpul obţinut anul anterior şi cum anul trecut am terminat Vattenfall Cyclassics Hamburg în 03:56:07, am fost aruncat tocmai în block-start A. Wow....m-am gândit, din plutonul în care mă aflu o să se aleagă câştigătorii? Foarte probabil, precum e foarte probabil ca eu să mă menajez cât pot de mult pentru această cursă. 

E pentru prima dată când mă aflu într-un concurs şi nu vreau să trag şi să dau tot ce pot, asta şi pentru faptul că nu vreau să fiu implicat în accidente ... o ... şi ce mai accidente, că am văzut destule anul ăsta. Imaginează-ţi că mergi cu viteză cu maşina pe autostradă şi eşti înconjurat de coloane interminabile de alte autoturisme, asculţi muzică, eşti liniştit şi brusc cineva din faţă pune frână...bang bang, toţi se lovesc unii de alţii, horror. Ei bine, mi-a venit mintea la cap sau îmi dau seama că nu se merită să-ţi rişti viaţa , ba chiar să plăteşti 80 de euro pentru asta?!? Nu ştiu răspunsul, dar ştiu că mi-a fost frică şi nu m-am simţit în largul meu, mai ales când auzeam din nou şi din nou sunetul zgârieturii carbonului pe asfalt la 40-50 km/h. Nu mă îngrijora atât de mult sunetul ăsta ci mai mult feţele celor implicaţi în căzături.

 Deşi erau zgâriaţi şi loviţi, în câteva fracţiuni de secundă se ridicau de jos şi începeau să strige şi să facă din mâini ca nu cumva să mai fie loviţi şi de alţii. Pe faţa lor se citea frica şi îngrijorarea...şi înţeleg şi de ce, că nu ţi-e tot una să simţi cum un dinte de la angrenaj îţi despică scalpul. Am văzut cinci căzături pe parcursul celor 157 km, dintre care una mare şi urâtă şi unde altundeva dacă nu pe un segment de piatră cubică? 

       Spre deosebire de anul trecut, acum n-am trecut deloc la trena pentru că n-aveam chef şi în plus nu mă simţeam în stare de asta, mă mulţumeam cu ritmul impus de cei din faţă, dar nu de cei care se băteau pentru podium ci ăia ca mine...mai leneşi. Cum era de aşteptat, grupul A s-a rupt în mai multe grupuleţe până când , pe la km 60 din spatele nostru vine o turmă de ciclişti nervoşi din grupul B, care ţipau să ne dăm la o parte că-i încetinim.

 S-a eliberat încet încet banda stânga dar tot nu au fost mulţumiţi şi iată că ţipetele continuau... "ce-aveţi fraţilor, nu v-ajunge strada?", dar serios, chiar nu aveai loc să arunci un ac pe şosea, eram umăr lângă umăr, ghidon lângă ghidon şi în plus mergeam şi cu viteză....apoi în minte îmi vine aceeaşi întrebare... "cine mă chinuie?" . Nu ştiu dar ştiu că ciclismul îmi place şi în acelaşi timp mă sperie...
        Cum era de aşteptat, din momentul apariţiei B-iştilor, au început să apară şi căzăturile şi emoţiile, din ce în ce mai des auzeam "Achtung!" şi viteza scădea brusc, apoi iarăşi sprint...

        După km 100, când o mare parte din trupă a intrat la "boxe", traficul s-a mai aerisit şi ultima parte a cursei a devenit o plăcere, în plus şi uşoara întindere musculară care mă sâcâia de câteva zile părea să mă ignore şi să.şi retragă atacurile dureroase. Acum am timp să respir liniştit şi să mănânc şi mă pregătesc pentru ultima ascensiune a cursei... 


Kosterberg unde organizatorii au făcut un segment şi urma să dea premii pentru cei mai buni timpi, eu am fost mediocru aici. Poate dacă ne-ar fi băgat pe Waseberg, acolo m-aş fi simţit mai bine, aşa...doar profesioniştii au trecut pe acolo şi Marco Marcato mi-a furat KOM-ul cu 2 secunde....hmmmm:)
          Trec linia de sosire, fără sprint, fără multă vâlvă căci n-ai loc să faci nimic, totul e ocupat. Mă bucur mult că am terminat cu bine cursa şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, ştiu că a avut un aport mare aici. Timp? 04:03:24, adică o medie orară de 38,6 km/h pe cei 157 km.

 Asta înseamnă locul 36 din 131 la categoria de vârstă, locul 386 din 2012 la general şi cu vreo 7 minute mai slab decât anul trecut, dar singurul lucru care contează e că sunt întreg şi că faţa nu mi-a fost mângâiata din nou de textura rugoasa a asfaltului.

duminică, 30 iunie 2013

"Mare amator...de ciclism"



Locatie: Cluj-Napoca
Data: 22-23 iunie 2013
Participanti: CS Tibiscus-Clinica de bere


           Voi fi scurt si la obiect de data asta caci scriu in pauza dintre doua sesiuni de munca pentru licenta. Da...ma chinuie rau scoala asta:) Dar parca mai rau ma chinuie ciclismul. 
            Acum o saptamana am avut sansa sa particip alaturi de colegii mei de echipa la Campionatele Nationale de Ciclism, organizate pe dealurile din jurul Clujului. Este pentru prima oara cand se organizeaza campionate nationale si pentru amatori, deci nu puteam rata un asa eveniment.


Sedinta tehnica a fost amuzanta caci arbitrii de la Federatia Romana de Ciclism desi ne-au chemat sa ne spuna cum se vor desfasura probele, pareau ca nici ei nu stiu programul astfel ca au aparut primele schimbari in ceea ce priveste distantele de concurs si orele de start. Proba de contratimp individual, in loc de 11 km, s-a schimbat in 33 km iar proba de fond s-a redus de la 88 km la 55 km.
              Prima zi de concurs ne intampina cu proba de contratimp individual dar si cu noi modificari in ceea ce priveste distanta parcursa. Se pare ca avem numai 11 km de contratimp. Ok, ne urcam pe biciclete si ne asteptam randul. Se da startul la interval de 1 minut intre ciclisti, astfel ca acesta se lungeste destul de mult. 

Eu am plecat cam al 15-lea, in spatele colegului meu, Alex Grosu. 
E al doilea contratimp pe care il fac anul acesta, dar de data asta fara niciun fel de ajustare la bicicleta, mi-era prea greu sa-mi pun barele pentru contratimp si rau am facut , caci dupa ce-am scapat de urcarea de aprox. 3 km cu panta de peste 5%, am inceput sa pierd timp in lupta cu vantul de fata, pe coborare si in special pe portiunea de fals plat de 2 km, inainte de finish. Acolo m-ar fi ajutat mult minimum un ghidon de contratimp daca nu se poate o bicicleta complet echipata pentru astfel de competitii. In fine, m-am batut in primul rand cu caldura, care m-a sufocat pe urcare, apoi cu vantul de fata pe coborare, cu aerodinamicitatea pe bucata de fals plat si bineinteles cu cronometrul, care s-a oprit la 00:18:04, aruncandu-ma pe locul 5 in clasamentul categoriei mele de varsta. Insa m-am bucurat foarte mult pentru juniorul echipei, Emil Chepetan care a terminat proba in 00:17:48 clasandu-l pe locul I la categoria U19, devenind astfel campion national la proba de contratimp.

 Ceilalti colegi au reusit si ei performante rezonabile, Bogdan Nadastean locul 5 la categoria 30-39 ani si Alex Grosu locul 8 la categoria 19-29 ani.
              A doua zi e mai haos in organizare decat in precedenta. In primul rand pentru ca startul in proba de fond pentru amatori s-a modificat de la ora 16:00 la ora 17:00 si pentru ca soseaua pe care se desfasoara competitia urma sa se redeschida circulatiei la ora 18:0, nu mai puteam fizic sa parcurcem 55 km intr-o ora si ne-au mai taiat 22 km din traseu. Suntem la incalzire deja de 50 minute si e deja trecut de ora 17:00 dar noi inca nu luam startul. 

Profesionistii inca sunt pe traseu si noi nu ne putem baga peste ei. Se face ora 17:30 si suntem chemati la start de catre arbitrii care abia asteapta sa plece acasa. Se declanseaza un adevarat scandal intre ciclisti si organizatori cand suntem anuntati ca vom face de fapt numai 11 km. "Cee? Venim din toata tara pentru 11 km?"Lumea se cearta, zbiara iar eu fac haz de necaz, razand.


 Niciodata n-am fost mai relaxat inainte de startul unei curse ca pana acum. Sunt trist ca facem numai atatia km caci nu sunt un ciclist de explozie, de sprint si pe distantele scurte asta se intampla, se merge intr-un ritm infernal. Mie-mi place anduranta, acolo unde distanta lunga si urcarile iti toaca fiecare muschiulet. De data asta insa, trebuie sa ma adaptez rapid la conditiile de cursa si sa ma transform intr-un caine turbat care scapa din cusca. Nu mi-am facut probleme in sensul acesta caci stiam ca tot plutonul se va transforma intr-o haita de turbati care sprinteaza inca de la start. Si iata cum proba de fond se transforma si ea intr-o proba de sprint.

 Nu conteaza ca e plat, urcare, coborare, vant de fata sau de spate, ca ai crampe musculare sau ca inima ti-e-n gat, ca ai bicicleta de 2000 de euro sau de 200 euro, ca ai 6000 km parcursi anul asta sau 600, esti la fel de turbat ca ceilalti 100 de oameni de langa tine. Ai atata energie incat pe cei 11 km nu conteaza nimic din cele de mai sus. Conteaza numai linia de finish pe care o vezi stralucitoare in fata ochilor si atat. Cu gandul asta in minte am trecut de catarare alaturi de fruntasii plutonului, adica inca vreo 8 ciclisti, cu care am inceput sa ne aruncam pe coborare cu peste 70 km/h. Nici cel din dreapta mea, care face pana si intra in trepidatii nu ma mai sperie, raman in continuare concentrat 100%, in fata ochilor vad numai linia aceea alba deasupra careia scrie FINISH. 


Intram in ultimul kilometru si viteza creste odata cu pulsul si adrenalina. Se fac mutari in grup, fiecare ciclist isi cauta cea mai buna pozitie, apare si primul atac pe partea dreapta , viteza mai creste putin. Mai sunt 500 m si eu sunt inca blocat in mijlocul grupului dar stau bine plasat in roata rivalului meu care de data asta fara sa vrea devine coechipierul meu. Cu 300 m inainte de finish, acesta declanseaza sprintul final, eu raman in roata lui si reusesc sa ies din mijlocul plutonului, schimb raportul pe 53/11 , ies pe partea stanga a soselei, strang bine ghidonul in maini, ma ridic in picioare si accelerez cat pot de tare. Probabil sprintul a durat cateva secunde dar pentru mine acele secunde au fost o vesnicie, nu vedeam nimic altceva decat linia de sosire si nu auyeam nimic altceva decat pulsul care-mi ciocanea in urechi. Nu simt decat adrenalina care ma impinge cu peste 60 km/h sa trec mult ravnita linie alba. Si nu o trec oricum, ci primul, primul din adunatura intreaga de peste 100 de amatori. Cu alte cuvinte sunt cel mai mare amator...de ciclism, sunt campion national la proba de "fond".

                 Singurul lucru fain din toata experienta asta neplacuta cu organizarea, e ca m-am ales cu tricoul si medalia de campion national si bineinteles ca am castigat cursa la sprint, ceea ce mi se intampla foarte rar. Insa nu sunt singurul din echipa care s-a clasat bine. Emil Chepetan urca din nou pe podium, pe treapta a doua a acestuia, Bogdan Nadastean termina pe 5 iar Alex Grosu pe 8. In cele doua zile de concurs, echipa CS Tibiscus-Clinica de bere reusind sa adune 3 medalii,adica doua titluri de campion national si unul de vicecampion,  un loc 4 si doua locuri 5, de care suntem mandri. 

                  Gata cu mandretea, acum ma intorc la munca in folosul scolii. "Mânc-o cânii şcoală."

miercuri, 12 iunie 2013

Cupa Max Ausnit 2013




Data: 08 iunie 2013
Locatie: Lugoj
Participanti: echipa CS TIBISCUS – CLINICA DE BERE


               Cupa Max Ausnit este o competitie care creste intr-un an cat altele in sapte.  Si aici fac referire la faptul ca fata de editia de anul trecut, competitia a luat un avant excelent reusind sa adune la start aproape toata elita ciclismului din Romania.

 Au venit ciclisti de la Tusnad Cycling Team, Dinamo Mazicon, Petrolul Ploiesti, Giant Team Romania,Ideal Geiger Team dar si echipe din Ungaria precum Bianchi sau din SUA, de la Harvard. Pe langa acestea au fost bineinteles o gramada de echipe de amatori care nu-s chiar de lapadat. In fine, cursa a adunat la start aproximativ 250 de ciclisti, aproape ca vorbim de un record in ceea ce priveste ciclismul de sosea din tara.

                  Se da startul si spre uimirea mea, se sprinteaza cu 50 km/h inca din primii metri, semn ca vorba organizatorilor cum ca va fi un start tehnic nu se adevereste. La viteza asta, iesim foarte repede din oras si incepem intr-un mod cat se poate de agresiv prima si principala urcare de pe traseu. De ce spun principala? Pentru ca aceasta urcare intinde bine plutonul si face diferenta intre ciclisti. Raman pe placa de 53 dar incerc sa urc cat mai in cadenta, pulsul imi creste frumos si parca ramane blocat undeva la 180 bpm si deja incep sa nu ma mai simt bine, dar totusi fortez si reusesc sa raman in pluton cu profesionistii.


 Ma uit in spate...nimeni, eram ultimul din grup si intr-un fel ma bucur caci am reusit sa ma distantez cat mai mult de ceilalti amatori. Bineinteles, nu eram singurul amator in grupul profesionistilor dar totusi numarul era restrans. Terminam prima urcare si iesim de pe drumul principal, urmand traseul printr-o zona frumoasa din jurul Lugojului...Poganesti-Barna. 

Insa pe urcarea din Poganesti, inima imi spune ca am stresat-o prea mult si nu reusesc sub nicio forma sa o conving ca trebuie sa mai ramanem putin in grupul profesionistilor, astfel vorba aia...raman de caruta. Sincer, n-am mai putut si partea ce mi se pare interesanta e ca in momentele acelea de neputinta parca sunt total lipsit de reactie. 

Totul se petrece cu incetinitorul, eu respir greu iar ciclistii din fata mea se indeparteaza de mine incet...incet dar extrem de sigur si eu nu pot face nimic sa opresc asta. Sunt multumit totusi ca am reusit sa pedalez 11 km alaturi de cei mai buni ciclisti din tara. 

                     De acum insa, pedalez in ritmul meu, ma simt bine, pulsul este in limitele normale si eu nu ma mai stresez deloc, dar asta nu dureaza mult caci din spatele meu apar inca 6 ciclisti care pareau hotarati sa-i prinda pe evadati. "Ce gluma buna", imi ziceam eu. Grupul se faramiteaza pe urcarea de la iesirea din Juresti , astfel ca ramanem numai patru, cu care, in mai putin de 10 km am reusit sa prindem cateva ramasite din grupul profesionistilor. 

Acum sunt in trupa de 8 ciclisti, printre care si cate unul de la Tusnad si Petrolul, dar si cu Andrei Mihai de la CTT, Georgian Popovici de la Conpet Ploiesti si Pantani, cu care am si fost coleg de club. Cu ei am mers pana la sfarsit si exceptand ultima bucata, am mers chiar bine, astfel ca pana la urcarea de la Surduc, aveam o viteza medie de 39, 4 km/h. Inainte insa de urcarea de la baraj, pe bucata neasfaltata din Saceni, unde in loc sa incetinim am sprintat, il pierdem pe Szabolcs Sebestyen de la Tusnad, care face pana si ramane alaturi de colegul lui Sipos Zoltan. E o chestie ce tine de noroc in astfel de situatii.

                       Ma simteam bine, asta poate si pentru faptul ca nu treceam prea des la trena, dar observand chicotelile dintre rivalii mei din grup, mi-era cam frica sa nu fiu atacat dupa ce ies obosit de la trena, astfel, evitam pe cat posibil sa pierd foarte multa energie. Dupa urcarea din Hauzesti, drumul a devenit gaurit si destul de periculos, mai ales ca serpentinele ne asteptau pe coborare. Aici, se accelereaza din nou si nu inteleg de ce Pantani cu Andrei Mihai, care erau in fata vor sa riste sa se desprinda de grup tocmai pe aceasta coborare oribila. 

Sansele de accident erau foarte mari si chiar nu voiam sa fiu avariat, asa ca am strans bine ghidonul in mana si am incercat sa raman cat mai aproape de vitejii coborarilor.
                        Urmeaza o portiune de fals plat in coborare unde inca se ruleaza cu viteza frumoasa, dar lucrurile se mai schimba pe parcurs. Pe urcarea din Crivina, trec in fruntea plutonului si impun ritmul dar parca nimeni nu vrea sa se rupa de grup. Imi vine ideea sa atac dar mi-era frica sa nu ma obosesc prea tare si mai tarziu sa "cad" fizic. 

Duc trena pana in varful catararii cand, sunt atacat din nou de Andrei Mihai si de Pantani, care sprinteaza pe coborare. Ma gandeam ca oamenii astia chiar mi-au pus gand rau, dar s-au linistit cand au vazut ca inca stau lipit de ei. Chiar ma gandeam la tensiunile care se creaza intre ciclisti intr-o cursa si ma gandeam la dorinta lui Andrei de a ma subjuga, dupa ce anul trecut la acelasi eveniment m-am purtat prea urat cu el pentru faptul ca nu voia sub nicio forma sa treaca la trena in conditiile in care se afla in grupul evadatilor.

 Si acum imi pare rau pentru atitudinea mea de atunci...
                          Mai sunt 19 km pana la final si vantul incepe sa bata destul de puternic din fata. Cam toata lumea din grup incepe sa-si adune puterile pentru sprintul final si asta se simte in primul rand la viteza noastra de deplasare, care scade considerabil. De multe ori aveam instinctul de a trece in fata si de a trage ca un caine dar stiam ca daca stau la locul meu, ma voi descurca mai bine la sprint. Cursa devine monotona si singurul lucru care a mai dinamizat atmosfera a fost multimea de tigani din Maguri care au iesit pe strada sa ne faca galerie...bravo lor. 

Aici am vazut si unul din cele mai oribile constructii tiganesti pe care le-am vazut vreodata. 
                           Gandindu-ma la kitsch-oasa arhitectura tiganeasca, iata ca ajungem din nou pe centura Lugojului, cand Georgian Popovici ataca pe pasajul de deasupra drumului Fagetului, cu cateva sute de metri inainte de final. Bineinteles a fost prins si cu vreo 200 m inainte de final, Daniel Cattapan, de la Samobteam din Trevizo, Italia, declanseaza sprintul. Dupa el sare Andrei Mihai de la CTT si apoi eu, dar cu cateva secunde intarziere. Mi s-a parut un chin continuu sprintul acela si cu greu am reusit sa-i prind pe cei din fata mea, care erau deja bine lansati. Am sosit la 5 sutimi de secunda in spatele lui Daniel si la o sutime in spatele lui Andrei, un sprint de urmarit la fotofinish. 
                             Am terminat cei 88 km in 2:21:16.3 adica cu o viteza medie de 37,4 km/h, in conditiile in care diferenta de nivel a fost de aproape 1000 m. Timpul acesta m-a aruncat pe locul 7 in clasamentul categoriei mele de varsta si pe locul 21 in clasamentul general, fapt pentru care sunt chiar multumit.

 Cea mai mare bucurie a echipei a fost ca am terminat cu totii intregi si nevatamati, ceea ce este cu adevarat o realizare pentru noi:). In ceea ce priveste cursa, ea a fost castigata de Alex Braico de la Tusnad Cycling Team, pe locul doi fiind Plesea Valentin de la Petrolul Ploiesti si pe trei Tenovickii Nicolae, tot de la Tusnad. 



Braico a terminat in 2:08:40.7 adica a rulat cu o viteza medie de 41, 2 km/h. Nu zic nimic mai mult decat ca ii admir pe oamenii astia si bineinteles ii felicit.
                             Felicit si organizatorii care au depus o munca titanica pentru realizarea acestui eveniment, care...sper eu, sa devina cel mai mare concurs de sosea din tara. Pozele sunt luate din diferite surse si multumesc pentru ele lui Vali Vasiliu , Madalin Martinescu,si Calin Tiru  .
 

vineri, 31 mai 2013

"Regina cursă a păcii"



Locatie: Arad/Békéscsaba (Romania/Ungaria)
Data: 25-26 mai 2013
Participanti: eu, Alex, Andrei, Bitza, Dan, Emil, Remus



         Bineinteles, sunt putin ironic si poate rautacios cand spun de Supermaratonul Békéscsaba-Arad-Békéscsaba ca e cursa pacii, dar din punctul meu de vedere asa e. Chiar si organizatorii spun in fiecare an ca proba de ciclism nu este de fapt o competitie, ci mai mult o plimbare. Eu, unul nu am reusit sa inteleg acest lucru pentru ca stiu ca indiferent de statutul evenimentului, atunci cand se strang mai mult de 10 ciclisti la un loc, totul se transforma in competitie.

 Organizatorii au facut insa tot posibilul sa nu ne lase sa ne batem la sprint sau sa ocupam mai mult de jumatate de drum. In prima etapa am intampinat problema asta, cand insotitorii de pe traseu, care erau pe motociclete, ne fortau oarecum sa stam cat mai grupati, pe o singura banda iar la sprintul final, unde am reusit sa ma pozitionez bine, am fost scos de pe sosea de un insotitor motociclist care facea zig-zag-uri in fata noastra pentru a nu ne bate la sprint. Am pierdut orice sansa la sprint, terminand prima etapa, cu vant puternic de fata, pe locul 6 (primii 3 au fost in evadare).
 
           Startul in etapa a II-a, de la Mezohegyes la Arad, cu lungimea de 50 km, l-am luat dupa mai bine de 2 ore de pauza in care trebuia sa soseasca si restul participantilor de pe traseu. Si de data asta evadarea se formeaza cu mult inainte ca noi sa reusim sa reactionam in vreun fel, semn ca suntem dezastruosi la START. Pentru ca voiam sa ne miscam si noi putin oasele,lasam campurile cu maci la o parte si inca de la km 14, trecem cu aproape tata echipa la trena, si incercam sa o ducem cat mai bine in speranta ca evadarea nu isi va mari prea mult avantajul.

 Stiam ca vom munci in zadar si stiam ca vom fi obositi pentru sprintul final dar am vrut sa ne exersam munca de echipa si totusi nu am facut-o degeaba, caci trena noastra a reusit sa prinda un evadat, chiar cu 7-8 km inainte de finish. In Arad, organizarea ne incurca din nou, dar de data asta nu un motociclist, ci un comisar de traseu care ne facea semne sa mergem pe banda stanga, dar problema e ca respectivul facea semnele in apropierea unui sens giratoriu si noi am facut la stanga...intrand in sens, desi trebuia sa mergem inainte.

 O mare parte din pluton a facut acelasi lucru si pana ne-am desteptat si am revenit din nou pe traseu, sarind borduri si alte obstacole, am pierdut din nou sprintul.
             Am fost cazati in Arad, de organizatori si asta imi place. Ii felicit pentru felul cum au reusit sa organizeze transportul, cazarea si masa pentru mai bine de 500 de oameni. 
             A doua zi...a plouat. 


Vremea nu a tinut de loc cu noi si ne-a ingreunat situatia in pluton. De data asta impreuna cu Remus m-am infiltrat printre cei de la CTT la start si am impiedicat formarea unei noi evadari. Singurul care s-a dus ca din pusca a fost un ungur, dar s-a dus prost, caci a plecat de capul lui, fara niciun ajutor. Bineinteles, plutonul a tinut o distanta recuperabila fata de el si l-a lasat sa lucreze singur mai bine de 30 km. Pe la km 40 acesta a fost prins, blocat si atacat, tot de catre cei de la CTT, moment in care, stand expus la vant, pelerina de pe mine a inceput sa se umfle tot mai mult si m-a transformat intr-o balena lenta. Am pierdut cativa metri in spatele plutonului pe care n-am reusit sub nicio forma sa-i recuperez si am ramas in urma. Am fost demoralizat putin, dar odata ce ma apropiam de finish, vazand starea oribila in care se afla soseaua, am multumit sortii ca nu am ramas in plutonul care a avut parte si de cazaturi, cauciucuri sparte si spite rupte,  chiar inainte de sprintul final. La sprint, Alex Grosu a fost cel mai bine clasat al echipei, terminand cursa pe locul 2.

              Dupa ce ne-am schimbat echipamentele ude, am  mancat si-am stat la coada pentru masaj, am urcat din nou pe biciclete dar fara niciun chef, vazand norii grei care dansau deasupra noastra. Singurul lucru care ne-a motivat sa plecam din nou in cursa a fost cei 28 km rezervati pentru ultima etapa. Mi-am dat pelerina jos, deci nu ma mai luptam cu balenele de pe mine si-am stat la "caldurica" in pluton, fara nicio motivatie. Singurul lucru la care m-am gandit in etapa asta a fost Grosu si ma rugam pentru el sa nu fie hartuit prea tare in evadarea cu ceilalti 4 membri de la CTT. Impreuna cu Bitza am mai animat putin finalul cursei, cand am sprintat pe podul de la intrarea in Beckescsaba, reusind sa ne desprindem de pluton, dar platul ne omoara si nu cu mult timp inainte de finish, suntem prinsi si mancati. 
                Cea mai mare satisfactie a noastra a fost ca am ramas intregi, fara sa fim angrenati in cazaturi sau alte accidente. Singurele care au suferit au fost rotile care acum sunt cam strambe. Clasamentul? N-are rost sa vorbesc despre el. Atata timp cat la un concurs cu peste 500 de participanti nu exista chip-uri de cronometrare a timpului, clasamentul e facut dupa ureche si dupa presupuneri, drept urmare, colegul nostru Alex Grosu care a terminat pe locul 5 in clasamentul general, conform organizatorilor a venit pe locul 133. Ceilalti doi colegi, Bitza si Andrei, care au terminat in primii 10 nu au mai fost premiati pentru ca n-am mai vrut sa ramanem inca o ora si jumatate in plus in Beckescsaba. Eu am terminat cursa pe locul 18.

                Finalmente...felicitari Cycling Team Timisoara care a lucrat bine impreuna si care a demonstrat ca are potential...pe plat deocamdata.

vineri, 10 mai 2013

UN nou sezon, un nou sponsor



Locatie: Feked - Pecsvarad, Ungaria
Data: 21 aprilie 2013
Participanti: eu, Andrei, Emil, Remus, Titel, Vladimir



                 Pentru mine sezonul competitional 2013 a inceput abia in aprilie, dar chiar si asa inca nu am adunat suficienti kilometri incat sa pot face fata cu adevarat inceputului de sezon competitional. Am revenit dupa o perioada in care durerile de genunchi ma enervau, astfel forma mea fizica scartaia iar moralul nu mi-era prea ridicat. Cu toate astea, elementul care m-a impulsionat sa urc din nou pe bicicleta a fost...tineti-va bine... BEREA. Da, caci am descoperit cu adevarat gustul unei beri de inalta calitate, proaspata, nefiltrata si fara conservanti.



Bineinteles vorbesc despre Terapia Platin si Terapia Gold, produse de catre Clinica de Bere Timisoara , o fabrica nou infiintata in oras, care produce specialitati de bere din clasa premium, exlusiv pentru piata locala. De ce spun ca berea m-a impulsionat in acest inceput de sezon? Pentru ca de anul acesta echipa noastra are ca sponsor principal pe acest producator de bere, asadar ne-am si "botezat" sub numele de: CS TIBISCUS-CLINICA DE BERE.
De ce am facut asta? Pentru ca cele doua parti se potrivesc perfect. Noi, ciclisti amatori fiind, pedalam si incercam sa traim cat mai sanatos iar "Clinica de bere" fabrica o bere naturala care consumata dupa antrenament, reda organismului lichidele , mineralele, vitaminele si oligoelementele necesare revitalizarii. Practic, noi folosim "Terapia" ca si bautura izotonica.
                   Cu acest stimulent in spate, in 21 aprilie ne-am prezentat cu aproape toata echipa in Ungaria la etapele II si III din Tour de Pecs.

Etapa a II-a, desfasurata la Feked, ne-a asteptat cu un contratimp individual pe o distanta de 20 km, in care cel mai bun rezultat al echipei a fost al lui Emil Chepetan, care a reusit sa urce pe treapta a III-a a podiumului la categoria lui de varsta ( 17-19 ani). 

Eu, stiind ca nu sunt foarte bun la contratimp, am inceput cursa cu gandul de a ma menaja pentru etapa de dupa amiaza dar n-am reusit sa fac asta, am fortat chiar daca n-aveam sanse. Mi-era foarte greu sa merg agale, in pas de defilare in timpul unei curse. Competitia iti ofera emotie, adrenalina si energie si acestea sunt forte pe care cu greu le poti controla. Avand aceasta dilema in minte, am terminat cursa in 32 minute si 35 sec, cu aproape 1:30 min. mai slab decat in 2012, acest deficit aruncandu-ma pe locul 12.

                    Etapa a III-a, de la Pecsvarad mi-a amintit de bucuria pe care am simtit-o anul trecut cand la aceasta etapa am urcat pentru prima data pe podium in Ungaria, dar dupa startul cursei am fost lovit din nou de drumul ingust, cu gropi si pietris fin, urcari abrupte, coborari rapide si viraje periculoase. 


Am suferit mult in prima tura cand eram inconjurat de pluton si nu aveam libertate de miscare, nu vedeam gropile din fata mea si foloseam intens franele. Pierdeam teren la fiecare viraj si imi era foarte greu sa raman in fruntea plutonului. Eram foarte incordat si nu reuseam sa scap de gandul ca as putea sa cad la fiecare viraj, alunecand pe nisipul si pietrisul fin intins pe sosea. Ma si gandeam la momentele in care as fi putut sa-mi scot pietricelele din piele cu ajutorul pensetei. Horror...si nici nu ma mir ca aveam pulsul prea ridicat.

                       A doua tura a inceput cu aceeasi catarare abrupta si destul de lunga, care de data asta m-a avantajat caci mi-am impus un ritm potrivit si suficient de ridicat incat sa ma desprind de pluton. Incet, incet am luat-o inainte si am fost prins abia in finalul urcarii de inca 3 ciclisti, din care unul era colegul meu Titel.


 Problemele au venit din nou pe coborare, unde reuseam cu greu sa ma tin dupa ceilalti rutieri. Cat de nebun trebuie sa fi sa mergi cu peste 60 km/h pe un drum oribil prin padure? Si cand sa-mi pun din nou aceasta intrebare, pierd 2-3 m in spatele celorlalti si gata...dusi au fost. E incredibil de dureros sa vezi cum cei din fata ta se desprind de tine si tu nu poti face nimic sa-i mai ajungi. Totusi, exista si o parte pozitiva in asta...din momentul acela am mers in ritmul meu si inimioara mi-a multumit mult pentru asta, si acum mai bate in semn de apreciere. Ultimii 15 km i-am facut singur si urcarea finala, unde anul trecut ma bateam cu ceilalti la sprint, am facut-o langsam, dar nu pentru ca asa am vrut ci pentru ca atat am putut. Asta e...avem si timpuri mai grele in cariera...


Ceilalti colegi au ajuns cu bine la finish, cu mica exceptie a lui Titel care a facut pana si afost nevoit sa abandoneze. La finalul etapei a III-a, cu punctele adunate de fiecare din noi, echipa CS TIBISCUS-CLINICA DE BERE, a urcat pe locul III in clasamentul pe echipe. Ca tot vorbesc de rezultate, vreau sa-l felicit prin acest intermediu pe fostul coleg de echipa, Dani Crista de la Cycling Team Timisoara, care a reusit sa obtina locul I la contratimp si locul II la etapa de dupa-amiaza, la categoria Elite, bravo Dani.

                           Concluzia? Ma asteapta un sezon competitional dificil in conditiile in care sunt in an terminal la facultate. Obiectivul meu pe 2013 e... sa dau randament maxim in conditii minime.

Pana la etapa viitoare, merg sa beau o "Terapia". :)