Maratonul Tarii Gugulanilor - Tarcu

26 iunie 2011
Locatie: Muntii Tarcu


In weekendul 25-26 iunie nu aveam nimic planificat si am hotarat sa ma mai bag la un concurs de mtb, asa ca diversitate. Am imprumutat un Impulse de la DHS, i-am pus spd-uri sa trag mai bine si m-am inscris la concurs la categoria “Race” adica aveam de pedalat 53,3 km cu diferenta de nivel destul de mare…1720m
Si de data asta am fost “pescuit” de Alex Fodor cu masina deci aveam si transportul asigurat, ba mai mult de sambata pana duminica am dormit la Herculane, de unde trebuia sa o luam si pe Elena.
Vremea era superba si nu ne faceam griji ca va fi noroi pe traseu, sau cel putin asa speram caci am experiente urate cu noroiul si nu voiam sa le repet. M-am inscris la cursa mai mult pentru a ma putea bucura de peisajele ce ti le ofera muntii Tarcu si bineinteles…pentru antrenament.
La start eram inconjurat de o multime de colegi de la club, din echipa de mtb pe care nu-i cunosteam deloc si ma simteam putin strain acolo, si chiar asa era, nu erau decat cateva persoane cunoscute in jurul meu, printre care marele Bitza...

Daca la sosea imi sunt cunoscuti aproape toti din oras si nu numai…la mtb eu eram strainul pentru cei din jurul meu. Dar nu asta ma interesa, voiam sa merg cat mai bine si sa ocup o pozitie buna in clasament, asadar m-am focalizat pe ideea asta si-am pornit la drum. Ritmul era ridicat inca de la inceput, chiar daca primii 15 km erau numai de urcare, adica din Poiana Marului pana pe Cuntu. M-am tinut bine de plutonul fruntas pana cand acesta a inceput sa se lungeasca si sa se imparta in mici grupulete. Mi-am facut o cadenta potrivita si-am mers in ritmul meu pana cand din spatele meu vine Bitza si-mi spune sa ma tin de el si sa crestem putin ritmul. Asta am si facut, ba mai mult am inceput sa ne schimbam la trena de parca eram pe cursiere, ne simteam bine si asta se vedea caci ne-am pus pe banda de “viteza” a forestierului si-am inceput sa castigam teren, lasand in urma biciclist cu biciclist. Rulam intr-un ritm foarte bun pana cand urcarea a inceput sa devina aspra de tot, viteza a scazut vizibil si simteam ca in picioare aveam plumb. Apasam si trageam cu toata forta de pedale si parca acestea nu voiau sa se miste, ma uit la roti sa vad daca nu am pana, mai pierd un tempo facand asta si sunt uimit ca rotile sunt perfect functionale, sunt umflate… “atunci de ce merg asa prost?” ma intrebam… Raspunsul vine de la Bitza care imi spune ca panta are o inclinatie de 26%... “ Ceee?” si eu inca merg pe bicicleta?” Eram uimit si foarte multumit in acelasi timp caci reuseam sa stau in sa si nu eram nevoit sa fac “push bike” cum faceau alti concurenti. Am trecut de zona critica dar imediat dupa aceasta a venit o alta, la fel de critica, poate chiar mai aspra decat ce-am avut pana atunci caci de data asta pe drum erau multe pietre si bolovani si in conditii de genul acesta e cam greu sa urci pe bicicleta. M-am dat jos si-am inceput sa imping la “tanculetul” meu de mtb caci la ce greutate are nu pot sa-l numesc altfel. Bitza avea cadru de carbon, probabil mtb-ul lui e mai usor decat cursiera mea si l-am pierdut, s-a dus inainte… asta e. Ajung in capatul primei catarari, ma opresc la punctul de alimentare, mananc o banana si niste glucoza, mi-am desfacut si-un baton de cereale si-am revenit pe bicicleta. De aici incepea coborarea spre poiana Strigoniu, “eh…numai bine ma odihnesc si eu…” dar nici vorba de asta caci bolovanii ce rasareau pe drum nu-mi permiteau deloc sa ma relaxez. Viteza crestea ca nebuna si eu mancam din batonul meu pana cand bicicleta a inceput sa fie de necontrolat, am apasat cu putere pe manetele de frana dar chiar si asa cu greu am reusit sa ma mentin pe bicicleta. Mi-era ciuda ca nu aveam tehnica aproape deloc pe coborare, ba mai mult, cei pe care i-am depasit pe urcare…acum treceau ca un avion pe langa mine. Ma tot miram de nebunia lor…ce sange rece trebuie sa ai ca sa cobori pe un asemenea drum cu bolovani

cu o asemenea viteza… coboram incet si prudent si iata ca din nou imi apare in minte intrebarea… “Ce naiba caut eu la mtb?” “Nu mi-e bine pe sosea, pe drum neted ca fundul unui bebelas?” In fine… am scapat cu bine de coborare…
Vine a doua urcare, scurta dar foarte nasoala si din nou ma chinui sa imping “tanculetul” la deal…

intru in padure, e racoare si drumul bun, cresc viteza dar nu reusesc sa mai ajung pe nimeni, merg singur o buna bucata de drum si sunt putin ingrijorat de faptul ca nu cunosc traseul. Nu voiam sa ma pierd… pedalam cu voinicie, trec de un localnic si al sau cal…

sunt putin distras de la traseu, drept urmare radacina unui arbore reuseste fara nicio problema sa ma arunce de pe bicicleta. Am noroc ca pe jos e pamant cat de cat moale si frunze, deci cad pe moale si nu ma accidentez. Ma ridic imi verific bicicleta si pornesc din nou… fara chef de data asta. Ies din padure si sunt izbit brutal de frumusetea peisajului care ma inconjura. Eram uimit de verdele intens al muntilor Tarcu…

prea mult n-am putut sa ma bucur de moment caci imediat am intrat in padure, unde ma astepta o coborare foarte tehnica si periculoasa. Bineinteles…m-am dat jos de pe bicicleta, nu voiam sa risc o accidentare, voiam totusi sa ma pastrez pentru sosea. Am pierdut din nou timp pretios pe aceasta coborare dar eram totusi multumit ca eram intreg. Si iata ca intru pe ultima urcare, de data asta, aceasta este pe soseaua care duce spre Muntele Mic si ma bucur mult, pentru ca aici e punctul meu forte. Ma simt relativ bine exceptand durerile de spate provocate de pozitia mea incorecta de pe “tanculet” dar cu toate acestea am fortat cat am putut pe aceasta bucata. Rezultatele au aparut imediat, caci incepeam din nou sa intrec concurenti si ma simteam bine vazand ca nici unul nu reuseste sa stea in spatele meu.
Cand incepeam deja sa ma plictisesc de urcare, il vad pe colegul meu …Dani Stamenca care fiind comisar de traseu imi face semn sa ies de pe sosea si sa intru din nou pe drumuri forestiere. Eram putin dezamagit ca las in urma drumul bun, dar cand am vazut ca am intrat din nou pe traseul de la Poiana Marului la Cuntu, m-am bucurat pentru ca de data asta trebuia sa-l cobor. Stiam ca drumul e bun si-am accelerat atat cat sa pot controla bicicleta. Nu stiu ce viteza aveam dar mi-a placut la nebunie aceasta ultima coborare,

 mai ales pentru ca aceasta ma ducea direct la linia de finish. Emotii au mai aparut doar inainte cu cativa km de final cand era nevoit sa depasesc cocnurenti de la categoria “Family”, adica parinti care participau impreuna cu copiii lor. Mi-era teama sa nu se bage vreun copil in fata mea caci bucuria mea de pe coborare s-ar fi transformat intr-un eveniment destul de trist. Am trecut cu bine insa de toti cei din fata mea, cand incep sa aud muzica…se apropia linia de sosire, astfel ca si eu am accelerat, asa…sa ma amagesc cu un sprint final si … gata. Am terminat cursa in 4h si 33 min, ceea ce-mi oferea un acceptabil loc 20 in clasament la categoria mea de varsta. Nu eram foarte multumit de evolutia mea caci mi-ar fi placut sa termin in primii 15 participanti, dar nah… macar eram intreg si nevatamat.
Organizare buna, zic eu…avand in vedere faptul ca “Maratonul tarii Gugulanilor” se afla la prima editie, pe mine cel putin m-au castigat cu frumusetea traseul ales. Nu-mi imaginam ca voi ajunge vreodata sa ma dau cu bicicleta in muntii Tarcu…dar iata ca am reusit. Bineinteles gulasul servit dupa cursa a fost cea mai mare bucurie pentru mine… totodata am fost tare surprins (intr-un mod placut) de faptul ca la servire am reintalnit doua cunostiinte din Lugoj, pe care nu le-am vazut de ceva vreme… m-am bucurat asadar si de acest moment. Era o atmosfera calda si prietenoasa acolo, asta probabil ca aproape totii participantii se cunosteau intre ei…
Concluzia? O cursa frumoasa pe meleaguri banatene, in tara gugulanilor, in minunatii munti ai Tarcului…