Ghid practic despre cum să primești amendă în vreme de pandemie

Locație: Răcășdia, Caraș-Severin

Data: 17 - 18 aprilie 2020

Timp de citire articol: 13 minute

           N-ai ce face acasă? Te plictisești crunt între pereții apartamentului? Visezi la libertate? La mici și grătare? Ți-e dor de adrenalină? Vrei să evadezi și nu știi cum? Te pot ajuta eu. Dacă urmărești pașii simpli de mai jos, îți garantez că vei reuși să primești amendă.

           Pasul 1:

           Bifează în declaratia pe proprie răspundere punctul 2 și 4, fă plinul la mașină, oprește-te la un magazin, aruncă niște hartie igienică în portbagaj, câteva baxuri cu apă și eventual un pachet cu drojdie ca să arăți ca ești bogat și pleacă la sat să-ți vizitezi părinții, dar nu uita că e foarte important să iei și bicicleta cu tine.

           Pasul 2:

           Nu uita că planul tău e să evadezi și să primești amendă, deci, a doua zi după ce ai ajuns la sat, urcă-te din nou în mașină și pleacă să vânezi un miel că doar e Paștele, dar de data asta fără declarație că cine poate să te pândească într-un sat cu 2000 de locuitori daca nu miliția?

           Pasul 3:

           Nu o lua pe strazi lăturalnice, mergi exact pe strada principală până când te oprește miliția și iți cere declarația. Tu chiar dacă nu o ai, cu o calmitate nemaipomenită, îi înmânezi declarația din ziua precedentă și aștepți reacția care este cam așa: "Știți că astăzi suntem în data de 17, nu 16?". Tu, răspunzi cu DA. Pentru că ești sincer, te avertizează verbal și te lasă să pleci liniștit, dar nu însă înainte de a-ți lua datele din CI.

           Pasul 4:

           Iți vezi de viața ta liniștit până când primești procesul verbal de contravenție prin poștă care ca să fie sigură că te încadrezi în termenul de 15 zile pentru plată la 50%, îți ștampilează plicul cu anul 2022. Desfaci plicul și aflii că ești posesorul direct al unei amenzi în valoare de 2000 lei iar dacă ești cetățean responsabil și o plătești în 15 zile de la data comunicării, adică 24.04.2022, beneficiezi de o reducere uluitoare de 1000 lei. 

Beneficiezi totodată de o reducere la tăcere căci în singurul loc de pe procesul verbal unde poți să înjuri pe cine vrei, adică la "ALTE MENȚIUNI /OBIECȚII", este scris:

" Nu este de față la întocmirea p.v.c.c."

          Pasul 5:

          Enervat că ți s-au încălcat niște drepturi, faci pe avocatul și stai căteva ore să cauți articole din OG-uri care te pot apăra, le pui frumos pe hârtie într-un document care se numește "PLÂNGERE CONTRAVENȚIONALĂ" și după ce plătești amenda, cu dovada plății, copia după PV, CI, plicul cu data SF și chitanța plății timbrului judiciar, trimiți totul la judecătorie. Fericit, desfaci o sticlă de vin și bei conținutul până primești răspuns, dar vezi, că s-ar putea sa bei cam multe...

          Revin la data de 17 aprilie, după momentul întâlnirii cu miliția, când fericit că am scăpat, mi-am pus doua cob-uri pe bicicletă, ceva de-ale gurii și am luat-o la pedală, peste deal spre locul secret de întâlnire cu bunul meu tovarăș, Ghiță, care și el venea tot incognito din satul lui de oameni cărbunari, denumit chiar așa. Planul era să facem o tură lejeră de două jumătăți de zi pe la Cetatea Socolari, ochiul Beiului, cascada Beușnița 1 și 2, izvoarele Beiului, păstrăvăria Bei, și cascada Văioaga.

          Zis și făcut. Ne întâlnim în locul secret din Socolari și începem ascensiunea spre cetate.

 Chiar dacă avem biciclete de trekking, cauciucurile noastre de șosea dansează pe piatra cubică din vechiul drum roman și bineînțeles, combinația asta ne tăbăcește fundurile. Nu ne dăm bătuți nici după ce parcurgem primul kilometru:) Înaintăm încet dar sigur prin ceea ce îmi place să numesc pseudo-stepa munților Aninei. 

O varitate enormă de ierburi dansează elegant în bătaia caldă a Coșavei. Mă bucur pentru fiecare plantă și mai ales când întâlnesc specii precum Helleborus viridis 

și Ornithogalum divergens Boreau, care în zona asta infloresc mai repede. 

Ridic capul din buruieni și observ că în fața mea apare o formațiune calcaroasă cu aspect de balenă, iar sus, pe spatele ei, se vede puțin din ceea ce a fost o dată Cetatea medievală Socolari, sau cetatea Ilidia,sau cetatea Maria Tereza, sau cetatea Beiului sau poți să o numești cum vrei.

 Urcăm printre tufele de liliac inflorit și ajungem la zidul care încă stă mărturie în fața timpului cum că acolo a fost cetatea construită de câtre voievodul Ardealului, Kan Lorincz pe la 1250 și care după moartea acestuia a devenit cetate regală. Legenda "Șiretenia Mariei Terezia", extrasă din volumul "Alexander Tietz și Banatul Montan, spune că "în vreme de război, împărăteasa Maria Terezia fu împresurată de turci în Cetatea Socolari, iar turcii erau cu mult mai numeroși decât oștenii din cetate. Ca să scape teafără, împărăteasa se folosi de un vicleșug: ceru să se potcovească caii invers și părăsi cetatea în toiul nopții alături de ostașii ei, lăsând în interiorul ei o bătrânică. Ea făcu foc mare și lăsă să se ridice rotocoale mari de fum desupra zidurilor. La mijirea zorilor, când turcii văzură urmele caior care păreau că urcă din vale spre cetate și rotocoalele de fum, crezură că se primiseră întăriri, iar în cetate se pregăteau bucatele pentru o mare armie. Ei renunțaseră astfel să mai atace cetatea și plecară." Totuși turcii insistă și la 1551 este distrusă iar astăzi încă se mai vede o parte din zidul de împrejmuire a cetății. 

Partea cea mai spectaculoasă e că de sus ai un punct de belvedere deosebit. La Sud-Vest se deschide toată valea Carașului și dacă este senin, vezi absolut tot până la Dunăre, iar la Nord-Est ai munții Aninei cu pădurile sale dese de fag și dacă știi unde să te uiți, zărești molidișul ce înconjoară Ochiul Beiului. Ar merita și o campare cu cortul peste noapte acolo.

            Lăsăm cetatea în spate, ne luam bicicletele și începem să coborâm pe drumul forestier care duce spre intrarea în Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița. Drumul e sălbăticit, vegetația începe să-l înghită tot mai mult dar îmi place acest lucru. Coborâm încet printre pietre, frunze și bolovani, în simfonia minunată a păsărilor, a vântului și a scârțâiturilor plăcuțelor pe discurile de frână. 

După nici 15 minute, ne intersectăm cu drumul care vine de la păstrăvăria Bei și care duce spre Ochiul Beiului. Noi facem stânga și mergem spre izvor, bineînțeles, pe malul drept al Beiului. Acum avem și râul ca instrument muzical, cu micile cascade pe care le formează.  Dar simfonia noastră e perturbată de eșapamentele a patru motoare de enduro care au trecut pe lângă noi. Instant mi-au venit în minte experientele neplăcute cu enduriștii tot într-o arie protejată, munții Tarcu mai exact, dar despre asta am scris la timpul respectiv, articol pe care-l puteți citi aici: https://prosit-blogum.blogspot.com/2012/10/tarcule-gradina-mare.html  .  Trecem de motocicliști și ajungem rapid la Ochiul Beiului, o adevărată comoară naturală despre care legenda spune că fiul unui renumit bei care locuia în cetatea Socolari, în timp ce se afla la vânătoare, s-a îndrăgostit de fiica unui păstor. Acest lucru nu a fost pe placul beiului, fapt pentru care a ordonat ca fata să fie omorâtă. De atâta amărăciune, fiul beiului a vărsat atâtea lacrimi, încât a umplut lacul ce astăzi care  îi poartă numele, dar și culoarea ochilor tânărului. Disperat că fata nu mai poate fi readusă la viață, tânărul bei și-a pus capăt zilelor, în același loc. De altfel, lacul are forma unui crater oval sau al unui ochi cu diametrul de cca. 20 m. Lacul are o adâncime de 3,6 m și este atât de limpede încât pe fundul lui se pot vedea păstrăvii care înoată liniștiți. Datorită izvorului puternic care îl alimentează, Ochiul Beiului nu îngheață niciodată, păstrându-și o temperatură constantă între 4 și 8 grade celsius, acest fapt determinând multe păsări migratoare să se oprească aici pe timpul iernii, cu atât mai mult cu cât toată zona Cheilor Nerei are influențe climatice submediteraneene.

            Ne înărcăm bateriile și plecăm mai departe spre Cascada Beușnița 1, care se află la aprox. 30 minute de mers pe jos de Ochiul Beiului. Din fericire cascada are apă și chiar daca nu este multă, ne oferă o imagine spectaculoasă.

            La vreo 15 minute de mers, mai sus, se află sora Cascadei Beușnița, și anume, Cascada Beușnița 2, la fel de spectaculoasă dar care nu se bucură de popularitatea surorii sale, asta poate prin prisma faptului că este ceva mai izolată. 

Și dacă tot am ajuns aici, merită să bâjbâi pe o potecă nemarcată ca să ajungi la locul de unde izvorăște râul Bei. Acolo, timpul stă în loc, ești undeva în inima unor munți joși dar foarte sălbatici. Nu se aude nimic decât ciripitul păsărilor și șușurul liniștit al apei care izbucnește din pământ.  Și cănd te gândești că izbucul acela dă naștere tuturor frumusețiilor din aval...te face să te simți mic mic în fața naturii. Zăbovim câteva momente acolo și imi amintesc cu plăcere de vremea când eram copil și mergeam cu tatăl meu pe aceleași trasee. Probabil de la el am preluat dragostea pentru natură și totodată grija și respectul față de ea. Semințele naturii au fost semănate încă de atunci și nu e de mirare că acum au început să rodească și să să aduc natura în oraș cu ajutorul profesiei mele. 

            O luam la pas înapoi și ne bucurăm și de coloritul intens al frunzelor printre ultimele raze de soare ale zilei.

 Ajungem din nou la poiana dintre Ochiul Beiului și Cascada Beușnița, unde ne hotărâm să instalăm cortul. Găsim o insuliță în albia râului și aprindem un mic foc, în jurul căruia depănăm amintiri și povestim tot felul de legende până când ajungem să nu mai credem nici care în propriile povești și ne punem să dormim în brațele deschise ale pădurii de fag.

            Pentru că avem program de voie, ne trezim pe la ora 10:00 cu spatele înțepenit de la confortabilul izopren întins pe pământ, dar sunt fericit că am onoarea să mă trezesc în inima naturii. Ce poate fi mai revigorant și motivant decât asta?

 Nu ne grăbim deloc și după ce am savurat deliciosul mic dejun cu leurdă direct de la sursă, ne echipăm și începem să pedalăm lejer spre păstrăvăria Bei, care în perioada asta de carantină, este de-a dreptul de nerecunoscut. 

Poiana este complet goală și singurele persoane prezente sunt pădurarul Florin de la Cărbunari și familia lui. După ce a lu' Becica copil șade câta la givan cu consăteanul lui, plecăm mai departe și nu ne oprim decât în drept cu semnul care ne spune că la doar câțiva metri de drum se află cascada Văioaga. Nu știu cum , dar pe aceasta n-am văzut-o până acum, dar nu se lasă mai prejos decat cascadele de mai sus, este la fel de spectaculoasă.

            De aici nu mai avem mult până la podul Bei, unde, după ce impărțim ultima ciocolată și ne uităm peste hărțile de pe panourile de informare turistică, ne despărțim căci localitățile noastre se află în directii diametral opuse. Ghiță merge prin tundele, pe lânga Nera, spre Sasca, iar eu încep să urc pe drumul asfaltat care duce spre Potoc. 

La ieșirea din pădure și aproape de intrarea în sat, ma opresc pentru câteva minute să mai admir frumusețea sălbatică a dealului pe care a fost cândva cetatea Socolari.

            Apoi, super liniștit și fericit, pornesc încet, peste deal, pe drumuri agricole, spre satul copilăriei mele, Răcășdia, de care mă leagă multe experiențe frumoase care au contribuit puternic la formarea mea ca adult.

Gugu cel viteaz

Data: 5-6 octombrie 2012
Locatie: Muntii Godeanu
Participanti: eu, Stefan, Marius, Luciana, Rafa, Oana, Alina, Razvan
Track GPS

       N-am mai urcat in Godeanu de cateva luni bune si simteam nevoia sa fac asta. Chiar mi-a fost dor de locurile acelea atat de dragi mie. De ce spun atat de dragi? Pentru ca aici, peisajul nu este atat de alterat ca in alti masivi. Aici inca mai gasesti bucati intacte ale naturii.

        Prima tura pe care am facut-o in zona asta, a fost intr-o iarna si poate ca si acesta este unul din motivele pentru care m-am atasat asa de repede de Godeanu. In iarna aceea am inteles cu adevarat ce inseamna sa ai un acoperis deasupra capului si o sursa puternica de caldura.

 Nimic nu se compara cu bucuria si siguranta pe care un refugiu montan ti-o ofera. De un astfel de loc poate sa atarne uneori si viata noastra. Daca atunci am inteles cu adevarat acest lucru, dupa aproximativ doi ani am inteles importanta construirii unui astfel de refugiu, intr-o zona care merita toata atentia noastra. M-am implicat in acel proiect inca de la inceput, chiar daca efortul depus nu a fost deloc usor. Refugiul Gugu este rezultatul muncii unor oameni cu adevarat deosebiti si bineinteles, cu dragoste si respect pentru munte.

         Daca in 2011 a avut loc construirea refugiului, in 2012 proiectul a continuat prin crearea unor tabere tematice cu copii, marcarea traseului, alimentarea cu energie electrica prin intermediul unui panou solar, dar si producerea unui film documentar despre zona respectiva.
Scopul turei din octombrie a fost adunarea materialului pentru filmul prevazut in proiect. Pentru ca nu am facut foarte multe poze in tura din octombrie, am pus mai multe imagini din timpul construirii refugiului...

         Dupa ce am inconjurat lacul Gura Apei , ajungem la podul de tuburi unde ne luam fiecare din noi bagajul  si cum deja m-am obisnuit, incepem urcusul spre  refugiu, la lumina frontalei.  Pe timp de noapte, pe langa faptul ca traseul este mai greu de urmarit, cel putin la mine mai apare si o oarecare stare de neliniste. Stiu ca in afara de animale salbatice carnivore nu ma asteapta nimic in padure dar totusi ceva nu ma lasa sa ma manifest in voia mea. O fi presiunea pe care vf. Gugu o pune asupra mea?:)  Cu siguranta...si  parca as fi in cautarea unei comori, cand totul din jurul meu devine suspect... Facandu-mi tot felul de scenarii in cap, aproape ca nici nu realizez cand trec cele doua ore de urcus si iata ca dau cu nasul in constructia care candva m-a stors de puteri. 

Luna nu vrea sa apara, dar este inlocuita cu succes de milioane de stele. Imi sting frontala si imi ridic privirea spre cer si involuntar gura incepe sa mi se deschida... n-am mai vazut de mult un cer atat de instelat si sunt uimit.  Cand eram in tabelerele de constructie a refugiului si ne adunam in fiecare seara in jurul focului cu o cana de ceai cu tuica in mana, nu ma mai saturam sa privesc cerul.

 Era ceva ce ma lasa fara cuvinte...ma facea sa ma gandesc la infinitul universului si la cat sunt eu de mic in comparatie cu el... Acum sunt la fel de uimit, dar sunt trezit de o voce grava: „Izvorul este secat, nu avem apa”... super, macar de-ar fi zapada, sa avem ce topi...dar nimic. Un firicel de apa curge mai sus de refugiu,  spre saua Branu’, dar cine sa mai aiba chef sa urce sa-l caute? Nimeni si atunci ne limitam la apa pe care am carat-o fiecare de jos... dar setea cea mare vine atunci cand ai prea putina apa si atunci incepi sa realizezi ce mare importanta are fiecare strop de apa...

            Ma asez pe-un butuc si ascult focul care trozneste in soba ce cu ceva timp in urma ne-a indoit spatele timp de 4 ore.  Cand am carat-o...stiam ca va veni si momentul acesta, sa stam langa ea si sa ne bucuram de caldura pe care o da, si da.... a meritat fiecare calorie consumata atunci. Refugiul se incalzeste, la fel si cei din interiorul lui, e voie buna, oameni faini si atmosfera prietenoasa, chiar daca pe 3 dintre cei cu care am venit, abia acum i-am cunoscut.  

             A doua zi dimineata, dupa ce luam un mic dejun copios si continuam sa ne amuzam, strangem randurile si pornim in misiunea pe care o avem de indeplinit in aceasta tura. Cu aceeasi voie buna, dar cu ceva echipamente de filmat in spate, pornim spre vf. Gugu, care ne astepta insorit de ceva vreme. Ne strecuram prin jenepenisul din saua Branu’ si pana ce Rafa trage cateva cadre, noi ne infruptam cu merisoare si afine care desi sunt cam trecute, sunt la fel de gustoase ca si in iulie. Dam o fuga si la misterioasa pestera in care Zamolxis si-a petrecut o parte din viata pentru a studia astrele, tocmai pentru faptul ca din acel loc stelele se pot vedea si de pe timpul zilei. Nu stiu ce a vazut el...dar eu n-am vazut nimic in afara de albastrul cerului. Poate ca nu am capacitatile zeului...:) 

                Plecam de la pestera si fara oprire, atingem varful Gugu, pe care se spune ca il poti atinge numai daca te lasa el. Iata ca acum am urcat fara niciun fel de probleme, ba mai mult, Dl. Gugu se lasa si filmat, ceea ce ne bucura si ne face sa ne intindem pe spate pentru jumatate de ora si sa admiram peisajul grandios care ni se arata in fata ochilor. Soarele ne mangaie cu caldura si ne bucuram de liniste si bineinteles...de ciocolata. 

                 Urmatoarea oprire este la lacul Gugu, ce se afla imdeiat sub varf. Se filmeaza si aici, urmeaza o noua sesiune de afine si merisoare si incepem sa coboram, pe curba de nivel  spre refugiu, dar oprim din nou caci de departe ne atrage atentia, cascada Scurtele. Nici ea nu poate sa scape nefilmata si sunt uimit din nou de minunatiile naturii... Cascada Scurtele, care cu cei 270 m ai sai, este cea mai mare din tara...

                  Doua foste stani traditionale stralucesc si ele in fata camerei de filmat si aici imi amintesc cu placere momentul in care o calaream pe Mirela, magarusa care ma ducea linistita la stana unui cioban de unde, impreuna cu Sergiu Sirbu care il calarea pe Mitru, aveam sa cumparam cas, urda si lapte. Dupa doua saptamani de mancat numai mamaliga si fulgi de cartofi, cand ne-am trezit in fata cu lapte de oaie am avut impresia ca suntem la cel mai mare ospat imparatesc.  Acum nu mai am lapte de oaie, dar am ciocolata...eh, e buna si asta ... 

                  Dupa inca 20 minute de mers, vedem refugiul, spre bucuria lui Rafa care a „bombanit” tot drumul.  Sorbim ceva supa la plic, o bucata de salam, ne luam bagajele si plecam, lasandu-i pe Marius, Luciana si Razvan in spate. Din pacate nici eu nu mai pot ramane pentru inca o noapte aici... Ca de obicei, raman putin in urma si ma uit cu drag la refugiul care a luat nastere in fata ochilor mei in urma cu un an. Parca sunt trist ca plec dar totusi bucuros caci a doua zi urma sa incep o altfel de constructie. Inainte sa iesim pe drumul ce leaga Hategul de Caransebes, oprim pofticiosi sa infulecam o clatita cu branza in Clopotiva, loc care trebuie sa se regaseasca in agenda fiecarui turist care trece pe acolo. Satui, ne urcam in masina si lasam in spate culmile care ma fascineaza de fiecare data cand ajung acolo.

                      Filmuletele pe care le-am pus, sunt extrase din documentarul oficial care momentan nu poate fi distribuit, dar sper ca reusesc  sa va convinga mai mult decat cuvintele mele ca zona respectiva merita cu desavarsire vizitata dar, bineinteles cu atentie si respect .