Ironman Oradea

                                                   

Perioada: 17 – 19 iunie

Locatie: Oradea

           Prima data cand am auzit ce inseamna IRONMAN mi s-a ridicat parul pe maini si in cap, gandindu-ma cum este posibil asa ceva?!? Ce oameni sunt acestia? Ce mananca? Ce fac? Cat dorm? Nu stiu...dar stiu ca acestia exista si sunt printre noi fara ca noi sa banuim asta...

           Nu stiu de ce dar si acum cand scriu am pulsul ridicat si imi tremura usor mainile...am si acum in fata imaginea acelora care lipsiti de orice farama de energie continua sa alerge, mai degraba sa-si taraie picioarele, incet dar sigur spre linia de sosire. Pe fata lor nu mai e niciun zambet, nicio urma de lumina chiar daca soarele ii arde cu mai bine de 30 grade celsius, ei nu mai vad nimic altceva decat linia de finish si dorinta lor orbitoare de a o atinge...isi numara pasii, metrii, miile de metrii, secundele, minutele...orele pana reusesc sa o treaca, acum ei nu vor nimic altceva pentru ca nimic nu se compara cu senzatia pe care o ai atunci cand termini o astfel de proba. Ei sunt cei care au  inotat 3,8 km, au pedalat 180 km dupa care au alergat 42,195 km, sunt cei care nu au puteri supranaturale dar au in spate luni intregi de antrenamente intense, de alimentatie stricta si de multa odinha, sunt oameni care facand toate astea au devenit oameni de “otel”...

           Am intrat in febra competitiei cu o saptamana inainte ca aceasta sa ia startul, nu mai eram bun de nimic, nu ma puteam concentra la nimic altceva decat la cei 180 km pe care-i aveam de pedalat. Aveam emotii mai mari decat la cel mai greu examen din acest an de la facultate...era ceva ce nu puteam controla... asta poate ca se intampla si pentru faptul ca imi doream foarte mult sa urc cu echipa mea pe prima treapta a podiumului.

         

           Vineri 17 iunie 2011 – confirmarea participarii/sedinta tehnica

            Vineri, 17 iunie pe la ora 17 eram deja in masina lui Alex Fodor impreuna cu el, cu Elena Fodor si cu Victor Jivanescu si cu zambetul pe buze ne indreptam spre Oradea, locul unde avea sa se desfasoare toata nebunia de a doua zi. Am noroc ca sunt in masina cu Alex, caci cu el voia buna nu intarzie sa apara si astfel ca emotiile au cam disparut. Totusi acestea revin pe la jumatatea drumului cand primesc un telefon de la colegul meu de echipa Calin Ciprianov, care ne spune ca trebuie neaparat sa avem adeverinta medicala care sa ateste ca suntem clinici sanatosi si apti pentru efort fizic intens si ca astfel nu putem sa participam la concurs. Nu stam mult pe ganduri si oprim in primul orasel ce ne sare in cale pentru a incerca sa obtinem adeverinta de la spital, dar cum sistemul nostru medical este “corect” nu reusesc sa obtin tzadula de care aveam nevoie. Bineinteles imi fac griji pentru asta si ma gandesc cum sa rezolv problema...dar timpul trece si incepe sa ma preseze... Nu eram singurul in aceasta situatie, ci aproape toata echipa Tibiscus, adica inca 5 indivizi. Avem noroc totusi, caci Marius Ragobete are valente oratorice si datorita discursului lui in fata organizatorilor reuseste sa-i convinga pe acestia ca declaratia pe proprie raspundere este mai mult decat suficienta pentru a participa la triatlon. Imi revine zambetul pe fata si ma linistesc, la fel si ceilalti colegi ai mei.

           Sedinta tehnica si locul de plecare de a doua zi e la cativa km de Oradea, langa lacul Paleu, astfel ca parcam si noi in zona. Intram direct in sedinta si ne asezam  la masa unde ne asteptau portiile delicioase de paste dar si colegii mei de echipa, Calin Ciprianov si Catalin Miclaus. Luam aminte la detaliile tehnice ale cursei si plecam spre pensiune dar nu inainte de a da o tura cu masina pe traseul de bicicleta pentru a-l vizualiza si a fi siguri ca anul acesta este bine marcat si nu ne ratacim cum am facut-o anul trecut. De data asta traseul este marcat exemplar, ba mai mult si calitatea asfaltului este alta, fireste mult mai buna decat anul anterior. Era clar ca nu marcajul traseului va fi acela care ne va crea probleme, ci dificultatea lui caci pe distanta celor 180 km vom avea de urcat cca. 1400 m diferenta de nivel si avand in vedere ca la triatlon nu ai voie sa pedalezi in pluton sau spatele altui ciclist, ci trebuie sa mergi numai singur...va fi destul de greu. Din masina urcarile nu mi se pareau foarte dificile si aveam incredere ca voi atinge obiectivul propus... locul I cu echipa si un timp la bicicleta de sub 6 ore...

           La pensiune ne strangem cu totii din echipa de triatlon a Clubului Sportiv Tibiscus si in ciuda faptului ca a doua zi avem concurs...radem si glumim ca si cum nimic nu avea sa se intample, eram bine dispusi si pregatiti pentru orice. Bineinteles ne-am incarcat bine cu paste si am sarit la somn caci a doua zi dimineata trebuia sa ne trezim pe la ora 5.

           Sambata, 18 iunie 2011 – ziua concursului

           Abia dimineata, cu 2 ore inainte de startul competitie mi-am dat seama de importanta acesteia. De data asta emotiile au devenit de necontrolat, la fel si intregul corp care-mi tremura in nestire. Ma uitam la colegii mei si nici ei nu aratau prea bine, toti eram crispati si incordati...aproape ca nu mai suportam starea asta si imi doream sa inceapa cat mai repede nebunia pentru a scapa de toate acestea.

           Ajungem la lac, unde toata lumea deja se pregatea de prima proba...inotul. Il revad si pe castigatorul editiei trecute Ironman Oradea, Alexandru Diaconu...il incurajez si merg mai departe pana la inotatorul echipei mele, Calin Ciprianov, care se chinuia sa se imbrace in costumul de neopren. El era ceva mai relaxat...mi-a zis ca daca toate merg bine va scoate un timp bun, apropiat celui de anul trecut, adica 1 h si 9 min. M-am mai linistit si-am dat o tura si pe la colegii de club care, la fel...se pregateau. M-am amuzat copios sa-l vad pe Alex Fodor cum se lupta cu o crema incalzitoare, ce si-o aplica pe maini si pe picioare inainte de a-si trage pe el neoprenul. Amuzant era ca si-a pus destul de multa substanta albicioasa care parca nu voia sa intre in piele...si astfel ca s-a cam chinuit putin. I-am incurajat si pe colegi, i-am imbarbatat si i-am lasat sa-si continue linistiti pregatirile, intorcandu-ma la portia mea de paste care ma astepta cuminte...gata sa fie devorataJ. In scurt timp, organizatorii anunta ca startul va incepe imediat si sportivii sunt rugati sa intre in apa. Li s-a mai explicat o data cate ture au de facut atat cei de la proba de Ironman cat si cei de la HalfIronman, dupa care... 5...4...3...2...1... START.

Au sarit in apa si-au inceput sa “vasleasca”...fiecare cum putea. Dupa prima tura deja s-a conturat profilul celui care va iesi primul din apa...si acesta parea sa fie Alexandru Diaconu...in cele din urma chiar asa a si fost. A iesit, a facut tranzitia, s-a urcat pe bicicleta si-a pornit...Dupa el la cateva minute au inceput sa iasa si ceilalti de la proba de Halfironman... eu ma uitam la ei...si mi se ridica parul pe maini cand ii vedeam ca ieseau din apa clatinandu-se, “trebuie sa fie al naibii de grea tranzitia de la inot la bicicleta” imi ziceam eu, si da, chiar asa era...pentru nimeni nu era usor . Iata ca incep sa iasa si colegii mei...ii incurajez, scandez numele clubului si zambesc, rugandu-ma sa termine cu bine probele. Dupa o ora si un pic, organizatorul anunta ca se apropie de mal primul concurent de la proba de Ironman, acesta era campionul Ungariei la triatlon, inoata de parca are branhii, iese din apa, si incepe sa alerge spre bicicleta lui, timp in care se si dezbraca de costumul de neopren, isi pune casca, se suie pe bicicleta si dus a fost... “ai de capu’ meu imi ziceam, asta sigur castiga...” Dupa iesirea lui din apa mi-am pus si eu casca pe cap, mi-am umplut bidoanele cu bauturi izotonice si asteptam cu sufletul la gura sa apara si Calin, colegul meu, dar acesta intarzie sa apara si incep sa-mi fac griji, au trecut mai bine de 5 minute peste timpul pe care spera sa-l scoata el si eu incepeam sa fierb usor. Emotiile atingeau punctul culminant si nu mai stiam ce sa mai fac ca sa-mi treaca, saream , ma plimbam, dar stateam numai cu ochii “in lac”... si iata-l...se ridica din apa, e putin ametit dar alearga usor spre zona unde trebuia sa predea cipul.

                

 Ma indrept spre el, il bat bine pe spate felicitandu-l dupa care ma aplec, ii desprind cipul de la glezna, il mut la mine, imi iau bicicleta si incep sa alerg pe langa ea pana la iesirea din zona de tranzitie,

dupa care, imi prind picioarele in pedale, apelez cu toata increderea la ajutorul divin si pornesc in lupta cu vantul, soarele si urcarile. Abia dupa primii 5 km emotiile dispar complet si incep sa pedalez in ritmul meu...soarele incepe sa-mi zambeasca din ce in ce mai mult, vantul ma mangaie usor, toate astea ma fac sa ma simt bine si sa inaintez kilometru cu kilometru, incep sa-i intrec usor pe cei din fata mea...vin urcarile, ma ridic din sa si fortez usor cat sa nu schimb de pe placa de 52 si pinionul de 26, incerc asa si vad ca merge...urc bine si nu sunt foarte obosit...apoi vine coborare si accelerez la maximum...virajele le iau strans, am cadenta buna, pulsul nu e ridicat, in urechi ma incanta Nicu Covaci si-a lui ortaci, zambesc... ma simt excelent.

Dupa primii 60 km aveam o viteza medie de 33 km/h, era ideal daca continuam asa, dar vantul se inteteste si soarele a trecut de la zambet la un ras isteric caci temperatura crestea considerabil... si chiar daca ma hidratam bine, pe fiecare tura de 25 km consumam cam 750ml de lichide, si ma alimentam la fel de bine, un baton de cereale si jumatate de gel proteic/tura, viteza stagna si nu reuseam nicicum sa urc viteza medie. Am tinut-o asa atunci...constanta, fara prea multe oscilatii, dar...pe la km 80 am fost lovit de un zid al singuratatii. Suna ciudat ceea ce spun dar nu glumesc...am fost foarte demoralizat sa observ ca toti concurentii de la Halfironman au iesit de pe traseu, adica si colegii mei de club, pe care-i salutam tot timpul cand ne intersectam... am ramas doar cu cei de la proba lunga. Acum nu mai stiam pe ce loc sunt, daca mai e cineva de la echipe in fata mea sau nu...nu mai stiam nimic pentru ca nu mai reuseam sa depasesc pe nimeni. Eram putin dezorientat, dar m-am obisnuit cu gandul ca triatlonul este un sport individual si mi-am continuat lupta...care pe la km 110 a devenit sacaietoare si din ce in ce mai insuportabila. Soarele ardea ca un nebun, vantul ma “taia” cu voinicie, urcarile parca s-au mai ascutit si astfel ca un nou zid m-a “lovit”. Dar de data asta bine de tot, caci cu greu am reusit sa-mi opresc nasul sa nu-mi mai elimine sangele. Ba mai mult stomacul nu mai accepta niciun fel se suplimente...orice bagam in gura se transforma intr-o stare cumplita de voma. Am luat bidonul in care aveam glucoza topita si-am turnat in mine...dar cu greu am tolerat gustul dulce al acesteia. Nici apa parca nu mai avea niciun efect asupra mea…nu stiu, ceva se intampla cu mine, nu ma interesa ce, dar trebuia sa scap cat mai repede de aceasta stare cumplita. Asfaltul parca se topea in fata ochilor mei...fierbea continuu...la fel si eu, caci ma chinuiam sa urc si cel mai mic deal. Viteza medie a scazut considerabil si ma simteam ca dracu...de oprit nu m-am oprit deloc la punctele de alimentare, nu-mi permiteam sa pierd timp...luam pahare cu apa si mi le aruncam in fata, parca erau niste palme reci care ma loveau, dar culmea, chiar aveau efect caci incet incet mi-am revenit, si bine zic incet incet, caci abia dupa km 140 eram din nou fresh ca o lamaie palita. Ma uit la kilometraj si observ ca am scazut mult, aveam o medie de 31km/h deci am pierdut cateva minute bune in cei 30km critici. “Dar tot e bine” imi ziceam...”macar sa mentin asa”...si asta am facut, am avut si ceva noroc caci cel putin soarele a inceput sa se ascunda printre nori si a facut ca aerul sa fie mult mai respirabil decat pana atunci. Probleme aveam in continuare cu vantul care batea tare si din toate partile, de fapt el batea dintr-o singura parte dar avand in vedere traseul sinuos...ma bateam cu el peste tot. Pe la km 150 reusesc sa mai ajung un sportiv din urma, dar acesta nu se lasa usor batut si dupa 1-2 km revine in fata mea, bineinteles nu ma dau batut si din nou fortez sa-l intrec...ajung langa el si il incurajez...el face la fel si ma intreaba daca concurez la proba de individual sau la echipe... El era la individual si m-am linistit auzind asta, ba mai mult...el era in tura 5 si eu in cea de-a 6-a. I-am urat succes si-am apasat mai tare pe pedala lasandu-l in urma... Abia la ultimul punct de alimentare m-am oprit sa-mi umplu un bidon cu apa si sa mananc niste felii de portocala... mai aveam 10 km si era gata, am iesit de pe circuit si ma indreptam spre ultimele urcari inainte de finish. Cu aceste catarari nu era de gluma caci vorba organizatorului...erau “ciresul de pe tort” . Abia acum schimb de pe placa mare pe cea mica...bineinteles, e mult mai greu... Daca soarele a incetat sa mai arda, acum au inceput picioarele sa o faca, si o faceau bine caci aproape ca urlam de durere. Eram prea obosit pentru o asemenea urcare... ma uitam la ceas, inca sunt in grafic si trageam tot mai tare sa raman asa... aveam 20 minute sub limita de 6 ore pe care mi-am propus-o si eram multumit, dar mai aveam cativa kilometrii si trebuia sa trag tare pentru a-mi atinge baremul. Iata si ultima coborare, dar nu o fac in viteza caci e portiunea unde soseaua e sparta si nu vreau sa risc sa fac o pana pe ultimii km. Merg usor...franez, ocolesc gropile si kilometrajul imi arata ca mai am 1 km. Am din nou emotii, dar de data asta, acestea ma prind cu zambetul pe buze, trec de linia ferata unde trebuia sa fiu foarte atent, vine ultimul viraj...si se vede parcul si zona de tranzitie de la bicicleta la alergare...acolo trebuia sa ajung. Accelerez...urc pe trotuar....calc pe iarba si intru in zona de tranzitie unde ma asteapta nerabdator colegul meu alergator...Catalin Miclaus. Imi spune ca am ajuns primul de la echipe, ma imbratiseaza, ma felicita, preia cipul de la mine si porneste si el in lupta lui cu maratonul. Imi pun capul pe ghidon si inchid ochii...sunt putin ametit si picioarele imi tremura... “am reusit...am reusit”...imi strigam in gand. Dupa kilometrajul meu am terminat in 5 ore si 49 de minute, dar acesta era fara pauza de la ultimul punct de alimentare.

           Eram extenuat...m-am asezat pe o banca si pana mi-am revenit am cugetat la ce s-a intamplat de-a lungul celor 180 de km, am avut totusi puterea sa zambesc gandindu-ma ca am terminat cu bine, ba chiar sub limita pe care mi-am stabilit-o...eram foarte multumit si cu ochii inlacrimati m-am indreptat spre colegii mei de la club, care si ei erau multumiti atat de evolutia mea cat si de a lor...

           Doar dusul de la pensiune si ciorba taraneasca au reusit sa ma faca sa fiu din nou functional, astfel ca ne-am intors rapid in parcul unde concurentii inca alergau, pentru a-i incuraja. Catalin se descurca de minune, era primul de la echipe si continua sa mareasca avantajul castigat de mine, si il marea considerabil... M-am asezat pe iarba si priveam inlemnit la cei care inca alergau. La multi dintre ei se vedea clar ca sunt la capatul puterilor, doar incurajarile si aplauzele celor de pe margine le mai aducea un zambet palid pe fata...

unii nu mai puteau sa alerge, pur si simplu mergeau, aproape ca se tarau..., dar voiau cu toata puterea sa treaca linia de sosire, chiar daca dupa aceasta au avut nevoie de ingrijiri medicale.

 Nu stiu cum e dar cred ca este incredibil de greu sa alergi in maraton dupa ce inoti 3,8 km si pedalezi 180 km... uff...parca e greu sa si pronunti cifrele astea. Mai trist e ca unele persoane nici nu constientizeaza distantele astea. Multi cand aud de Ironman nu au nicio reactie sau se gandesc la film, nu au capacitatea nici macar sa gandeasca ce presupune aceasta proba dar mai o si faca, ei nu pot aprecia oamenii care reusesc sa termine toate cele trei probe...e trist.

           Aveam din nou lacrimi in ochi si ma bucuram impreuna cu ei cand vedeam ca reusesc sa treaca linia de finish,

 nu-i cunosteam dar aveam impresia ca-i stiu de ani intregi, ii aplaudam...ii imbratisam, era o senzatie de nedescris. Mult mai intens a fost insa momentul in care Catalin a intrat in ultima tura

si se apropia cu zambetul pe buze de sosire. Il asteptam cu sufletul la gura...si iata-l se vede, mai are cateva sute de metrii, e obosit dar totusi alearga foarte bine chiar si acum, parca vrea sa si sprinteze, creste putin ritmul si...in aplauzele tuturor trece cu zambetul pe buze si cu lacrimi in ochi linia de sosire, unde il astepta si panglica de invingator...
 “am castigat...” i-am spus... “suntem pe 1” era cel mai frumos moment, l-am imbratisat si i-am multumit si eu si Calin Ciprianov pentru rezultat. A fost o munca de echipa exceptionala, cu totii am mers foarte bine si astfel ca daca la inceputul probei de ciclism aveam un handicap de 6 minute, la sfarsitul maratonului am terminat cu 65 minute inainte de echipa de pe locul 2. Am terminat intreaga proba de Ironman in 10:15:52. E un timp exceptional pentru noi...foarte bunJ Eram cu totii foarte bucurosi... Foarte bine au mers si colegii mei, care atentau la podium...dar la proba de Halfironman, atat la individual cat si pe echipe.

           Dupa un mic somn de vreo 2 ore, am decis impreuna cu colegii sa mergem in oras sa sarbatorim...la un pahar de bere, unde m-am intalnit si cu Sanziana Rasca, o amica pe care o cunosc de la cursul de formare de la Predeal, din mai. Am avut noroc cu ea, caci ne-a dus in locurile bune ale orasului, unde berea are cel mai bun gustJ Nu stiu daca doar aveam impresia dar ne-am bucurat tare mult de berea bauta... dupa o zi nebuna ca asta...toate parca aveau “alta culoare”, apreciam mai mult tot ce se intampla in jurul meu... nu stiu, e ciudat...

           Duminica – 19 iunie 2011 – Premierea

           Vremea este excelenta, lumea zambeste si totul e inconjurat de voie buna, e atmosfera ideala pentru premierea sportivilor. Sunt multe aplauze...poze...cuvinte sincere si frumoase si bineinteles din nou emotii. Podiumul e incarcat

si de data aceasta cu colegi de-ai mei, din nou clubul s-a prezentat exemplar...astfel ca avem rezultate bune la toate probele: Marius Ragobete, locul 3 Halfironman masculin

, Elena Fodor, locul 2 Halfironman feminin,

si locul 2 Halfironman echipe, ce-a de-a doua echipa CS Tibiscus.

           Este foarte bine, suntem tare bucurosi de rezultat, mai ales ca este vorba despre Ironman. Sper din tot sufletul ca si in 2012 sa ne prezentam cel putin la fel de bine. Pentru mine Ironman inseamna mai mult decat orice intrecere sportiva, consider ca nu e nimic altceva mai greu si mai frumos decat asta...tocmai de aceea imi propun ca atunci cand “voi creste mare”, sa trec si eu in palmares...titlul de finisher la fabuloasa proba de Ironman...

Cursuri si concursuri

5 mai – Crosul firmelor

Locatie – Timisoara

Luna mai a inceput in forta cu primul concurs de sosea din acest an si anume “Crosul firmelor” cursa care se desfasoara pe o distanta rusinoasa de 10 km pe strazile din Timisoara.

Echipa noastra e impartita intre "Tehno bike" si "Tehno mind" si astfel ca cel putin la proba de ciclism, am ras primele 7 locuri. Nimic deosebit insa caci, cum spuneam n-am avut decat 10 km de pedalat, nici macar nu am reusit sa ne incalzim si gata cursa... Totusi au fost cateva ruperi de ritm care au mai animat cursa si-au ridicat media orara la peste 39km/h.

           Daca anul trecut ploaia si vremea urata ne-a incurcat pe pavajele din Pta. Victoria la sprint, anul acesta nu vremea a fost cea care ne-a facut probleme, ci trecatorii care ne-au cam iesit in cale. 

Astfel eu cu Bita(Bogdan Nadasdean), am pierdut cateva fractiuni de secunda la intrarea in centru, suficient insa sa pierdem batalia pentru podium, care in cele din urma a fost ocupat de Raul Buhas pe prima treapta, Alexandru Grosu pe II, Remus Farcas pe III, Bogdan Nadasdean...IV iar eu pe V Asta e... 

           Oricum berea de dupa a fost mult mai savurata decat cursa in sine. Singura mea obiectie e ca politia nu poate inchide cateva artere ale orasului in timpul cursei . Daca Hamburg, pentru Vattenfall Cyclassics poate inchide aproape tot orasul timp de o zi ca cei peste 20.000 de ciclisti sa pedaleze in voie, nu vad de ce Timisoara nu ar putea face asta macar pentru 2 ore?!? De ce ? Ca autoritatile locale se scarpina in cap si-n fund, nu-i intereseaza deloc ciclismul...alergarea. Bine ca milioane de euro din bugetul consiliului local zboara in fotbal...la Poli...bravo baieti, pentru voi tot ce e in afara de fotbal nu exista sau nu conteaza...  trist.

6-8 mai – Curs de formare la Predeal

Locatie – Predeal

           Imediat dupa Crosul firmelor m-am urcat in tren si-am plecat la un nou curs de formare la Predeal organizat prin intermediul programului Tineret in Actiune. In cele 3 zile de curs ni s-au prezentat problemele pe care le au in general ONG-urile in stabilirea si pastrarea legaturilor cu Mass-Media, dar si problemele de promovare ale acestora. Daca am identificat problema era normal sa o si rezolvam, astfel ca prin intermediul trainerilor am reusit sa acoperim toate semnele de intrebare ce ni se ridicau deasupra capului.

           Partea cea mai interesanta a fost ca la curs au participat si jurnalisti si astfel ca am avut posibilitatea sa lucram impreuna cu ei. La fel de interesanta a fost reintalnirea cu Iordan Oana (Jordan) si Banuta Adrian pe care i-am cunoscut tot la Predeal, la cursul din aprilie. Mi-a facut mare placere sa-i revad...

           In cateva cuvinte cursul a meritat, mai ales ca am mai invatat cate ceva, drept urmare... acum ca am cunostiinte de PR, rog toate ONG-urile sa apeleze la mine.

           

   

8 mai 2011 – “Prima evadare”

Locatie – Bucuresti

      Ai nostrii “ hoinari tibiscusieni” ( Elena si Alex Fodor) au participat in acea perioada la maratonul montan de la Moeciu, dupa care, pentru ca drumul lor ducea spre Bucuresti, am sarit si eu la ei in masina ... si... cu toata viteza spre “Prima evadare”.

           “Prima evadare”... hmmm sa incep?!? Cel mai oribil concurs la care am participat vreodata. Nu am multe de zis pentru ca acest concurs m-a lasat fara cuvinte. Prima data cand am vazut profilul cursei...complet plat mi-am zis ca voi tremina cei 50 de km in maximum 2 ore. Dar noroiul si baltile interminabile au facut in asa fel incat sa termin cursa in 5 ore. Acum rad dar atunci injuram si ma enervam la culme. Pedalam cat e 500 – 1000 m dupa care mtb-ul nu mai voia sa traga. Noroiul imi punea “bete in roate” la propriu caci mi se blocau rotile si trebuia sa le curat destul de des pentru a mai putea continua. Eram negru din cap pana in picioare, aveam noroi pe fata, in gura, in ochi,in par... ce sa mai vorbim de haine, acestea aproape ca nu se mai vedeau sub stratul rece de noroi de Bucuresti.

           La un moment dat am pierdut controlul ghidonului si m-am sprijinit frontal de un pom. Eu n-am patit nimic dar bicicleta a avut putin de suferit. Mi s-a desfacut ghidonul si nu aveam cu ce sa-l strang. Pentru ca eram inca la inceputul cursei nu-mi permiteam sa opresc pe nimeni sa cer un imbus. Astfel, am indreptat ghidonul cu mana si am continuat sa pedalez fara succes insa ca acesta se misca in toate partile iar in mocirla aia nu era prea placut sa “danseszi”. Am profitat de o zona si mai mlastinoasa decat cele prin care am trecut , unde erau impotmoliti o gramada de ciclisti si am cersit un imbus unui alt concurent care desi m-a ajutat, era nervos ca pierdea timp stand cu mine.:) “Stai calm...nu castigi prea mult, cativa metrii eventual...” In fine, i-am multumit si mi-am continuat vijelios cu 10km/h cursa. Aderenta pe roata de spate nu aveam, ma simteam ca pe gheata...cazaturile au fost pe masura dar foarte “placute” caci picam ori in balti ori in noroi pana la glezne, deci oriunde picam o faceam pe moale, fara sa ma accidentez. Inaintam cu viteza cu care poti alerga fara probleme, eram distrus psihic, imi venea sa arunc bicicleta si sa urlu, sa zbier...groaznic. A mai si plouat, ba chiar batea si vantul ca sa fie meniul complet, deci cele mai rele conditii pentru a participa la un concurs.

           Organizarea in schimb a fost destul de buna, dar cum ar putea fi altfel cand se inscriu aproximativ 2000 de participanti? Totusi din acesti 2000 au luat startul 1400 din care doar aprox. 500 au reusit sa si termine cursa. Printre finisheri ma aflu si eu si sunt multumit ca nu m-am inecat prin padurile alea noroioase.

           Daca ar fi sa caracterizez cursa intr-un singur cuvant as face-o fara sa gandesc prea mult ... “jegoasa”... nu mai merg in viata mea la asa ceva...iecs.

           21 – 22 mai 2011 “Supermaratonul Beckescaba – Arad – Beckescaba

Locatie – Beckescaba – Arad

           Primul concurs serios de sosea din acest an ma prinde pregatit si dornic de a-mi demonstra ca antrenamentul de pana acum nu a fost in zadar. E timpul sa intru si eu in febra concursurilor asftel ca impreuna cu Alex Grosu, Remus Farcas, Raul Popa, am plecat din Timisoara cu “noaptea-n cap”( pentru mine), undeva pe la ora 6:00. Incarcat cu paste si glucoza, nu-mi faceam mari probleme pentru ce avea sa fie, astfel ca imediat ce m-am instalat in masina lui Grosu am si adormit. In celelalte masini se inghesuie Bitza, Cristi Enache cu Sorin Burlacu ( Doctorul) la volan, Alex Cretescu cu nevasta si copiii iar din Oravita, Raul Buhas cu tatal sau... asadar trupa mare. Din Arad il pescuim si pe Sergiu Bondor, astfel ca sunt nevoit sa ma mut la Raul Buhas in masina. Coloana noastra intra in vama si ne rugam sa trecem cu bine dar nu o facem pentru ca Raul Popa are cu o luna mai putin de 18 ani si nu reuseste sa treaca in Ungaria. A coborat in vama de unde s-a intors in Arad, bineinteles cu bicicleta...nasol de el. Nasol era si de noi caci am pierdut ceva vreme in vama si ora startului se apropia destul de rapid, astfel ca la Beckescaba n-am mai avut timp de incalzire. Organizarea deficitara s-a aratat inca de la inceput, cand unii din noi, desi inscrisi, nu ne-am gasit pe lista participantilor. Ne-am enervat si am luat numere la intamplare pe care ni le-am prins pe tricou...am completat fisele de inscriere dupa care...START...in spatele masinii tehnice pana la iesirea din oras.

           Etapa I – 50km

         

  Abia dupa ce pe tablita cu Beckescaba a aparut o dunga neagra si oblica  a inceput adrenalina. Toti au sprintat ca nebunii, de parca atunci se termina cursa. Am strans bine de ghidon si am accelerat si eu... Probleme nu-mi faceam mai deloc, nu aveam emotii ca as putea sa raman in spatele plutonului sau ceva de genul acesta, ba mai mult, incepeau sa-mi placa ruperile de ritm care se faceau destul de des. Dupa primii 10 km apele s-au mai linistit, ungurii au iesit de la trena si s-au ascuns in pluton, lasand si pe umerii nostrii trena. Noi n-am prea vrut sa caram si ieseam repede din lupta cu vantul, care era destul de intens. S-a mers linistit in pluton pana la prima ambuscada cand cu cativa metrii inaintea mea cade un dobitoc si se intinde bine pe sosea. Ce a urmat nu a fost asa dezastruos, nu au mai cazut decat vreo 2-3 ciclisti dar a creat panica in pluton si astfel ca s-a produs o mica ruptura...plutonul se micsoreaza iar eu cu gandul la ciclistul cazut si la cum l-am lovit cu pedala in timp ce am trecut pe langa el mi-a crescut pulsul. Acesta a crescut si mai tare cand cu 20 km inainte de finish organizatorii se joaca cu nervii nostrii si ne lasa sa ne ratacim. Eram in fruntea plutonului si astfel ca am fost si eu afectat cu cateva secunde bune caci a durat ceva pana am revenit pe traseul cel bun. Noroc cu Bitza care a observat mai repede iesirea “in decor” si tipa dupa noi sa ne  intoarcem cat mai repede... asa am si facut dar a fost crunt caci trebuia sa revenim in plutonul fruntas si trebuia sa tragem tare pentru a reusi asta. Inainte sa revenim pe traseu, exact in intersectia unde comisarii de traseu parca dormeau un ciclist s-a izbit de o masina si spre surprinderea mea nu a patit nimic. Era cam haos in jurul nostru...dar cu toate acestea am reusim sa revenim in fruntea cursei si sa ne linistim, pulsul revine la normal, la fel si viteza.

           Asta nu a durat prea mult caci se apropia sfarsitul primei etape si bineinteles “apele” deveneau din nou agitate, viteza crestea constant, ungurii ies de la naftalina si apasa zdravan pe pedala. Asta se simte caci ei au si castigat sprintul. Cel mai bine clasat dintre noi vine Grosu care termina prima etapa pe 3 si mi pare ca primeste cateva secunde avans pentru asta. Ne tragem la umbra, mancam si asteptam vreo  2 ore pana vin si alergatorii si rollerii. La mai bine de jumatate de ora dupa noi apare si Marius si Luciana Orban care fac impresie acolo caci impreuna cu ei este si Alexia, fetita lor de numai 2 ani.

          

           Etapa a II-a – 50 km

           Startul a fost din nou unul in forta dar asta nu a durat mult timp pentru ca temperatura a inceput sa creasca si aerul aproape ca devenea irespirabil. Asfaltul s-a incins bine, astfel ca la nivelul rotilor temperatura se invartea in jurul a 50 de grade celsius. Nici calitatea asfaltului nu era aceeasi, gropile incepeau sa apara si asta se simtea asta. Raul Buhas a “imbratisat” o groapa care l-a scos din lupta pentru podium, a facut pana si a fost nevoit sa abandoneze caci sanse prea mari sa revina in plutonul fruntas nu mai erau. Pacat, am pierdut un coleg cu care puteam lucra bine...

           Inainte de vama cu Romania, Alex Grosu sprinteaza bine si incearca sa se desprinda de pluton dar nu prea reuseste caci ungurii trag bine si il prind destul de repede. Animati fiind de tentativa lui Alex, vin atacuri si din partea lui Bitza si Remus, cu care incercam o desprindere. A fost un moment bun pentru noi, am plecat ca nebunii din pluton intr-un moment de neatentie al acestuia...Bitza urla cat putea sa mergem dupa el, la fel si ungurilor...”hai hai...ghere ghere...” si rula cu peste 50 km/h...dar nu reusim sa rupem plutonul, l-am intins doar. Numai cei mai putini antrenati au ramas in urma...

           Ciudat e ca dupa trecerea granitei cu Romania, soseaua a fost vizibil mai buna dar nu ne-am putut bucura prea mult de asta pentru ca vantul s-a intors si ne batea din fata. Cam greu sa duci trena in astfel de conditii dar  trebuia cumva sa ajungem la finish...la Arad, care se apropia destul de rapid. N-a mai fost nicio rupere de ritm pana la intrarea in oras, cand ritmul a crescut din nou, multumita si lui Sergiu Bondor care ne duce trena intr-un ritm foarte bun. Eu ma plasez bine, cam al 5-lea si astept sprintul, mai schimb o treapta, strang coarnele bine in palme, inspir adanc...expir brusc...inima incepe sa-mi bata precum unui iepure....simt fluxul de sange care-mi iriga creierul, am emotii, nu mai vad decat roata celui din fata, nu mai aud nimic, sunt prins 100% in cursa. Viteza urca la aproape 50km de ora si iata-l pe Grosu care ataca ca un nebun, dupa el se ia si Cobra, incerc sa ma tin si eu de ei...reusesc dar tot nu trec finish-ul pe podium pentru ca din nou organizarea deficitara ne “trage clapa”... Linia de sosire era pe o straduta dupa primaria Arad...iar noi ne-am dus cu toata viteza inainte, pana sa ne intoarcem ungurii trecusera deja finish-ul si astfel ca au mai adunat ceva avans in fata noastra. Nervii au fost pe masura, la fel si injuraturile... Pentru a ne oftica si mai tare, organizatorii abia dupa trecerea noastra au trasat linia de sosire... am ramas muti, lipsiti de reactie,parca eram paralizati...

           N-am stat mult pe ganduri, ne-am urcat in masina si am plecat spre Timisoara, dupa ce la finish apar si Sergiu Sirbu cu Raul Popa...nerabdatori ca adoua zi sa pedaleze si ei.

          Etapa III – 50 km

           A doua zi traseul este aproape acelasi cu cel din prima zi, trebuia sa ajungem din nou la Beckescaba. De data asta langa noi la start ma bucur sa-i am pe Sergiu Sirbu cu Raul Popa dar din pacate Bitza si cu Raul Buhas au renuntat la cursa si nu mai sunt alaturi de noi. In clasament lucrurile nu sunt foarte clare si asteptam finalul etapei pentru a vedea daca avem sanse la podium sau nu.

           De data asta startul e lejer, se merge incet pana la iesirea din oras, dar odata cu apropierea acesteia frecventa de pedalare a crescut si imediat s-a reconturat plutonul din primele doua etape. Ma enervez pentru ca un aradean merge haotic si parca tot incearca sa ma scoata de pe sosea, astfel ca evit cat pot orice apropiere de el. Trena de data asta se schimba frumos si destul de des, astfel ca cel din fata nu oboseste prea repede... ma pozitionez in spatele lui Vlad Marius care ne cara bine, dupa 1 km il schimb si trec eu la trena

si incep sa car..si car bine cu 40km/h dar vreau sa ies rapid din fata si fac semn cu cotul celui din spate sa ma schimbe...dar nimic, acesta intarzie sa apara...insist si nimic. Ma uit in spate si observ cu mare surprindere ca plutonul este cu cateva sute de metrii in urma mea. Nu stau mult pe ganduri si accelerez, cresc bine viteza si incerc sa ma car... ma ajuta si vantul si astfel ca reusesc sa tin viteza ridicata la 48 – 50 km/h. Pana la finish mai sunt vreo 30 de km si daca reusesc sa evadez ar fi cea mai mare realizare ciclista pentru mine...dar... nu resusesc, caci Cobra trece la trena si trage ca un caine sa duca plutonul dupa mine...si dupa vreo 7 km de evadare ma prind. Ma consolez cu gandul ca am incercat si ma ascund din nou in pluton...sa-mi revin. Imediat dupa incercarea mea, il vad pe Remus ca sprinteaza si se duce bine in fata si este lasat sa faca asta pentru ca se stia ca plutonul il poate prinde oricand. S-a carat si el vreo 3 km pana cand a fost ajuns, dupa care imediat a urmat o rupere de ritm a lui Grosu care a animat din nou cursa...dar nici el nu a avut sanse.

           Toate merg bine si linistite, pana inainte finish cu 10 km cand din spate vine Cretescu care urla ca un turbat ca a “spart” Cobra si trece la trena ducand-o ca un caine. Intradevar, ma uit in pluton si observ ca Marius Vlad nu este langa noi, de asta Cretescu accelereaza ca stia bine ca a scapat de un pretendent la podium. Astfel ca echipa Tibiscus trece la trena si duce plutonul rapid la finish, unde doar Grosu se claseaza pe locul 4... eu vin pe 6.

           La Beckescaba e veselie mare, lumea canta si danseaza, organizatorii pregatind un moment de destindere pentru participantii la maraton. Tocmai de aceea am ramas impresionat de dansul unei tinere domnisoare maghiare si nu m-am abtinut sa nu o imbratisez si sa o pup..:) Bineinteles momentul a fost surprins de colegii care radeau si faceau poze...:)  A fost o etapa buna pentru noi si ma bucur si de Sergiu Sirbu care a reusit sa se tina de pluton, trecand linia de sosire odata cu acesta.

           Etapa IV – 46 km

           Eram curiosi sa vedem clasamentul si ramanem impresionati sa aflam ca Alex Grosu, sub numele unei fete ( caci la inceputul cursei si el, la fel ca mine a luat un alt numar de concurs), este pe locul 3. Imediat ne-am strans toata echipa si-am facut strategia de atac pentru ultima etapa. Scopul nostru, al intregii echipe Tibiscus era sa-l protejam pe Grosu si sa-l caram la sprint inainte de finish, astfel incat sa termine printre primii...

           Tocmai de aceea aceasta ultima etapa nu a fost prea spectaculoasa intrucat nimeni nu se avanta sa faca ruperi de ritm pentru a-si consuma energia degeaba. Toti stateau linistiti si asteptau cu nerabdare sa vina sprintul final. Planul nostru de atac momentan functiona perfect, Grosu statea imediat in spatele meu, sa fie pregatit sa sara cand este necesar. Cheia noastra era sa sprintam inainte de finish pe podul de dinaintea orasului Beckescaba unde era putina urcare, iar eu cum sunt bun catarator, asta am si facut. Cand am vazut podul...tzusht...ca sageata pe urcare. Grosu dupa mine...la fel si doi unguri si putin mai in spate si Cobra...restul plutonului a ramas in spate si nu mai conta pentru podium. Am carat bine ... ma ardeau picioarele destul de tare pe mica urcare dar n-am renuntat...am tras cat am putut numai ca sa il rup pe Grosu de pluton si intr-o oarecare masura am reusit. Sanse aveam si eu la podium dar ghinionul si rautatea unor oameni au facut ca din nou sa nu urc pe nicio treapta a acestuia. In ultimul viraj inainte de finish, chiar in intersectie, a oprit masina sotia lui Marius Vlad, blocandu-ne noua...celor din fata calea spre finish, favorizand astfel apropierea lui Marius de noi. A fost suficient sa pierd cateva secunde pentru a trece linia de sosire in afara podiumului. Ca totul sa fie “frumos”, chiar cu 10 m inainte de finish mai erau inca doi dobitoci cu masina care stationau si se uitau in stanga si in dreapta ca doi boi la o poarta noua. De data asta n-am mai rezistat si dupa ce-am trecut finishul m-am intors la ei si m-am exteriorizat cum am stiut eu mai bine...in romana bineinteles. Nu-mi pasa daca ei au inteles ceva su nu, dar eu m-am simtit foarte bine dupa ce-am facut asta...

           Gustul amar ce-l aveam in gura a disparut vazand ca strategia echipei noastre a functionat perfect. Cu toate obstacolele inamicilor care sunt lipsiti de etica si morala, Alex Grosu a castigat etapa, 

aducand bucurie si noua...celor care l-am ajutat sa castige. A fost un moment bun, de tinut minte modul in care echipa Tibiscus a lucrat... Sunt foarte bucuros de evolutia noastra, la aceasta cursa chiar am simtit ca suntem o adevarata echipa. O senzatie placuta care ne da aripi...optimism si vitalism... ne confirma ca antrenamentele cu echipa de pana acum au fost benefice...

           Ne schimbam de tzoale, ne punem bicicletele pe masina si ne asezam la coada pentru traditionalul gulas si meritata bere pe care le primeam din partea organizatorilor. Au sosit si cei cu rolele, apoi maratonistii... printre care un ungur care a alergat de unul singur 100 km fiind si castigatorul supermaratonului la aceasta proba...cred ca a fost si singurul. Oricum bravo lui...sa alergi atatia km pe o asemenea caldura trebuie sa fie un act de nebunie combinata cu eroism...

           Iata si premierea care din nou ne surpinde caci dupa calculele noastre, Grosu trebuia sa fie pe locul III, dar nici gand... pe podium au urcat 3 juniori de la o echipa de ciclism din Beckescaba...deci...partea ungureasca din organizare a tras bine de partea lor. Noi n-am stat chiar cu mainile in san si am protestat oarecum, caci dupa discutiile cu organizatorii romani am reusit sa-l urcam pe Alex pe locul III, unde trebuia sa fie. Premiul urma sa-l primeasca in Arad... iar noi...ceilalti, am fost trecuti cu 5 secunde dupa clasatul de pe locul III, cu acelasi timp. Practic...plutonul a terminat pe locul IV...

           Multe de zis nu mai am, prezentarea de mai sus e mai mult decat suficienta... Vreau sa mai subliniez faptul ca sunt foarte multumit de modul in care echipa de sosea a Clubului Sportiv Tibiscus

s-a prezentat la supermaratonul Beckescaba – Arad – Beckescaba si sper ca evolutia noastra sa continue in acelasi mod...ba chiar mai bine... multa bafta ne doresc.