Ghid practic despre cum să primești amendă în vreme de pandemie

Locație: Răcășdia, Caraș-Severin

Data: 17 - 18 aprilie 2020

Timp de citire articol: 13 minute

           N-ai ce face acasă? Te plictisești crunt între pereții apartamentului? Visezi la libertate? La mici și grătare? Ți-e dor de adrenalină? Vrei să evadezi și nu știi cum? Te pot ajuta eu. Dacă urmărești pașii simpli de mai jos, îți garantez că vei reuși să primești amendă.

           Pasul 1:

           Bifează în declaratia pe proprie răspundere punctul 2 și 4, fă plinul la mașină, oprește-te la un magazin, aruncă niște hartie igienică în portbagaj, câteva baxuri cu apă și eventual un pachet cu drojdie ca să arăți ca ești bogat și pleacă la sat să-ți vizitezi părinții, dar nu uita că e foarte important să iei și bicicleta cu tine.

           Pasul 2:

           Nu uita că planul tău e să evadezi și să primești amendă, deci, a doua zi după ce ai ajuns la sat, urcă-te din nou în mașină și pleacă să vânezi un miel că doar e Paștele, dar de data asta fără declarație că cine poate să te pândească într-un sat cu 2000 de locuitori daca nu miliția?

           Pasul 3:

           Nu o lua pe strazi lăturalnice, mergi exact pe strada principală până când te oprește miliția și iți cere declarația. Tu chiar dacă nu o ai, cu o calmitate nemaipomenită, îi înmânezi declarația din ziua precedentă și aștepți reacția care este cam așa: "Știți că astăzi suntem în data de 17, nu 16?". Tu, răspunzi cu DA. Pentru că ești sincer, te avertizează verbal și te lasă să pleci liniștit, dar nu însă înainte de a-ți lua datele din CI.

           Pasul 4:

           Iți vezi de viața ta liniștit până când primești procesul verbal de contravenție prin poștă care ca să fie sigură că te încadrezi în termenul de 15 zile pentru plată la 50%, îți ștampilează plicul cu anul 2022. Desfaci plicul și aflii că ești posesorul direct al unei amenzi în valoare de 2000 lei iar dacă ești cetățean responsabil și o plătești în 15 zile de la data comunicării, adică 24.04.2022, beneficiezi de o reducere uluitoare de 1000 lei. 

Beneficiezi totodată de o reducere la tăcere căci în singurul loc de pe procesul verbal unde poți să înjuri pe cine vrei, adică la "ALTE MENȚIUNI /OBIECȚII", este scris:

" Nu este de față la întocmirea p.v.c.c."

          Pasul 5:

          Enervat că ți s-au încălcat niște drepturi, faci pe avocatul și stai căteva ore să cauți articole din OG-uri care te pot apăra, le pui frumos pe hârtie într-un document care se numește "PLÂNGERE CONTRAVENȚIONALĂ" și după ce plătești amenda, cu dovada plății, copia după PV, CI, plicul cu data SF și chitanța plății timbrului judiciar, trimiți totul la judecătorie. Fericit, desfaci o sticlă de vin și bei conținutul până primești răspuns, dar vezi, că s-ar putea sa bei cam multe...

          Revin la data de 17 aprilie, după momentul întâlnirii cu miliția, când fericit că am scăpat, mi-am pus doua cob-uri pe bicicletă, ceva de-ale gurii și am luat-o la pedală, peste deal spre locul secret de întâlnire cu bunul meu tovarăș, Ghiță, care și el venea tot incognito din satul lui de oameni cărbunari, denumit chiar așa. Planul era să facem o tură lejeră de două jumătăți de zi pe la Cetatea Socolari, ochiul Beiului, cascada Beușnița 1 și 2, izvoarele Beiului, păstrăvăria Bei, și cascada Văioaga.

          Zis și făcut. Ne întâlnim în locul secret din Socolari și începem ascensiunea spre cetate.

 Chiar dacă avem biciclete de trekking, cauciucurile noastre de șosea dansează pe piatra cubică din vechiul drum roman și bineînțeles, combinația asta ne tăbăcește fundurile. Nu ne dăm bătuți nici după ce parcurgem primul kilometru:) Înaintăm încet dar sigur prin ceea ce îmi place să numesc pseudo-stepa munților Aninei. 

O varitate enormă de ierburi dansează elegant în bătaia caldă a Coșavei. Mă bucur pentru fiecare plantă și mai ales când întâlnesc specii precum Helleborus viridis 

și Ornithogalum divergens Boreau, care în zona asta infloresc mai repede. 

Ridic capul din buruieni și observ că în fața mea apare o formațiune calcaroasă cu aspect de balenă, iar sus, pe spatele ei, se vede puțin din ceea ce a fost o dată Cetatea medievală Socolari, sau cetatea Ilidia,sau cetatea Maria Tereza, sau cetatea Beiului sau poți să o numești cum vrei.

 Urcăm printre tufele de liliac inflorit și ajungem la zidul care încă stă mărturie în fața timpului cum că acolo a fost cetatea construită de câtre voievodul Ardealului, Kan Lorincz pe la 1250 și care după moartea acestuia a devenit cetate regală. Legenda "Șiretenia Mariei Terezia", extrasă din volumul "Alexander Tietz și Banatul Montan, spune că "în vreme de război, împărăteasa Maria Terezia fu împresurată de turci în Cetatea Socolari, iar turcii erau cu mult mai numeroși decât oștenii din cetate. Ca să scape teafără, împărăteasa se folosi de un vicleșug: ceru să se potcovească caii invers și părăsi cetatea în toiul nopții alături de ostașii ei, lăsând în interiorul ei o bătrânică. Ea făcu foc mare și lăsă să se ridice rotocoale mari de fum desupra zidurilor. La mijirea zorilor, când turcii văzură urmele caior care păreau că urcă din vale spre cetate și rotocoalele de fum, crezură că se primiseră întăriri, iar în cetate se pregăteau bucatele pentru o mare armie. Ei renunțaseră astfel să mai atace cetatea și plecară." Totuși turcii insistă și la 1551 este distrusă iar astăzi încă se mai vede o parte din zidul de împrejmuire a cetății. 

Partea cea mai spectaculoasă e că de sus ai un punct de belvedere deosebit. La Sud-Vest se deschide toată valea Carașului și dacă este senin, vezi absolut tot până la Dunăre, iar la Nord-Est ai munții Aninei cu pădurile sale dese de fag și dacă știi unde să te uiți, zărești molidișul ce înconjoară Ochiul Beiului. Ar merita și o campare cu cortul peste noapte acolo.

            Lăsăm cetatea în spate, ne luam bicicletele și începem să coborâm pe drumul forestier care duce spre intrarea în Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița. Drumul e sălbăticit, vegetația începe să-l înghită tot mai mult dar îmi place acest lucru. Coborâm încet printre pietre, frunze și bolovani, în simfonia minunată a păsărilor, a vântului și a scârțâiturilor plăcuțelor pe discurile de frână. 

După nici 15 minute, ne intersectăm cu drumul care vine de la păstrăvăria Bei și care duce spre Ochiul Beiului. Noi facem stânga și mergem spre izvor, bineînțeles, pe malul drept al Beiului. Acum avem și râul ca instrument muzical, cu micile cascade pe care le formează.  Dar simfonia noastră e perturbată de eșapamentele a patru motoare de enduro care au trecut pe lângă noi. Instant mi-au venit în minte experientele neplăcute cu enduriștii tot într-o arie protejată, munții Tarcu mai exact, dar despre asta am scris la timpul respectiv, articol pe care-l puteți citi aici: https://prosit-blogum.blogspot.com/2012/10/tarcule-gradina-mare.html  .  Trecem de motocicliști și ajungem rapid la Ochiul Beiului, o adevărată comoară naturală despre care legenda spune că fiul unui renumit bei care locuia în cetatea Socolari, în timp ce se afla la vânătoare, s-a îndrăgostit de fiica unui păstor. Acest lucru nu a fost pe placul beiului, fapt pentru care a ordonat ca fata să fie omorâtă. De atâta amărăciune, fiul beiului a vărsat atâtea lacrimi, încât a umplut lacul ce astăzi care  îi poartă numele, dar și culoarea ochilor tânărului. Disperat că fata nu mai poate fi readusă la viață, tânărul bei și-a pus capăt zilelor, în același loc. De altfel, lacul are forma unui crater oval sau al unui ochi cu diametrul de cca. 20 m. Lacul are o adâncime de 3,6 m și este atât de limpede încât pe fundul lui se pot vedea păstrăvii care înoată liniștiți. Datorită izvorului puternic care îl alimentează, Ochiul Beiului nu îngheață niciodată, păstrându-și o temperatură constantă între 4 și 8 grade celsius, acest fapt determinând multe păsări migratoare să se oprească aici pe timpul iernii, cu atât mai mult cu cât toată zona Cheilor Nerei are influențe climatice submediteraneene.

            Ne înărcăm bateriile și plecăm mai departe spre Cascada Beușnița 1, care se află la aprox. 30 minute de mers pe jos de Ochiul Beiului. Din fericire cascada are apă și chiar daca nu este multă, ne oferă o imagine spectaculoasă.

            La vreo 15 minute de mers, mai sus, se află sora Cascadei Beușnița, și anume, Cascada Beușnița 2, la fel de spectaculoasă dar care nu se bucură de popularitatea surorii sale, asta poate prin prisma faptului că este ceva mai izolată. 

Și dacă tot am ajuns aici, merită să bâjbâi pe o potecă nemarcată ca să ajungi la locul de unde izvorăște râul Bei. Acolo, timpul stă în loc, ești undeva în inima unor munți joși dar foarte sălbatici. Nu se aude nimic decât ciripitul păsărilor și șușurul liniștit al apei care izbucnește din pământ.  Și cănd te gândești că izbucul acela dă naștere tuturor frumusețiilor din aval...te face să te simți mic mic în fața naturii. Zăbovim câteva momente acolo și imi amintesc cu plăcere de vremea când eram copil și mergeam cu tatăl meu pe aceleași trasee. Probabil de la el am preluat dragostea pentru natură și totodată grija și respectul față de ea. Semințele naturii au fost semănate încă de atunci și nu e de mirare că acum au început să rodească și să să aduc natura în oraș cu ajutorul profesiei mele. 

            O luam la pas înapoi și ne bucurăm și de coloritul intens al frunzelor printre ultimele raze de soare ale zilei.

 Ajungem din nou la poiana dintre Ochiul Beiului și Cascada Beușnița, unde ne hotărâm să instalăm cortul. Găsim o insuliță în albia râului și aprindem un mic foc, în jurul căruia depănăm amintiri și povestim tot felul de legende până când ajungem să nu mai credem nici care în propriile povești și ne punem să dormim în brațele deschise ale pădurii de fag.

            Pentru că avem program de voie, ne trezim pe la ora 10:00 cu spatele înțepenit de la confortabilul izopren întins pe pământ, dar sunt fericit că am onoarea să mă trezesc în inima naturii. Ce poate fi mai revigorant și motivant decât asta?

 Nu ne grăbim deloc și după ce am savurat deliciosul mic dejun cu leurdă direct de la sursă, ne echipăm și începem să pedalăm lejer spre păstrăvăria Bei, care în perioada asta de carantină, este de-a dreptul de nerecunoscut. 

Poiana este complet goală și singurele persoane prezente sunt pădurarul Florin de la Cărbunari și familia lui. După ce a lu' Becica copil șade câta la givan cu consăteanul lui, plecăm mai departe și nu ne oprim decât în drept cu semnul care ne spune că la doar câțiva metri de drum se află cascada Văioaga. Nu știu cum , dar pe aceasta n-am văzut-o până acum, dar nu se lasă mai prejos decat cascadele de mai sus, este la fel de spectaculoasă.

            De aici nu mai avem mult până la podul Bei, unde, după ce impărțim ultima ciocolată și ne uităm peste hărțile de pe panourile de informare turistică, ne despărțim căci localitățile noastre se află în directii diametral opuse. Ghiță merge prin tundele, pe lânga Nera, spre Sasca, iar eu încep să urc pe drumul asfaltat care duce spre Potoc. 

La ieșirea din pădure și aproape de intrarea în sat, ma opresc pentru câteva minute să mai admir frumusețea sălbatică a dealului pe care a fost cândva cetatea Socolari.

            Apoi, super liniștit și fericit, pornesc încet, peste deal, pe drumuri agricole, spre satul copilăriei mele, Răcășdia, de care mă leagă multe experiențe frumoase care au contribuit puternic la formarea mea ca adult.