Vattenfall Cyclassics Hamburg

      21 august 2011
      Locatie: Hamburg (Germania)


    Cursa Vattenfall Cyclassics s-a desfăşurat de-a lungul celor mai frumoase locuri ale oraşului Hanseatic, pe 3 trasee de lungimi diferite: 55 km, 100 km şi 155 km. Circa 2 000 de voluntari, ofiţeri de poliţie, pompieri, lucrători federali au asigurat traseul iar cei 800 000 de spectatori au încurajat cicliştii către linia de finish. Cele mai bune 18 echipe cicliste ale lumii au fost la start, la singura cursă de cel mai înalt nivel UCI World Tour din Germania. În afară de cicliştii profi, 22 000 de amatori au pedalat prin centrul şi prin metropola Hamburg la cursele pe grupe de vârstă. Printre acestia m-am aflat si eu...
      Daca in 2010 n-am mai avut loc pentru participare, in 2011 m-am inscris la cursa inca din primele zile ale lunii mai, pentru a fi sigur ca voi fi si eu pe lista organizatorilor. Nu m-a interesat ca am dat o gramada de bani numai pe taxa de inscriere, voiam din toata inima sa fiu acolo, in marea aceea de ciclisti si biciclete, voiam sa vad live sprintul profesionistilor, voiam sa simt si eu pentru cateva ore ce simt profesionistii in marile tururi cicliste, imi doream foarte mult asta si cred ca nimeni nu ma putea opri din aceasta nebunie a mea. Cu siguranta nu as fi participat daca parintii mei nu ar locui acolo, si tocmai din acest motiv am profitat din plin de aceasta ocazie.
      Asadar , undeva pe la mijlocul lunii august, mi-am facut bucati bicicleta, m-am urcat in tren si-am plecat spre locul unde avea sa se desfasoare marea nebunie. Pe tren n-am avut niciun fel de probleme cu bicicleta spre deosebire de comaniile noastre ferate care, la cel mai mic indiciu cum ca ai urcat cu bicicleta in tren, se agita spiritele. Ca tot vorbesc de trenuri si de cai ferate, am ramas uimit sa vad ca in Berlin, trenul a oprit intr-un mega Mall. Ma uitam in jurul meu, nedumerit de designul si curatenia locului si abia cand am vazut mai multe trenuri care se suprapuneau pe nivele diferite, am inceput sa rad si-am inteles ca de fapt nu sunt in Mall ci in cea mai mare gara din Europa...:)
       Antrenamentele dinaintea cursei le-am facut pe un traseu ce includea si o bucata din traseul de cursa, ceea ce m-a bucurat in special datorita faptului ca la fiecare antrenament ma intersectam cu alti ciclisti, alte echipe care se pregateau pentru acelasi lucru. Bineinteles calitatea soselelor m-a facut sa rulez cu o motivatie in plus, chiar daca ploaia ma surprindea destul de des... Bineinteles, si orasul se pregatea pentru marele eveniment, ridicarea pachetelor de concurs se puteau face cu o saptamana inainte. Eram curios sa vad cum gestioneaza nemtii toata partea asta cu numerele de concurs, si pot spune ca si de data asta m-au impresionat in asa fel incat gura mi s-a deschis involuntar... in corturile organizatorilor era o ordine cum n-am mai vazut niciunde. Cred ca daca si o musca s-ar fi inscris la concurs, cand aceasta ar fi venit sa-si ridice numerele de concurs, organizatorii ar fi ajutat-o imediat. Da...ordine si disciplina, exact asa cum stiam eu despre ei. Poza poate vorbi de la sine.

          In taxa de inscriere aveam incluse cipul pentru cronometrarea timpului, numerele de start, siguranta circulatiei pe toata lungimea traseului, un saculet, un bidon de apa, dusuri si cabine de schimb, mancare si bautura inainte, in timpul si dupa cursa, asistenta tehnica inainte de cursa, servicii medicale si masaj, tricou, medalie si diploma, ceea ce justifica intreaga suma. Bineinteles, pentru cativa oiro in plus puteai primi si echipament de ciclism cu inscriptiile si culorile cursei. Eu m-am limitat la o sepcuta si gravarea medaliei cu numele, locul, viteza medie si timpul meu pe ea. Intr-un cuvant eram multumit...de serviciile lor:).

Startul...pentru toate categoriile a durat aproximativ 2 ore. Da... 2 ore, caci cei 22.000 participanti, echivalentul a jumatate din populatia Lugojului, trebuia sa plece intr-un mod pasnic si sigur pentru ei, astfel ca la fiecare 5 minute pleca cate-un pluton de cateva sute de ciclisti. Eu eram in block start-ul J, deci am plecat abia dupa 40 minute de la ora oficiala a startului, era cam nasoala treaba caci trebuia sa stau pe loc si chiar daca am facut incalzire inainte de a intra in block start, pana la plecare aceasta nu mai avea niciun efect. 

Totusi, nu m-am plictisit cat timp am stat aiurea...ma uitam in stanga si in dreapta la multimea de ciclisti din jurul meu si bineinteles la bicicletele lor. Adevarate bijuterii si chiar faceam un calcul asupra valoriilor din acel moment de pe acea fasie de asfalt de aprox.500 m lungime si 15 m latime si mi s-a facut pielea ca de gaina... pe acea minuscula suprafata erau cateva milioane bune de euro, numai in biciclete... Eram fascinat de fiecare cursiera...formele si culorile lor, ce sa mai zic de echipare, eram parca intr-un rai al bicicletelor si al ciclistilor. Echipe intregi de ciclism din intreaga Europa, echipamente la fel, biciclete la fel... toti parca erau una si aceeasi persoana. Chiar in dreapta mea era o echipa din Olanda care era destul de numeroasa si emanau in jurul lor ... putere. Eram tare curios sa vad cum lucreaza si astfel ca aveam de gand sa stau numai pe langa ei...fireste daca imi convine ritmul lor.

                 Se vorbesc multe limbi in jurul meu, nu inteleg nimic, dar cand aud zgomotul produs de pistolul comisarului de cursa, realizez ca s-a dat startul. Am emotii destul de mari, nefiind obisnuit cu un asemenea pluton gigantic. Mi-era oarecum teama de inghesuiala si de eventuale cazaturi, dar ... cu apel la divinitate, mi-am luat doza de curaj si incredere si am inceput sa pedalez cu zambetul pe buze. Pe margine era multa lume care facea galagie, erau destul de enervanti ca aveau tot felul de obiecte zgomotoase, dar dupa primul viraj, ritmul a inceput sa creasca considerabil si toata atentia mea s-a orientat numai asupra cursei. Nu mai auzeam decat sunetul carbonului invelit intr-un strat subtire de cauciuc, ruland pe sosea. E sunetul pe care il iubesc in timpul cursei...imi da emotii dar in acelasi timp ma linisteste...

Plutonul imi da senzatia ca sunt prins parca dupa o locomotiva care trage totul dupa ea, viteza e din ce in ce mai mare si ma simt excelent. Dupa ce iesim din zona centrala a orasului, soseaua devine mai liniara si ritmul nu mai este rupt de prea multe ori, viteza e constanta...43-45 km/h si parca nu simt nimic, semn ca " locomotiva" din fata isi face bine treaba. Incepem sa trecem pe nenumaratele poduri construite peste canalele fluviului Elba si incep sa ma bucur si de peisaj. Totusi atentia mea este focalizata pe echipa din Olanda care inainta foarte bine in pluton, fapt care-mi convenea de minune, astfel ca incepeam sa prindem ciclisti din block starturile care au pronit inaintea noastra. Rand pe rand treceam de concurenti din block starturile F, G, H, I, ceea ce ma motiva foarte mult. Fiind pe autostrada, a inceput sa se mearga ca pe autostrada, pe dreapta erau cei care pedalau mai incet si pe stanga erau vitezomanii, nebunii aia prinsi dupa "locomotiva"...  Viteza se mentinea la peste 40 km/h caci profilul cursei nu e foarte valonat, iar eu ma simteam de minune, nu duceam trena, nu oboseam, nu-mi dadeam pulsul peste cap, totul era perfect. 

Trebuia doar sa fiu atent ca nu cumva sa fac touch wheel cu cel din fata mea si spre norocul meu... nu s-a intamplat asta.

           Totusi, pe la kilometrul 80, undeva prin Harburg/Hamburg, se intampla ceva foarte ciudat. Mergeam linistit in plutonul naravas cand brusc mi se blocheaza roata de spate si fac un fel de "skid", dar unul nedorit. Ma simteam ca pe un fixie facand acel trick si nu stiam cum sa gestionez situatia. Speriat am ridicat mana dreapta sus si am inceput sa urlu ca nu cumva vreun dobitoc sa nu ma observe si sa ma ia in plin. Am avut noroc ca cei din spatele meu au fost atenti si au reusit sa ma ocoleasca. M-am oprit brusc, m-am, tras pe marginea drumului si m-am uitat sa vad ce s-a intamplat. Ei bine, aveam un bidon de apa infipt intre spitele mele si cadru. "Cum naiba?" Probabil ca cineva a scapat bidonul din mana si acesta s-a cuibarit la mine-ntre spite. Bineinteles, l-am scos si m-am uitat sa vad daca roata e in regula. Dar pentru ca aceasta era ieftina si solida:), a rezistat socului si nu avea decat o usoara deformare, un "opt" in terminologia ciclista. Nu era bidonul meu cel cu pricina, desi si al meu a cazut. In jurul meu erau o gramada de bidoane si nemaistand pe ganduri, am luat unul plin la intamplare, m-am urcat pe bicicleta si "dai inainte", de data asta singur, caci plutonul meu era de mult pierdut. Ma uitam in spate dupa alti ciclisti, i-am asteptat si m-am lipit de ei, dar ritmul lor nu ma multumea de loc. Nervos, le-am facut semn sa vina dupa mine, m-am ridicat din sa si-am marit bine ritmul, asa..ca sa-mi simt inima. Era momentul meu sa lucrez, pentru mine cursa abia acum a inceput. Fac semn cu cotul sa fiu schimbat la trena dar nu apare niciunul...ma uit in spate si vad ca nu e nimeni. Fiind obisnuit cu competitiile din Ungaria, subconstientul m-a determinat sa injur in maghiara, apoi am realizat ca sunt in Germania si-am inceput cu "Sheisse"-n sus si "Sheisse"-n jos. Am prins bine ghidonul in palme si-am inceput sa trag, ma simteam ca pe contratimp... apare si primul pluton mai mic de care ma apropii. Dupa ce trec de ei le fac si lor semn sa vina cu mine, de data asta ritmul meu a convenit doar unui ciclist care s-a "prins" de mine. Eram ceva mai linistit, caci aveam cu cine sa ma schimb la trena. Imediat dupa aceea mai prind un grup din care s-a desprins inca un ciclist pentru a veni cu noi. "Perfect" imi spuneam... in 3 putem lucra foarte bine pentru a mentine viteza la peste 35 km/h chiar si pana la sfarsitul cursei, in cazul in care nu reuseam sa ne lipim de alt pluton mai mare. Si din pacate n-am putut caci nu am mai gasit niciun pluton bun, toate grupurile pe care le depaseam parca mergeau la plimbare, nimeni nu voia sa traga."Ce fraieri... cum sa dai 70 de euro pe inscriere si tu in timpul cursei sa te plimbi? " era intrebarea care imi ocupa timpul, in timp ce pulsul imi era constant la peste 160 bpm. Lucram bine cu ceilalti doi, ne schimbam destul de des la trena si astfel ca nu oboseam prea tare. Totusi vantul este mult mai puternic decat in pluton si pe unul din cei doi "coechipieri" il oboseste , astfel ca nu mai poate sa se tina de noi. Moralul mai scade putin, pentru ca acum suntem doi si parca traseul a devenit pustiu. Cei de la cursa de 50 si 100 km au terminat si pe traseu mai santem doar noi...cateva sute, "eroii" de la tura de 150 km. E cam greu in doi, cu vant de fata, dar inca aveam convingerea ca vom intalni un pluton mai bun. Totusi nu s-a intamplat asta decat dupa al doilea punct de alimentare, adica pe la km 112, cand ne intalnim cu cei care tocmai au mancat si-au baut ca "porcii" in punctul de alimentare. Totusi era bine ca erau mai odihniti si incet incet, s-a construit un pluton de 20- 25 de oameni care parca avea chef de pedalat. Eu raman in fata, caci a inceput sa-mi placa trena, mai ales ca am intrat din nou pe autostrada si mai ales ca vantul, acum ne impinge de la spate. "Yu-Hu"... eram bucuros, se rula cu 45-48 si era nemaipomenit. Ma bag mult la trena, voiam sa muncesc cat mai mult, sa ma obosesc , sa simt cursa cu adevarat, drept urmare mai primeam cate-un "like" :).  

         Kilometrii se scurg mult mai repede acum si incepem sa urcam pe Köhlbrandbrücke, principala atractie a cursei, un pod lung de peste 3,5 km, cu o inaltime de pana la 135m si inclinatie a pantei de 4%. De aici se deschideau orizonturi largi asupra portului din Hamburg dar si asupra orasului.  N-am avut timp sa admir foarte mult peisajul , dar am incercat sa ma bucur la maximum de tot ceea ce vedeam. Era superb...

          Intram din nou in oras si sunt uimit sa vad ca avem si urcari serioase. Erau cateva portiuni abrupte care, desi imi place catararea, imi dadeau emotii. Ei bine, nu doar eu eram cu pulsul ridicat aici ci si profesionistii:)

            De aici plutonul se intinde ca un carnat lung si se fac grupulete mici de maxim 5 oameni. Oricum nu mai aveam mult pana la finish, deci nu imi mai faceam probleme. Eram oarecum obosit dar inca mai aveam energie pentru sprint. Intram in ultimii 5 km si viteza creste usor, dar parca emotia din-aintea sprintului intarzie sa apara. Soseaua este lata, ne apropiem de centrul orasului, lumea deja incepea sa faca galagie. Erau foarte multi pe marginea drumului care ne incurajau, ceea ce imi dadea un impuls inaintea sprintului, impuls de care aveam mare nevoie. Ajungem aproape de primaria orasului si iata ca intram pe Monckebergstrasse, bulevardul care ne duce drept spre finish. E un haos total aici, lumea tipa si face galagie, muzica bubuie in difuzoare, cineva vorbeste la microfon, si eu ma lupt cu durerile de muschi si incerc sa respir cat mai bine. Sunt convins ca pulsul imi este peste 180bpm, dar inca ma simt bine, drept pentru care strang bine ghidonul in maini, ma ridic din sa si plec...fara nicio noima dar plec. Nu este sprint masiv, nu este nimic...toti pedaleaza pasnic de parca ar fi pe citybike... Imi place durerea si de asta fortez la maxim pana cand trec pe sub o chestie mare pe care scrie la fel de mare FINISH. E cuvantul pe care-l iubesc cel mai mult in momente ca acestea si iata ca el ma imbratiseaza cu drag si-mi spune ca am terminat cursa in 03:59:33 asta insemnand o viteza medie de 39,38km/h. Acest timp mi-a asigurat pozitia 37 din 472 la categoria mea de varsta, pozitie de care eram oarecum multumit. Ma tot gandeam, ce timp as fi scos daca nu eram nevoit sa ma opresc si sa pierd plutonul acela cu "locomotiva"!?! Intrebare fara raspuns...

             Dupa cursa am mers sa-mi predau cipul, sa primesc medalia si bineinteles sa ma alimentez.Ca de obicei, la cursele mari e mancare si bautura pentru toti si toate, astfel ca daca nu m-am orpit deloc pe traseu la punctele de alimentare, macar aici sa-mi fac plinul:) Aveau toate conditiile acolo... cabine de dus, vestiare, masaje etc. Si daca tot aveam un masaj inclus in taxa de inscriere, am profitat si m-am lasat si eu pe mana specialistilor, ca pe specialiste le-am ratat:). Am plecat ca nou de acolo, spre casa si m-am intors pentru a vedea live sprintul final al profesionistilor, care intradevar a fost magnific. Nu credeam ca e asa palpitant... Am stat cu sufletul la gura uitandu-ma pe ecranele gigantice din zona finish-ului, si ascultandu-l pe comentatorul cursei care "boscorodea" ceva in germana. Tensiunea era maxima, mai ales cand plutonul se apropia cu viteza de finish...si da, Boasson Hagen de la Sky Procycling castiga!. 

            

                   O cursa mare si la propriu si la figurat, o cursa care m-a facut sa simt putin din ceea ce simt profesionistii la fiecare competitie... vant, durere, bucurie, placere si bineinteles emotie... Prin asta am trecut si eu la Vattenfall Cyclassics Hamburg. Sper sa simt asta din ce in ce mai des, pana cand ajung sa completez lista sentimentelor cicliste cu...bucuria invingatorului:)

Tour de Pecs - Etapa V

                                     

10 iulie 2011

Locatie - Apatin (Serbia)

Participanti – Alex Grosu, Remus Farcas, Titel Rusinaru si subsemnatul

           Pentru mine “Tour de Pecs” anul acesta incepe abia din etapa a V-a, cam tarziu dar consider ca tot timpul e binevenita o cursa de sosea rapida alaturi de “fratii” unguri si sarbi. Pentru cei care nu stiu, “Tour de Pecs” este o competitie internationala de ciclism de sosea, organizata de unguri, in jurul orasului Pecs, pe parcursul a XII etape care se desfasoara incepand cu luna martie, pana in luna septembrie. Competitia aduna la start in fiecare etapa aproximativ 50 de ciclisti amatori si profesionisti din Ungaria, Serbia, Croatia, Romania, Slovacia si chiar daca la prima vedere pare o cursa mica, tin sa precizez ca nu e chiar asa. Pana la sfarsitul sezonului anul trecut, n-am reusit sa termin nicio cursa din “Tour de Pecs” cu plutonul... Bine, eram si eu mai slab...dar chiar si cu multi km la “bord” e greu sa rezisti toata cursa cu plutonul fruntas. In fine...la cursa asta se aduna si se “mananca” echipele mari din Ungaria si nu numai. La fiecare sfarsit de etapa se acorda cate 6 puncte pentru primul loc, 4 puncte pentru locul II, 3 puncte pentru locul III, 2 puncte locul IV si cate-un punct pentru fiecare participant care reuseste sa treaca linia de sosire, iar la sfarsitul ultimei etape se aduna punctele si se face clasamentul general. E o competitie aspra dar care ne-a atras si ne-a facut sa ne antrenam intens pentru ea. Ciudat e ca aceasta etapa se desfasoara in Serbia si nu in Ungaria ca pana acum. Ideea e ca de data asta ungurii organizeaza impreuna cu sarbii etapa, care face parte atat din “Tour de Pecs” cat si din “Dunavski Kup”(competitie din Serbia), deci am atins doua dintr-o lovitura.

           Asadar din nou cu noaptea in cap, si din nou cu Grosu si Remus in masina, ne indreptam spre vama Jimbolia, pe unde aveam sa parasim tara. E pentru prima data cand mergem la o competitie in Serbia si nu stim cum se prezinta politistii de frontiera pe partea aceasta si avem putine emotii caci nu toti avem acte pe biciclete. Dar n-a aparut nicio problema si am trecut cu bine. Problemele au aparut dupa ce-am trecut granita caci alfabetul chirilic nu ne parea deloc cunoscut si neavand GPS ci doar o harta pe telefon, ne-am cam chinuit sa descoperim drumul spre Apatin. Mare noroc aveam cu sarbii care vorbeau foarte mult “cu mainile”, ne intelegeam foarte fain cu ei...:) Timp aveam, nu eram stresati deloc deci ne-am continuat drumul fara nicio graba. Cum ne apropiam mai tare de destinatia noastra, am observat ca desi era duminica, munca in agricultura era de neoprit, si nu era un caz izolat, ci mai peste tot vedeam o multime de tractoare care exlpoatau la maximum pamantul. Rezultatele erau uluitoare, n-am vazut nicio bucata de pamant nelucrata, peste tot unde intorceam capul vedeam lanuri intregi cu floarea-soarelui, grau si porumb, de-a dreptul impresionant. Apoi m-am gandit si la agricultura noastra si la cat “de bine” e sustinuta de statul roman...oribil. Nu stiu de ce nu se pune accentul pe acest domeniu, caci din punctul meu de vedere este cel mai important, cu totii ne hranim de pe urma taranului si daca acesta nu este sustinut nu avem decat sa consumam “dejectiile” europene de prin supermarketuri.

           Apatin e un oras situat in vestul Voivodinei, avand o populatie de cca. 30 mii locuitori din care mai bine de 1000 sunt de etnie romana. Interesant e ca pana in 1945 majoritatea populatiei era alcatuita din svabi banateni...E un oras frumos ce merita vizitat, mai ales ca aici este cea mai mare fabrica de bere din Serbia, datand din 1756... ”Jelen Pivo”, dar din pacate noi n-am gustat-o, aveam altceva mai important de facut. Fiind duminica era si ceva piata, unde era multa agitatie, noi n-am avut timp sa cascam gura caci nu stiam exact de unde se va da startul si unde se fac inscrierile pentru concurs. Ne-a luat cam jumatate de ora sa gasim locul cu pricina... Am consumat ca de obicei, traditionalele paste, ne-am inscris pe lista amatorilor participanti dupa care am trecut si noi la pregatirile pentru start, dar pentru ca nu aveam decat doua viteze (incet si foarte incet), am pierdut ceva timp cu acestea si-am constatat ca suntem pe cale sa pierdem startul daca nu ne miscam fundurile mai repede. Bine bine, dar trebuia sa ajung rapid la o toaleta, altfel nu cred ca puteam sa termin cei 90 km cu bine. M-am dus intr-o toaleta in incinta unui post de politie, mi-am facut necesitatiile fiziologice dupa care m-am urcat pe bicicleta dar eram putin nedumerit caci erau putini ciclisti la start. Ma intalnesc cu tatal lui Alex care-mi spune ca ei au plecat, sa ma duc dupa ei... bine, zic ... ma gandeam ca au pornit la incalzire si ma duc si eu agale dupa ciclistii care au mai rams, dar totusi ceva nu e in regula caci nu-mi vad colegii. Ma intreb unde naiba pot fi, incep sa-mi fac griji, vad un politist si il intreb in engleza daca s-a dat cumva startul la concurs, din pacate pentru mine acesta nu stia decat sarbeste..., hotarasc sa ma intorc la linia de start sa vad ce se intampla si din nou ma intalnesc cu soferul nostru, care mirat ma intreaba de ce nu am plecat dupa ei, caci startul pentru amatori s-a dat...

 Mi s-au muiat picioarele si pulsul a inceput sa-mi creasca brusc...m-am intors si-am sprintat ca nebunul dupa ei.  Speram sa ii prind in cei 15 km in care rulau in spatele masinii tehnice, deci cu mai mult de 30 km/h nu mergeau. Eu rulam cu 40 km/h incercad sa-i prind dar nimic, nu vedeam niciun biciclist ci doar cativa politisti care stateau la intersectii de drumuri... Ajung la km 15, intru in localitatea de unde avea sa se dea sartul propriu-zis dar tot nimic, niciun biciclist cu numar de concurs. Bag capul in pamant si pedalez in continuare pana cand ajung in inima localitatii, loc de unde cu siguranta nu s-ar fi dat startul. Ma uit in stanga, ma uit in dreapta si hotarasc sa ma intorc, fiind pe punctul de a abandona. N-are rost sa spun ce nervi aveam si cat de frumos injuram... totusi observ ca undeva in fata mea se creeaza o aglomerare de masini, ajung la intersectia de unde pornea totul si constat ca in stanga e locul startului. Sunt multi ciclisti adunati, printre care si colegii mei. Incep sa rad cand realizez ca am trecut ceva mai devreme chiar pe langa ei fara sa realizez asta. M-am bucurat ca si cum as fi fost la sfarsitul cursei si nu la inceputul ei, eram din nou in pluton...

           Dupa ce a trecut in mare viteza plutonul profesionistilor pe langa noi, s-a dat startul si la amatori. 

Ca de obicei, in orice etapa din “Tour de Pecs”, se pleaca foarte tare, astfel ca am tras cu dintii sa raman in pluton. Se fac ruperi de ritm, unii incearca sa evadeze dar plutonul tot nu se linisteste. Se ruleaza cu peste 40 km/h dar destul de haotic caci in spatele meu se aud zgomote ciudate de carbon si aluminiu lovit...bineinteles si injuraturi in maghiara...cativa ciclisti au cazut, ceea ce ma face sa ma uit mai bine in jurul meu dupa ai mei colegi, sa vad daca sunt intregi. Din fericire, cu totii suntem bine... dar gandul unei potentiale cazaturi ma sperie si prefer sa merg in bataia vantului , in fruntea plutonului decat sa stau blocat in mijlocul acestuia. Avantajul pe care il ai daca stai in fata e ca de acolo vezi tot ce se intampla in cursa, vezi fiecare miscare, fiecare rupere de ritm, fiecare tentativa de evadare, practic ai control asupra cursei. Bineinteles, daca esti in fata trebuie sa ramai in fata si ca sa nu fi expulzat din pluton, trebuie sa contribui si tu la “carma” cursei. Cum? E simplu....trebuie sa duci trena. De data asta nu-mi mai este frica de acest aspect si m-am bagat si eu de cateva ori la “carat”.  Observ ca tentativele de evadare se inmultesc si nu mai stiu daca merita efortul de a fugi dupa ei sau sa stau linistit in pluton, sperand ca evadatii vor fi prinsi. Astfel ca nu ma mai obosesc sa trag dupa potentialii evadati, foarte rau insa caci plutonul da semne de oboseala, astfel ca in departare se contureaza o evadare reusita. Daca il ascultam pe Titel care a pornit dupa evadati, poate ca reuseam si noi sa ne desprindem de pluton, dar n-am facut-o si pentru ca nici Titel nu e “Zorro”, nu rezista prea mult in lupta de unul singur cu vantul si este prins de pluton.

           Soarele incepe sa ne arda din ce in ce mai tare si plutonul se linisteste brusc, nu mai e nicio rupere de ritm, se ruleaza constant cu 35-37 km/h. Este o caldura nebuna si asfaltul se topeste la propriu, acesta fiind si motivul pentru care in viraje pur si simplu alunecam pe asfaltul incins. Apa din bidoane trebuie bine calculata, astfel incat sa imi ajunga pe toata perioada cursei, dar mi-e sete si as bea 10 l o data. Desi nu stiu cum e, ma simt ca in desert, am gatul si gura uscata mai tot timpul si ma arde tot corpul. Suntem cu totii aproape lesinati dar totusi nu ne orpim de pedalat... incep sa numar kilometru cu kilometru si parca as rula cu spatele, mi se pare ca mergem foarte incet, drept pentru care nu mai am rabdare si trec impreuna cu Grosu sa ducem trena, dar nu colaboreaza nimeni si ritmul cursei tot nu creste. Bine, asta se intampla poate si datorita faptului ca in pluton mai erau oameni din echipa celor care au evadat si acestia nu aveau niciun interes sa mareasca ritmul, ba mai mult, duceau o trena falsa... asta e, ma asez in spatele lor si astept. La un moment dat observ ca Remus nu mai este in pluton si speram sa fie bine, fara cazaturi sau alte chestii de acest gen. Timpul trece greu, la fel si kilometrii dar cu toate acestea intram in ultimii 5 km si din nou emotiile incep sa creasca. E ciudat ca parca nimeni nu vrea sa duca trena si nu se merge nici acum foarte tare. Un singur ciclist se incapataneaza sa care tot plutonul de unul singur si ma gandeam ca ori e nebun ori e “sinucigas”, acesta cu siguranta ar fi ramas fara energie pentru sprintul final, dar...”sa-si faca damblaua”... Intram in ultimul kilometru si ma asez bine in pluton, am o pozitie numai buna pentru sprint si incerc sa ma concentrez la maximum pe acesta. Dar nici vorba de reusita, caci in ultimul viraj, cu 200 m inainte de finish, in fata mea aluneca un ciclist si cade, iar eu pentru a nu da peste el, am franat...diminuandu-mi cu 100% orice sansa de a ajunge pe podium. Din nou scot o gramada de interjectii pe gura si ma indrept mahnit spre linia de sosire, pe care o trec cu capul aplecat. Nici nu m-am oprit, am continuat sa pedalez pana la o fantana arteziana, in care...fara sa ezit mi-am bagat capul sub apa. As fi sarit cu totul daca fantana nu era in centrul orasului... 

Eram deshidratat, plin de sare si extenuat, chiar daca am facut numai 90 km pe o suprafata complet plata.

Apare si Remus care, ghinionist, a facut pana...dar spre uimirea noastra a primit o roata de schimb de la masina de asistenta tehnica a cursei... “foarte tare....”chiar am ramas placut impresionat sa vad asta. 

           Nu stam la premiere ci mergem direct la locul unde se organiza o masa festiva. Hidratarea este esentiala si astfel luam exemplul lui Titel care toarna in el tot felul de lichide colorate...citro cica si bineinteles ne bucuram de gulasul servit cu macaroane. Pentru moment suntem tentati sa sarim in apa din strandul de langa, dar drumul de peste 200 km pana acasa ne retine sa ne balacim, astfel ca... via Romania. Totusi pe drum nu suntem scutiti de peripetii caci “ciubucarii” politisti sarbi stau la panda si vaneaza orice trecere peste limita de viteza. Totul se rezolva insa cu rosul unei bancnote europene si cu cativa dinari... deci nu doar in Romania se practica asta...

           Grosu se claseaza cel mai bine in clasament terminand cursa pe locul III la categoria noastra ( “Bravo Grosuuu...”), Titel termina pe 6, iar eu cu Remus am fost descalificati si nu inteleg de ce caci amandoi am trecut linia de sosire. In fine...a fost o cursa grea, chiar daca nu au fost decat 10 m diferenta de nivel. Am terminat in 2:19 min asta insemnand o medie orara de 38,84 km/h... dar totusi greu, foarte greu, nu atat din punct de vedere al competitiei cat al caldurii si al soarelui foarte puternic. Prin deshidratare ca atunci n-am mai  trecut si nici nu mai vreau asta... e ceva cumplit si m-a facut sa inteleg cat de importanta este apa, deci... pretuiti-o. Cu toate ca ghinionul m-a lovit din nou la aceasta cursa, per ansamblu eram destul de multumit de mine, avand in vedere faptul ca am terminat cursa cu plutonul, ceea ce pana acum n-am reusit in nicio etapa din “Tour de Pecs”...e un inceput bun si asta ma motiveaza sa trec la nivelul urmator...batalia pentru podium...