Eddy Merckx Classic 2011

       4 septembrie 2011
       Locatie: Salzburg, Austria
       Participanti: eu, Alex Grosu, Remus Farcas, Laurentiu Bogdanescu (Pantani)




      Eddy Merckx Classic nu mai are nevoie de niciun fel de prezentare, caci numai din denumirea cursei iti poti da seama de ceea ce se intampla acolo. Cand spui Eddy Merckx spui cel mai mare ciclist al tuturor timpurilor, spui catarare, spui... "the cannibal". Fara niciun dubiu aceasta cursa te solicita la maximum.

      Pe un traseu de 117km si unul de 155km, in Alpii din Salzburg, cursa aduna o diferenta de nivel de 1350 respectiv 2300m, ceea ce nu pare foarte mult dar daca te pui pe bicicleta si incepi sa pedalezi. vei simti fiecare metru de urcare. Partea dificila a acestor urcari nu este neaparat lungimea lor, ci inclinatia pe care o au. Erau foarte multe urcari scurte dar abrupte si care in conditiile in care rulezi impreuna cu plutonul, acestea devin destul de obositoare.

Totusi, iubesc catararea, motiv pentru care este a treia editie la care particip.
        In 2011, Clubul Sportiv Tibiscus a fost reprezentat la competitie de patru membrii: Alex Grosu, Remus Farcas, Laurentiu Bogdanescu si eu, ceea ce ma bucura , avand in vedere ca la editiile anterioare am participat cu un singur coleg, ba chiar singur in 2008. Intrucat eu eram inca in Germania, am ales sa merg pana in Salzburg cu trenul, de unde sa ma pescuiasca colegii mei care veneau din Romania cu masina.
         Cursa porneste din Eugendorf, localitate la aproximativ 10 km departare de orasul lui Mozart, in imediata apropiere a lacului Mondsee. Ajungem in Eugendorf la ora 16:00 si mergem direct la locul de ridicare a numerelor de concurs, dupa care... bineinteles am mai cascat si noi gura pe-acolo. Aceasta s-a cascat si mai mult cand am dat de o expozitie de cursiere clasice. Chiar daca erau de pe vremea lui bunicu', sau fie...Eddy Merckx, acele biciclete merita tot respectul. Va las sa va convingeti in pozele de mai jos...

          Pentru ca n-am mai gasit loc de cazare (chiar daca am incercat sa rezerv locuri cu o saptamana inainte), am decis sa dormim intr-un camping, pe marginea unui lac. A fost alegerea perfecta caci peisajul era minunat iar din punct de vedere financiar am iesit foarte bine. Pentru doua nopti de cazare, doua corturi plus o masina, am platit undeva la 54 euro, pe care daca ii mai imparti si la patru e o nimica toata. Vremea a fost perfecta, astfel ca ne-am montat corturile chiar pe malul lacului, bucurandu-ne de o priveliste de-a dreptul incantatoare. In camping-ul respectiv erau foarte multi austrieci cu rulote, pe care le lasau acolo pe toata perioada anului, pentru ei erau un fel de case de vacanta. Si pentru ca erau multi, automat era si galagie, motiv pentru care cu greu am reusit sa adorm.
           A doua zi dimineata, temperatura nu era foarte ridicata, dar soarele ne zambea cu cea mai mare placere, fapt care m-a incarcat de energie. Ma simteam bine si eram convins ca ma voi descurca la concurs. Am mancat, ne-am pregatit bicicletele, ne-am echipat si-am pornit catre start, care era cam la 5 km de locul nostru de campare, numai bine, caci pe distanta asta ne-am facut si incalzirea.
            La start s-au adunat aproximativ 2000 de ciclisti, numar mare dar mic in comparatie cu nebunia de la Wattenfall Cyclassics Hamburg. 

Aveam ceva emotii dar nu foarte mari caci traseul il stiam si in plus eram alaturi de echipa. Chiar le spuneam colegilor ca trebuie sa fi dobitoc sa te ratacesti pe traseul de concurs. Singurul lucru care m-a enervat inainte de start a fost kilometrajul care exact atunci a incetat sa functioneze. Aveam firul rupt si m-am cam chinuit sa-l repar, mai ales ca n-am avut nimic de izolat la mine. Grosu radea si zicea ca n-a mai vazut o asemenea tehnologie la vreun kilometraj:) . Pe mine nu ma interesa, atata timp cat pe ecran imi arata viteza. E galagie mare, cineva vorbeste in microfon, pe fundal ceva muzica austriaca... si imediat mi-a venit in minte videoclipul "Anton aus Tirol" al lui Dj. Otzi:)), aveam in minte numai austrieci la peste 50 de ani care..."tanzen tanzen..." Bineinteles il mai aveam si pe Pantani in fata noastra care datorita blondului din cioc semana putin cu starul austriecilor si nemtilor de care am vorbit mai sus...:)) Putinele emotii pe care le aveam au disparut complet cand un tip echipat bine si  "incaltat"cu ceva bijuterii Lightweight, aluneca pe ceva cabluri si cade exact in dreptul nostru, spre amuzamentul meu si al colegilor mei... Am facut si poza de grup... 

 dupa care, organizatorii n-au mai stat pe ganduri si la ora 8:00 au dat startul. 

      Bineinteles, startul a fost luat si de Eddy Merckx, impreuna cu trupa lui selecta...:)

       
           Noi, pentru ca eram in block start-ul B, am plecat cu aproximativ 1 minut mai tarziu dar nu era o problema ca si in plutonul nostru se mergea tare. Nici bine nu am trecut de START, ca cei din fata au si sprintat, intr-adevar era o usoara coborare dar ne-a luat prin surpirndere. Se mergea tare si eu aveam pulsul ridicat inca din primii kilometrii. Emotiile au revenit si parca nu reuseam sa ma oxigenez cum ar fi trebuit, drept urmare imi simteam si picioarele grele. Totusi dupa primii 5 km mi-am revenit la normal si-am inceput sa zambesc, incurajandu-ma, zicandu-mi ca va fi o cursa minunata. Si aveam dreptate, caci aveam soare, temperatura cat de cat placuta, ma tineam bine de pluton, erau conditii perfecte pentru pedalat.

     
              Profilul fiind destul de valonat, catararile incepeau sa se adune si sa devina tot mai dificile dar nu ma speriam. Stiam ca adevarata urcare incepe undeva inainte de km 100 aproape de locul unde cele doua trasee se despart. Remus cu Grosu erau undeva mai in spatele plutonului, Pantani in fata si eu in roata lui, stiam ca merge foarte bine si tocmai de aceea ce facea el faceam si eu. Pe la km 30 plutonul incetineste putin si in fata se aud ceva voci, eu nu eram prea curios si m-am incadrat pe banda din stanga care a inceput din nou sa creasca ritmul. Ma uit pe partea drepta si vad un grup de ciclisti mai in varsta, imbracati in alb, cu biciclete Eddy Merckx si ma tot gandeam oare cine-or fi. Abia cand am trecut de ei si m-am intors sa le vad fata am realizat ca tocmai pedalez langa Eddy Merckx. Inima a inceput sa-mi bata ca o nebuna si fara sa reusesc sa ma controlez am inceput sa zambesc si sa exclam cu bucurie... EEDDDYY...! Eram asa bucuros si aveam impresia ca il cunosc de mult, de fapt eu pentru el nu eram decat un amator care plateste sa pedaleze pe "coclaurile"alea.. A fost un sentiment deosebit, mai ales ca l-am si depasit... "Yes, l-am batut pe Eddy Merckx..." era o bucurie enorma, ceva minunat , ceva ce nu poti trai decat daca esti acolo si pedalezi langa cel mai mare ciclist al tuturor timpurilor. Acel moment l-am stocat bine in memorie si de fiecare data cand vreau ceva motivant, caut fisierul, ii dau play si ma incarc instant de tot ce am nevoie:) 
             Vine si coborarea care m-a fascinat inca din anii precedenti si de data asta, chiar daca aveam si sabotii de frana destul de mancati si cu floarea de la furca rupta, ma las dus pe valul adrenalinei si gravitatiei si ating maximul de viteza la care l-am trait  eu pe bicicleta... 87,75km/h. Coborarea aceea a fost ca un dus intr-o cascada la munte, revigoranta si care m-a "bagat"in priza. 
             Mi-a placut foarte mult momentul in care am trecut pe langa un grup de sustinatori care au ales un mod foarte original de a incuraja ciclistii participanti. 

Imbracati ca in epoca primitiva, ei au fost cei care m-au facut sa ma simt precum in Turul Frantei, unde vezi suporteri fanatici la tot pasul. 

  
          Oboseala incepe sa se adune si totusi nu ma opresc nici la al doilea punct de alimentare, dar reusesc sa prind din mers o sticla de Cola de care m-am bucurat impreuna cu Pantani.  Drumul incepe sa se incline tot mai mult si picioarele imi sunt din ce in ce mai grele, strang din dinti si trag cat pot dupa pluton care incepe sa se lungeasca precum un carnat pus la uscat. Acum sunt mult mai putini pe traseu, caci dupa km 102, cei de la tura scurta au facut la dreapta iar noi la stanga. 
           Peisajul este spectaculos si incerc pe cat posibil sa ma bucur si de acesta, chiar daca imi era foarte greu sa ma uit si in alta parte decat in roata celui din fata mea. Am trecut pe langa cateva lacuri care parca imi sopteau sa sar de pe bicicleta si sa ma arunc in ele...:) dar aveam o alta misiune....sa termin cursa.

   
           Baiul e ca la un moment dat, ma trezesc numai eu cu inca un ciclist pe tot traseul. "Unde naiba au disparut ceilalti?" era intrebarea care ma chinuia, si incet incet se transforma intr-o alta intrebare...mai sinistra: "Oare ne-am ratacit?" Mi-am dat seama ca da, abia dupa ce austriacul cu care mergeam a inceput sa injure si sa gesticuleze. Eu i-am facut semn sa ne intoarcem, el boscorodea ceva in germana si ducea trena cu peste 40km/h. N-am mai zis nimic, ca oricum nu ma intelegeam cu el si l-am lasat sa faca ce vrea. Am inceput sa ne schimbam la trena destul de des si ritmul il tineam ridicat. Mi-au venit in minte vorbele pe care le-am spus inainte de start: "Trebuie sa fi dobitoc sa te ratacesti pe traseu". Ei bine, eu sunt unul dintre ei. Bineinteles, austriacul a fost de vina, caci la un sens giratoriu a continuat sa mearga inainte in loc sa faca la stanga. Dilema mea e, cum naiba ne-au lasat cei din organizare, care erau in intersectie sa o luam gresit? Habar nu am, oricum nu mai conta, dar speram sa ajung undeva pe traseu. Nu stiam incotro ma duce austriacul si eram putin debusolat. Grijile mele au disparut dupa vreo 10km cand vad ca de pe un drum laturalnic vin alti ciclisti, care mergeau regulamentar. Nu stiam daca am scurtat drumul sau l-am lungit si nici nu stiam daca am ratat ultimul covor cu citire a cipurilor. Speram sa nu, caci asta ar fi insemnat abandon... Austriacul ma lasa pe o urcare care devenea tot mai nasoala si mi-am dat seama ca eram pe urcarea din-aintea ultimului punct de alimentare. Si iata cum am pierdut eu o bucata frumoasa din traseu, cea cu tunelurile, cu drumul ingust pe marginea unui lac..:( 

          Eram pe cea mai urata urcare a cursei, care avea o inclinatie de 19%, cand a inceput sa picure putin... ploicica aceea mi-a mai dat un impuls si iata ca intr-un final ajung si eu la ultimul punct de control, la care de data asta ma opresc si ma alimentez cat pot de bine. Mancare era pe saturate, de aceea savurez momentul si stau cateva minute acolo. Partea care m-a bucurat cel mai mult a fost covorul pentru cipuri care-mi spunea ca inca mai sunt in cursa:) Bucuros si cu bateriile incarcate pornesc in ultimii km pana la final. Dupa coborarea lunga care mi-a dat ragaz de odihna vine si ultima catarare care imi stoarce puterile. Eram obosit si nu prea mai aveam chef sa trag, voiam numai sa ajung la finish si sa ma asez undeva. Pedalam cu capul aplecat, cand din spatele meu aud o voce cunoscuta, era Pantani, care nu intelegea cum am ajuns eu inaintea lui. Abia atunci mi-am dat seama ca ratacirea mea si a austriacului ori a fost o scurtatura, ori a fost ceva mai domoala ca profil. Altfel nu-mi explic nici eu cum de Pantani care era inaintea mea, a ajuns in spatele meu:)) Am zambit si-am bagat din din nou capul in pedale...urcarea parca nu voia sa se mai termine si mie imi era tot mai greu. Pantani a luat-o in fata si eu ma chinuiam sa stau dupa el...n-am reusit. Dupa inca vreo 2 km, urcarea e gata si se simte    finish-ul. Urmeaza o portiune scurta de plat si apoi o usoara urcare spre momentul pe care il asteptam de mult...bucuria de finisher la Eddy Merckx Classic...

 Am terminat cursa in 4:42:00 ceea ce inseamna un acceptabil loc 54 din 250 participanti la categoria mea de varsta si 69 din 350 la general. Eram multumit, mai ales ca mi-am imbunatatit timpul cu 50 de minute fata de anul anterior.
Pantani a ajuns inaintea mea cu aprox.35 de secunde iar Remus cu Grosu ceva mai in spatele nostru. Am intrat si in clasamentul pe echipe unde ne-am clasat pe locul 5 din 12, ceea ce nu este deloc rau:). 

Cursa a fost castigata de italianul Roberto Cunico de la UC Lugo Cicli Beraldo , care a terminat cursa in 4h si 8 minute:) 
N-am decat putin peste jumatae de ora in spatele lui...dar atat am putut. Oricum sunt destul de multumit de evolutia mea...
Dupa ce l-am revazut pe Merckx la festivitatea de premiere, ne-am strans catrafusele si-am plecat spre locul nostru de campare, unde ne astepta lacul. N-am stat deloc pe ganduri si-am si sarit in el, nu mai conta ca apa era adanca si nu foarte calda...senzatia de racorire conta cel mai mult. Dupa ciclism, baie si mancare...urmeaza somn, somn lung si dulce pe meleaguri austriece. 
          Ce a urmat a doua zi? Ploaie si drum linistit spre casa, bineinteles cu escala la Viena. Ma bucur tare mult ca am reusit sa particip si la aceasta editie si sper ca vor mai fi si altele. De asemenea, sper sa te conving si pe tine cititorule, sa mergi acolo...chiar merita, si uite, ca sa te convingi si mai mult, inchei povestioara mea cu un filmulet (in link-ul de mai jos) care reprezinta cel mai bine minunata cursa Eddy Merckx Classic 2011.  
Eddy Merckx Classic 2011 - Die highlights

Vattenfall Cyclassics Hamburg

      21 august 2011
      Locatie: Hamburg (Germania)


    Cursa Vattenfall Cyclassics s-a desfăşurat de-a lungul celor mai frumoase locuri ale oraşului Hanseatic, pe 3 trasee de lungimi diferite: 55 km, 100 km şi 155 km. Circa 2 000 de voluntari, ofiţeri de poliţie, pompieri, lucrători federali au asigurat traseul iar cei 800 000 de spectatori au încurajat cicliştii către linia de finish. Cele mai bune 18 echipe cicliste ale lumii au fost la start, la singura cursă de cel mai înalt nivel UCI World Tour din Germania. În afară de cicliştii profi, 22 000 de amatori au pedalat prin centrul şi prin metropola Hamburg la cursele pe grupe de vârstă. Printre acestia m-am aflat si eu...
      Daca in 2010 n-am mai avut loc pentru participare, in 2011 m-am inscris la cursa inca din primele zile ale lunii mai, pentru a fi sigur ca voi fi si eu pe lista organizatorilor. Nu m-a interesat ca am dat o gramada de bani numai pe taxa de inscriere, voiam din toata inima sa fiu acolo, in marea aceea de ciclisti si biciclete, voiam sa vad live sprintul profesionistilor, voiam sa simt si eu pentru cateva ore ce simt profesionistii in marile tururi cicliste, imi doream foarte mult asta si cred ca nimeni nu ma putea opri din aceasta nebunie a mea. Cu siguranta nu as fi participat daca parintii mei nu ar locui acolo, si tocmai din acest motiv am profitat din plin de aceasta ocazie.
      Asadar , undeva pe la mijlocul lunii august, mi-am facut bucati bicicleta, m-am urcat in tren si-am plecat spre locul unde avea sa se desfasoare marea nebunie. Pe tren n-am avut niciun fel de probleme cu bicicleta spre deosebire de comaniile noastre ferate care, la cel mai mic indiciu cum ca ai urcat cu bicicleta in tren, se agita spiritele. Ca tot vorbesc de trenuri si de cai ferate, am ramas uimit sa vad ca in Berlin, trenul a oprit intr-un mega Mall. Ma uitam in jurul meu, nedumerit de designul si curatenia locului si abia cand am vazut mai multe trenuri care se suprapuneau pe nivele diferite, am inceput sa rad si-am inteles ca de fapt nu sunt in Mall ci in cea mai mare gara din Europa...:)
       Antrenamentele dinaintea cursei le-am facut pe un traseu ce includea si o bucata din traseul de cursa, ceea ce m-a bucurat in special datorita faptului ca la fiecare antrenament ma intersectam cu alti ciclisti, alte echipe care se pregateau pentru acelasi lucru. Bineinteles calitatea soselelor m-a facut sa rulez cu o motivatie in plus, chiar daca ploaia ma surprindea destul de des... Bineinteles, si orasul se pregatea pentru marele eveniment, ridicarea pachetelor de concurs se puteau face cu o saptamana inainte. Eram curios sa vad cum gestioneaza nemtii toata partea asta cu numerele de concurs, si pot spune ca si de data asta m-au impresionat in asa fel incat gura mi s-a deschis involuntar... in corturile organizatorilor era o ordine cum n-am mai vazut niciunde. Cred ca daca si o musca s-ar fi inscris la concurs, cand aceasta ar fi venit sa-si ridice numerele de concurs, organizatorii ar fi ajutat-o imediat. Da...ordine si disciplina, exact asa cum stiam eu despre ei. Poza poate vorbi de la sine.

          In taxa de inscriere aveam incluse cipul pentru cronometrarea timpului, numerele de start, siguranta circulatiei pe toata lungimea traseului, un saculet, un bidon de apa, dusuri si cabine de schimb, mancare si bautura inainte, in timpul si dupa cursa, asistenta tehnica inainte de cursa, servicii medicale si masaj, tricou, medalie si diploma, ceea ce justifica intreaga suma. Bineinteles, pentru cativa oiro in plus puteai primi si echipament de ciclism cu inscriptiile si culorile cursei. Eu m-am limitat la o sepcuta si gravarea medaliei cu numele, locul, viteza medie si timpul meu pe ea. Intr-un cuvant eram multumit...de serviciile lor:).

Startul...pentru toate categoriile a durat aproximativ 2 ore. Da... 2 ore, caci cei 22.000 participanti, echivalentul a jumatate din populatia Lugojului, trebuia sa plece intr-un mod pasnic si sigur pentru ei, astfel ca la fiecare 5 minute pleca cate-un pluton de cateva sute de ciclisti. Eu eram in block start-ul J, deci am plecat abia dupa 40 minute de la ora oficiala a startului, era cam nasoala treaba caci trebuia sa stau pe loc si chiar daca am facut incalzire inainte de a intra in block start, pana la plecare aceasta nu mai avea niciun efect. 

Totusi, nu m-am plictisit cat timp am stat aiurea...ma uitam in stanga si in dreapta la multimea de ciclisti din jurul meu si bineinteles la bicicletele lor. Adevarate bijuterii si chiar faceam un calcul asupra valoriilor din acel moment de pe acea fasie de asfalt de aprox.500 m lungime si 15 m latime si mi s-a facut pielea ca de gaina... pe acea minuscula suprafata erau cateva milioane bune de euro, numai in biciclete... Eram fascinat de fiecare cursiera...formele si culorile lor, ce sa mai zic de echipare, eram parca intr-un rai al bicicletelor si al ciclistilor. Echipe intregi de ciclism din intreaga Europa, echipamente la fel, biciclete la fel... toti parca erau una si aceeasi persoana. Chiar in dreapta mea era o echipa din Olanda care era destul de numeroasa si emanau in jurul lor ... putere. Eram tare curios sa vad cum lucreaza si astfel ca aveam de gand sa stau numai pe langa ei...fireste daca imi convine ritmul lor.

                 Se vorbesc multe limbi in jurul meu, nu inteleg nimic, dar cand aud zgomotul produs de pistolul comisarului de cursa, realizez ca s-a dat startul. Am emotii destul de mari, nefiind obisnuit cu un asemenea pluton gigantic. Mi-era oarecum teama de inghesuiala si de eventuale cazaturi, dar ... cu apel la divinitate, mi-am luat doza de curaj si incredere si am inceput sa pedalez cu zambetul pe buze. Pe margine era multa lume care facea galagie, erau destul de enervanti ca aveau tot felul de obiecte zgomotoase, dar dupa primul viraj, ritmul a inceput sa creasca considerabil si toata atentia mea s-a orientat numai asupra cursei. Nu mai auzeam decat sunetul carbonului invelit intr-un strat subtire de cauciuc, ruland pe sosea. E sunetul pe care il iubesc in timpul cursei...imi da emotii dar in acelasi timp ma linisteste...

Plutonul imi da senzatia ca sunt prins parca dupa o locomotiva care trage totul dupa ea, viteza e din ce in ce mai mare si ma simt excelent. Dupa ce iesim din zona centrala a orasului, soseaua devine mai liniara si ritmul nu mai este rupt de prea multe ori, viteza e constanta...43-45 km/h si parca nu simt nimic, semn ca " locomotiva" din fata isi face bine treaba. Incepem sa trecem pe nenumaratele poduri construite peste canalele fluviului Elba si incep sa ma bucur si de peisaj. Totusi atentia mea este focalizata pe echipa din Olanda care inainta foarte bine in pluton, fapt care-mi convenea de minune, astfel ca incepeam sa prindem ciclisti din block starturile care au pronit inaintea noastra. Rand pe rand treceam de concurenti din block starturile F, G, H, I, ceea ce ma motiva foarte mult. Fiind pe autostrada, a inceput sa se mearga ca pe autostrada, pe dreapta erau cei care pedalau mai incet si pe stanga erau vitezomanii, nebunii aia prinsi dupa "locomotiva"...  Viteza se mentinea la peste 40 km/h caci profilul cursei nu e foarte valonat, iar eu ma simteam de minune, nu duceam trena, nu oboseam, nu-mi dadeam pulsul peste cap, totul era perfect. 

Trebuia doar sa fiu atent ca nu cumva sa fac touch wheel cu cel din fata mea si spre norocul meu... nu s-a intamplat asta.

           Totusi, pe la kilometrul 80, undeva prin Harburg/Hamburg, se intampla ceva foarte ciudat. Mergeam linistit in plutonul naravas cand brusc mi se blocheaza roata de spate si fac un fel de "skid", dar unul nedorit. Ma simteam ca pe un fixie facand acel trick si nu stiam cum sa gestionez situatia. Speriat am ridicat mana dreapta sus si am inceput sa urlu ca nu cumva vreun dobitoc sa nu ma observe si sa ma ia in plin. Am avut noroc ca cei din spatele meu au fost atenti si au reusit sa ma ocoleasca. M-am oprit brusc, m-am, tras pe marginea drumului si m-am uitat sa vad ce s-a intamplat. Ei bine, aveam un bidon de apa infipt intre spitele mele si cadru. "Cum naiba?" Probabil ca cineva a scapat bidonul din mana si acesta s-a cuibarit la mine-ntre spite. Bineinteles, l-am scos si m-am uitat sa vad daca roata e in regula. Dar pentru ca aceasta era ieftina si solida:), a rezistat socului si nu avea decat o usoara deformare, un "opt" in terminologia ciclista. Nu era bidonul meu cel cu pricina, desi si al meu a cazut. In jurul meu erau o gramada de bidoane si nemaistand pe ganduri, am luat unul plin la intamplare, m-am urcat pe bicicleta si "dai inainte", de data asta singur, caci plutonul meu era de mult pierdut. Ma uitam in spate dupa alti ciclisti, i-am asteptat si m-am lipit de ei, dar ritmul lor nu ma multumea de loc. Nervos, le-am facut semn sa vina dupa mine, m-am ridicat din sa si-am marit bine ritmul, asa..ca sa-mi simt inima. Era momentul meu sa lucrez, pentru mine cursa abia acum a inceput. Fac semn cu cotul sa fiu schimbat la trena dar nu apare niciunul...ma uit in spate si vad ca nu e nimeni. Fiind obisnuit cu competitiile din Ungaria, subconstientul m-a determinat sa injur in maghiara, apoi am realizat ca sunt in Germania si-am inceput cu "Sheisse"-n sus si "Sheisse"-n jos. Am prins bine ghidonul in palme si-am inceput sa trag, ma simteam ca pe contratimp... apare si primul pluton mai mic de care ma apropii. Dupa ce trec de ei le fac si lor semn sa vina cu mine, de data asta ritmul meu a convenit doar unui ciclist care s-a "prins" de mine. Eram ceva mai linistit, caci aveam cu cine sa ma schimb la trena. Imediat dupa aceea mai prind un grup din care s-a desprins inca un ciclist pentru a veni cu noi. "Perfect" imi spuneam... in 3 putem lucra foarte bine pentru a mentine viteza la peste 35 km/h chiar si pana la sfarsitul cursei, in cazul in care nu reuseam sa ne lipim de alt pluton mai mare. Si din pacate n-am putut caci nu am mai gasit niciun pluton bun, toate grupurile pe care le depaseam parca mergeau la plimbare, nimeni nu voia sa traga."Ce fraieri... cum sa dai 70 de euro pe inscriere si tu in timpul cursei sa te plimbi? " era intrebarea care imi ocupa timpul, in timp ce pulsul imi era constant la peste 160 bpm. Lucram bine cu ceilalti doi, ne schimbam destul de des la trena si astfel ca nu oboseam prea tare. Totusi vantul este mult mai puternic decat in pluton si pe unul din cei doi "coechipieri" il oboseste , astfel ca nu mai poate sa se tina de noi. Moralul mai scade putin, pentru ca acum suntem doi si parca traseul a devenit pustiu. Cei de la cursa de 50 si 100 km au terminat si pe traseu mai santem doar noi...cateva sute, "eroii" de la tura de 150 km. E cam greu in doi, cu vant de fata, dar inca aveam convingerea ca vom intalni un pluton mai bun. Totusi nu s-a intamplat asta decat dupa al doilea punct de alimentare, adica pe la km 112, cand ne intalnim cu cei care tocmai au mancat si-au baut ca "porcii" in punctul de alimentare. Totusi era bine ca erau mai odihniti si incet incet, s-a construit un pluton de 20- 25 de oameni care parca avea chef de pedalat. Eu raman in fata, caci a inceput sa-mi placa trena, mai ales ca am intrat din nou pe autostrada si mai ales ca vantul, acum ne impinge de la spate. "Yu-Hu"... eram bucuros, se rula cu 45-48 si era nemaipomenit. Ma bag mult la trena, voiam sa muncesc cat mai mult, sa ma obosesc , sa simt cursa cu adevarat, drept urmare mai primeam cate-un "like" :).  

         Kilometrii se scurg mult mai repede acum si incepem sa urcam pe Köhlbrandbrücke, principala atractie a cursei, un pod lung de peste 3,5 km, cu o inaltime de pana la 135m si inclinatie a pantei de 4%. De aici se deschideau orizonturi largi asupra portului din Hamburg dar si asupra orasului.  N-am avut timp sa admir foarte mult peisajul , dar am incercat sa ma bucur la maximum de tot ceea ce vedeam. Era superb...

          Intram din nou in oras si sunt uimit sa vad ca avem si urcari serioase. Erau cateva portiuni abrupte care, desi imi place catararea, imi dadeau emotii. Ei bine, nu doar eu eram cu pulsul ridicat aici ci si profesionistii:)

            De aici plutonul se intinde ca un carnat lung si se fac grupulete mici de maxim 5 oameni. Oricum nu mai aveam mult pana la finish, deci nu imi mai faceam probleme. Eram oarecum obosit dar inca mai aveam energie pentru sprint. Intram in ultimii 5 km si viteza creste usor, dar parca emotia din-aintea sprintului intarzie sa apara. Soseaua este lata, ne apropiem de centrul orasului, lumea deja incepea sa faca galagie. Erau foarte multi pe marginea drumului care ne incurajau, ceea ce imi dadea un impuls inaintea sprintului, impuls de care aveam mare nevoie. Ajungem aproape de primaria orasului si iata ca intram pe Monckebergstrasse, bulevardul care ne duce drept spre finish. E un haos total aici, lumea tipa si face galagie, muzica bubuie in difuzoare, cineva vorbeste la microfon, si eu ma lupt cu durerile de muschi si incerc sa respir cat mai bine. Sunt convins ca pulsul imi este peste 180bpm, dar inca ma simt bine, drept pentru care strang bine ghidonul in maini, ma ridic din sa si plec...fara nicio noima dar plec. Nu este sprint masiv, nu este nimic...toti pedaleaza pasnic de parca ar fi pe citybike... Imi place durerea si de asta fortez la maxim pana cand trec pe sub o chestie mare pe care scrie la fel de mare FINISH. E cuvantul pe care-l iubesc cel mai mult in momente ca acestea si iata ca el ma imbratiseaza cu drag si-mi spune ca am terminat cursa in 03:59:33 asta insemnand o viteza medie de 39,38km/h. Acest timp mi-a asigurat pozitia 37 din 472 la categoria mea de varsta, pozitie de care eram oarecum multumit. Ma tot gandeam, ce timp as fi scos daca nu eram nevoit sa ma opresc si sa pierd plutonul acela cu "locomotiva"!?! Intrebare fara raspuns...

             Dupa cursa am mers sa-mi predau cipul, sa primesc medalia si bineinteles sa ma alimentez.Ca de obicei, la cursele mari e mancare si bautura pentru toti si toate, astfel ca daca nu m-am orpit deloc pe traseu la punctele de alimentare, macar aici sa-mi fac plinul:) Aveau toate conditiile acolo... cabine de dus, vestiare, masaje etc. Si daca tot aveam un masaj inclus in taxa de inscriere, am profitat si m-am lasat si eu pe mana specialistilor, ca pe specialiste le-am ratat:). Am plecat ca nou de acolo, spre casa si m-am intors pentru a vedea live sprintul final al profesionistilor, care intradevar a fost magnific. Nu credeam ca e asa palpitant... Am stat cu sufletul la gura uitandu-ma pe ecranele gigantice din zona finish-ului, si ascultandu-l pe comentatorul cursei care "boscorodea" ceva in germana. Tensiunea era maxima, mai ales cand plutonul se apropia cu viteza de finish...si da, Boasson Hagen de la Sky Procycling castiga!. 

            

                   O cursa mare si la propriu si la figurat, o cursa care m-a facut sa simt putin din ceea ce simt profesionistii la fiecare competitie... vant, durere, bucurie, placere si bineinteles emotie... Prin asta am trecut si eu la Vattenfall Cyclassics Hamburg. Sper sa simt asta din ce in ce mai des, pana cand ajung sa completez lista sentimentelor cicliste cu...bucuria invingatorului:)