"Ciclocanicula ungureasca"

Tour de Pecs - etapa a IV-a

Locatie - Beremend, Ungaria
Data: 1 iulie 2012

Participanti: eu, Titel Rusinaru

Track GPS

     Inainte de startul acestei etape ma aflam pe locul 4 in clasamentul general la categoria mea de varsta(19-35 ani) cu 5 puncte, fapt care ma motiva sa incerc "marea cu degetul",sa fortez din nou treptele podium-ului sau cel putin un loc 4 care mi-ar fi adus 2 puncte. Avand in vedere ca aceste doua etape sunt de plat, cu diferenta foarte mica de nivel, sansele mele erau cam mici, nefiind foarte bun la sprint. Totusi increzator in fortele proprii m-am asezat la startul pentru ce-a de-a 4-a etapa din Tour de Pecs, cu o lungime de 60 km. Chiar in locul de unde luam noi startul era si intrarea la strandul din 
Beremend, o localitate relativ mica dar foarte "aranjata".

Cand vedeam lumea cum sare in apa racoritoare a bazinului, ma cuprindea o mare leneveala si-mi venea sa sar si eu in apa, dar totusi pentru ca aveam alte obiective, am revenit rapid la atmosfera cursei si la ceea ce aveam eu de facut acolo.

      Spre surpinderea mea, de data aceasta nu am avut emotii aproape deloc, pulsul imi era mic si eu eram destul de relaxat. Ma simteam bine si asta conta cel mai mult. La start
 am vazut si cativa juniori de la Vointa Arad, ceea ce m-a bucurat caci ei sunt singurii romani pe care i-am mai vazut(in afara de echipa noastra) la startul unei etape din Tour de Pecs, bravo lor. Arbitrii din nou "boscorodesc" ceva in maghiara dupa care ne dau "unda verde". 

La inceput se merge usor, in spatele masinii tehnice, dar cand iesim din localitate, lucrurile s-au schimbat drastic. In ciuda caldurii caniculare, ungurii au bagat bine "pe foc", astfel ca viteza nu prea voia sa scada sub 45-50 km/h. Ce sa mai zic de puls, acesta se juca precum tasnitoarea unei fantani arteziene, cand sus...cand jos. Atacurile elitelor n-au intarziat sa apara si cursa a devenit un infern, aproape ca nu-mi venea sa cred ca reusesc sa stau lipit de pluton, era o nebunie totala. Ritmul acesta se domolea de fiecare data cand cineva reusea sa se desprinda de pluton si asta bineinteles daca in evadare era si cate-un ciclist de la Cervelo Prolog Team, pentru ca ceilalti din echipa care ramaneau cu plutonul, treceau instant in fata si duceau trena "falsa", incercand sa distanteze cat mai mult plutonul de evadati. Daca ar fi fost asa, lucrurile erau minunate dar nu dupa mult timp venea cate-un "nebun" lansat din spate si pleca dupa evadati. Atunci si plutonul incepea sa traga dupa el, si iata ca din nou pulsul si viteza cresteau pana-n pod. Bineinteles, nu mai vorbesc de muschii de la picioare care parca erau "biciuiti" la fiecare sprint de genul acesta, dar  pentru ca m-am obisnuit sa tolerez aceasta durere, nu-mi faceam prea multe griji.

       Totusi una din multiplele tentative de evadare reuseste si de data aceasta evadatii sunt lasati sa "se care". Plutonul se mai linisteste si mie imi convine caci pedalez sub limitele normalului. Totul se anima din nou, dupa km 23 cand la trena trec seniorii si juniorii care aveau de facut numai 30 km, adica o singura tura. Ruperile de ritm apar din nou, la fel si spectacolul...si-mi placea la nebunie faptul ca eu faceam parte din el.

       Buna mea dispozitie dispare pe la km 29, cand juniorii, seniorii si fetele continua sa mearga inainte si elitele cu cei de la hobby fac stanga. Eu n-am facut stanga si abia atunci am realizat ce anume "boscorodeau" arbitrii la inceputul cursei, prea tarziu insa, pana m-am intors deja pierdusem plutonul. "Bozdmeg"...si nervi intinsi la maximum. Ma ridic din sea si incep sa sprintez ca un nebun dupa pluton, norocul meu a fost ca tura incepea cu o mica urcare pe care am reusit sa ma agat de inca un patit ca si mine. Problema e ca pe coborare, plutonul a apasat pedala de acceleratie si ne era foarte greu sa il ajungem. De data asta pulsul creste la peste 185 bpm si imi simt picioarele de parca ar fi luat foc. Caldura incepea sa ne stoarca tot mai mult si parca plutonul nu voia sa se apropie de noi absolut deloc. Era cam la 100m. in fata noastra si distanta parca ramanea aceeasi. Din spate apar masini tehnice, ambulanta si politia, fapt care-mi confirma ca eram ultimii. Totusi asta ne mai da un ragaz de odihna caci pentru cateva secunde ne mai furisam in spatele masinilor. Ne schimbam continuu la trena la o viteza de peste 50 km/h si iata ca incet incet distanta fata de pluton se diminueaza. Eram cam obosit si nu-mi prea mai venea sa cred ca vom reusi, dar pentru ca uneori vointa e cea care te face sa continui, am trecut peste orice limita fizica si dupa inca vreo 2 km de chinuiala nebuna am reusit sa ajungem in coada plutonului. Ma simteam de parca as fi castigat etapa, ma uit la "coechipierul de suferinta", il bat pe umar in semn de multumire, dupa care incep sa-mi revin.

        Stau cativa km buni in spate, la "caldurica", dar pentru ca se apropia finish-ul am inceput sa-mi fac loc in pluton, sa ma asez cat mai bine pentru sprintul masiv ce avea sa se dea. Pe final lucrurile incep sa se agite din nou si pentru ca erau multe schimbari de directie, am fost agatat cu ghidonul de un ungur si era sa cad, asta inainte de a face eu o manevra periculoasa, in care prin incercarea mea de a evita un "touch wheel" cu cel din fata, m-am sprijinit pur si simplu de ciclistul din dreapta mea, m-am lasat pe el. Norocul meu a fost ca acesta avea experienta si a reusit sa ma echilibreze, bineinteles asta dupa 

ce m-a injurat. Mi-am cerut scuze si incepeam sa ma rog ca totul sa fie bine, nu prea aveam chef sa cad la viteza aceea. Tensiunea creste si Horvath Zoltan, incepea sa faca ruperi de ritm in zig-zag doar pentru amuzamentul lui, caci de fiecare data cand se uita in spate zambea... Mama lui, bine ca eu sunt cu limba scoasa de un metru si el sprinteaza doar ca sa se distreze...hmmm.

         Cand vad pancarda pe care era scris 500m, emotiile si adrenalina ma 

cuprind in totalitate si nu mai simteam nimic. Durerea a disparut complet, inima imi batea precum unui soricel fugarit de pisica iar respiratia a devenit anaeroba. Muschii nu se mai oxigenau prea bine si parca imi erau amortiti. Trec si de ultimul viraj cu bine, vine si pancarda cu 300m, ma ridic in picioare, strang ghidonul cat pot eu de bine in mana si pornesc in urma sprinterilor de clasa care se bateau intre ei. In fata mea apare un mic contact intre doi ciclisti, fapt care mi-a dat posibilitatea sa ma apropii mai mult de ei, viteza e mare, fortez cat pot de mult, vad finish-ul foarte aproape, in stanga mea mai e cineva, strang tare din dinti...fortez...fortez, imping bicicleta cat pot in fata si trec linia de sosire la cativa cm. de locul 3.  E bine si asa, caci locul 4 imi aducea 2 puncte in clasamentul general. S-a mers tare, cu o viteza medie de 39,5km/h, terminand cei 60 km. intr-o ora si 32 minute.De notat e ca un junior de la Vointa Arad a urcat pe pozitia a 3-a a podiumului la categoria lui de varsta, bravo Cristi... 

Am lasat rapid bicicleta si-am fugit direct la strand in a carui apa am sarit fara ezitare.

 Minunat... apa la 20 grade, muzica si fete... Din starea mea de buimaceala mi-am revenit dupa ce nivelul apei din bazin a inceput sa creasca caci, langa mine au aterizat doua fete care-si mentin silueta urmand o alimentatie "corecta" la McDonalds. Sincer...daca as fi fost fata si as fi aratat ca si ele nu as fi venit la strand...poate sunt rau dar nu-mi venea sa cred ceea ce vad...horror. Dupa cateva felii de paine cu untura si boia servite din partea organizatorilor, dupa premiere si dupa inca o tura de balaceala in bazin, impreuna cu Titel m-am urcat pe bicicleta si-am pornit in rulaj lejer spre locul de start al etapei a 5-a, adica la Villany.

Tour de Pecs - etapa a V-a

Data: 1 iulie 2012

Locatie: Villany, Ungaria

Participanti: eu si Titel Rusinaru

Track GPS

          Villany este un orasel din sudul Ungariei, aproape de granita cu Serbia si este foarte renumit pentru vinurile bune pe care le produc locuitorii din zona. Peste tot unde ma uitam, vedeam numai campuri intregi cu vita de vie.

Startul avea sa fie la ora 15.00, ora locala, adica in mijlocul ringului de joaca al soarelui, care ne ardea ca pe clatite. De data asta primim si cip de cronometrare al timpului, caci suntem mai multi. Au venit cel putin 3 echipe din Serbia, As Team, Spartak din Subotica si inca una pe care n-am mai vazut-o pana atunci, aveau echipamente inscriptionate cu Tour of Serbia. "Am pus-o" imi ziceam... "astia au venit odihniti doar pentru etapa asta si acum ne rup". Si bine-am zis ce am zis caci imediat dupa start sarbii, si mai "nebuni"ca ungurii au trecut la trena si-au inceput sa se joace cu viteza. Atacurile erau mult mai spectaculoase decat in etapa de dimineata dar asta nu-mi convenea foarte mult caci de data asta oboseam mult mai repede si voiam sa termin cu bine cei 86 km pe care trebuia sa-i fac.

          Se formeaza o evadare, si din nou Cervelo impreuna cu Veloki Team preiau fraiele cursei. E incredibil cat de bine stiu tipii astia sa lucreze impreuna. Stateam in spatele lor si le vedeam fiecare miscare, era fascinant sa vezi strategia lor de lucru si nu numai a lor, caci si sarbii lucrau bine impreuna. Evadarea are succes caci se distanteaza bine de plutonul care nu voia sa traga deloc dupa ei. Pe la km 21, observ ca evadatii se opresc si mai apoi si noi. La inceput nu am inteles ce  se intampla dar dupa ce am vazut semnul cu trecerea la nivel de cale ferata, mi-am dat seama pentru ce asteptam. Nu mi s-a mai intamplat niciodata asta si nu am vazut decat in Turul Frantei acest lucru...fain, caci ne-am oprit in dreptul unor plopi care ne mai ascundeau de razele soarelui. Dupa vreo 4 minute de asteptare, evadatii se pun in miscare si dupa 32 de secunde pornim si noi pe urmele lor. Nasol era ca in grupul evadatilor erau si 2 ciclisti din aceeasi categorie cu mine, lucru care-mi diminua sansele la podium.

          Intram pe un drum foarte prost, cu gropi si zgura si pentru ca totul sa fie complet, vantul de fata a inceput sa ne "loveasca" dar nu mai tare decat valul de caldura care il insotea. Apa din bidoane imi era deja calda si ma cam chinuiam sa o beau. In stanga si in dreapta noastra, lanuri intregi cu grau si oameni care il recoltau. 

Pentru ca eram inconjurati de paie, temperatura a crescut considerabil si nu prea aveam ce sa fac sa ies din situatia aceea. Se mergea incet, cu 30km/h pentru ca echipele din pluton aveau oameni in evadare si nu aveau niciun interes sa traga dupa acestia. Mie nu-mi convenea deloc situatia asta caci in avadare aveam "inamici", drept urmare mi-am permis in doua randuri sa fac si eu o rupere de ritm caci stiam ca daca cineva va pleca dupa evadati atunci si plutonul va incepe sa traga. Asta s-a si intamplat caci dupa numai cateva momente am fost "inghitit" de pluton iar la cea de-a doua rupere facuta de mine, dupa ce m-au prins, m-au lasat in continuare la trena. He he...smecheri parsivi ce sunteti... Faceam semn cu cotul sa fiu schimbat si nimeni nu voia sa intre in batalia cu vantul. Vazand asta, am redus viteza si am carat plutonul dupa bunul plac...mergeam cu 30km/h dar nici asa nu m-au schimbat, apoi am redus la 27km/h si incepeam sa zambesc gandindu-ma la ceea ce va urma. Am anticipat bine urmatoarea miscare, nu doar ca am fost schimbat de la trena ci juniorii au si sprintat, formandu-se un grup de 3-4 urmaritori. Singura mea teama era ca nu cumva vreunul de la mine din categorie sa se fi limpit de ei caci atunci...adio podium.

          Kilometrul 30 ne intampina cu un alt tip de sosea, nu cu zgura ci cu asfalt aproape topit de la cladura imensa ce se afla la nivelul lui. Cauciucurile noastre se lipeau de sosea si lasau urme in acesta, era o caldura de nedescris, ceva insuportabil. Juniorii si seniorii trec din nou in fata cursei caci urma ca batalia lor pentru finish sa se dea peste aproximativ 10 km. N-am mai trecut la trena si incercam sa ma odihnesc cat mai mult.

          Nimic interesant pana la km. 43 cand categoriile aveau sa se desparta din nou. De data asta virez bine la dreapta pentru a intra in ce-a de-a doua tura dar sunt surpins sa vad ca multi din categoria mea, chiar si de la elite se opresc si se intorc spre finish. "Ce naiba?" si m-am trezit cu doar 3 ciclisti langa mine. Eram cam debusolat si nu stiam ce se intampla, dar de data aceasta vantul de spate ma impulsoneaza si-mi da increderea de care am nevoie. Incep sa lucrez la trena cu ceilalti ciclisti, doi de la juniori mari si unul din aceeasi categorie cu mine, un sarb de la Spartak. Toate bune si frumoase pana in momentul in care intram din nou pe drumul acela prost si cu vant de fata. De data aceasta suntem numai 4 care lucram la trena si oboseala combinata cu caldura ne doboara. Viteza trece cu greu de 30km/h dar o simteam de parca rulam cu 40km/h. In spatele nostru apare un scuter, si masina tehnica a sarbului care ii dadea bidoane cu apa acestuia. Vazand asta, m-am apropiat si eu de masina si am pasat un bidon de apa celui din dreapta soferului. Mi l-au umlput dupa care imi zic..."Hey colega...10 euro"... bineinteles era o gluma si zambind le spun Zively"dupa care ma alatur colegilor de suferinta. Bucuros ca am primit apa rece, incep sa "torn"in mine ca intr-un butoi, dar m-am orpit instant caci apa, spre surpinderea mea era la fel de calda ca cea pe care o aveam eu pe bicicleta. "De ce? De ce?...cer mult? Jumatate de litru de apa rece?" Atunci mi-am dat seama ce inseamna lipsa apei si cat de greu trebuie sa le fie celor din Africa. In momentele acelea in cap imi veneau o sumedenie de ganduri, care mai de care mai descurajatoare. 

Si pentru ca totul sa fie complet, de la apa aceea calda pe care ma chinuiam sa o beau mi s-a facut si rau si eram la un pas de a vomita, asta pe langa faptul ca eram cuprins de un soi de frisoane ciudate... "ai de capu' meu...insolatia ma mananca! " Cu greu m-am abtinut sa nu abandonez, voiam sa merg in dreptul masinii de politie si sa le zic ca nu mai pot...sa ma lase sa urc cu ei. Eram de-a dreptul extenuat, epuizat...si km. treceau extrem de greu. Treceam prin niste momente crunte...de neimaginat... Mai aveam jumatate de gel proteic la mine si stateam pe ganduri caci nu stiam daca e ok sau nu sa-l mai inghit. Mi-era frica sa nu mi se faca si mai rau dar cu toate astea, l-am inghitit...dupa care cu greu am baut apa fiarta din bidon. Dupa vreo 10 minute observ ca starea mea se imbunatateste si incepeam sa-mi revin. Pe ultimii 5 km ramanem numai trei caci unul din juniori nu mai poate si ramane in spatele nostru. La un moment dat, cel de pe scuter ne anunta ca am intrat in ultimul km., fapt care ma bucura nespus de mult. Trec la trena si car pana cand vad semnul cu 500 m. cand ma asez frumos in spatele celorlalti doi. Vine ultimul viraj si in fata nostra se ridica o panta cu inclinatie de maximum 7 %, la jumatatea careia se afla linia de finish. Ne apropiam rapid de aceasta si incerc sa ies la sprint prin partea dreapta dar pentru ca sunt blocat de masinile parcate, trec pe partea stanga si sprintez cu toata forta care mi-a mai ramas, batandu-i pe cei doi cu care am lucrat mai bine de 40 km.

          Nu stiam daca conta sau nu acest sprint dar eram totusi bucuros caci i-am batut, chiar si rupt de oboseala cum eram. Interesant e ca ciclistii, oricat de obositi ar fi, la final inca mai au puterea sa sprinteze, sa dea tot ceea ce pot pe acea bucatica de 100m, care de foarte multe ori face diferenta. Eram asa de obosit incat abia reuseam sa ma tin in picioare. Cu toate acestea m-am dus la sarb si l-am imbratisat prieteneste, ca si cum ar fi fost colegul meu. Ne-am bucurat amandoi ca am terminat cu bine si dupa ce ne-am revenit putin, am intrat la un batran in pivnita unde tinea vinul la rece. 

De la 40 grade cate erau sus, am coborat la 5-10 grade. Era o senzatie de nedescris, dar nu foarte sanatoasa caci din noi ieseau aburi, fiind foarte incalziti. Am stat acolo mai putin de un minut, timp in care ma "holbam"la numeroasele butoaie cu vine care erau acolo. Foarte simpatic batranelul...pacat ca nu intelegeam ce zicea. Sarbul era din Subotica, si facea parte din echipa de acolo. Zicea ca ii este destul de greu sa faca si ciclism avand in vedere ca avea doi copii de crescut, oricum de apreciat ceea ce face. Apare si colegul lui din masina thenica care ne-a umplut bidoanele cu apa, i-am multumit din nou dar si de data aceasta imi spune de cei 10 euro...zambind. I-am raspuns ca din moment ce mi-a dat apa calda sa beau, nu merita mai mult de 1 dinar:) Am ras, am glumit..oricum foarte faini sarbii, sunt mult mai deschisi si mai prietenosi decat ungurii.

          Ma duc sa predau cipul si din curiozitate intreb pe ce loc am venit. Mi se spune ca sunt pe 3, fapt care-mi consoleaza toate suferintele din timpul cursei. Eram bucuros...iei...un nou podium in Ungaria...hihi:) 

Dupa premiere suntem invitati sa degustam cateva vinuri locale si sa mancam ceva saratele foarte bune, apoi ne-am urcat din nou pe bicicleta si-am pornit inapoi la locul unde am lasat masina, in fata strandului din Beremend. Ma gandeam numai la apa aceea minunata din strand si la modul in care eu voi sari in ea...dar pana am ajuns noi acolo, acesta s-a inchis si m-am multumit cu doar un dus rece.

           Dupa o zi caniculara, dupa doua curse in care temperatura medie a aerului a fost de 38 grade celsius, dupa 176 km parcursi pe bicicleta, dupa doua etape de plat, reusesc sa mai adun 5 puncte , ceea ce-mi confera o urcare cu o treapta in clasamentul general. Concluzia? Am devenit ceva mai bun la sprint si am constatat ca ciclismul e cu adevarat GREU...