"Mare amator...de ciclism"

Locatie: Cluj-Napoca
Data: 22-23 iunie 2013
Participanti: CS Tibiscus-Clinica de bere


           Voi fi scurt si la obiect de data asta caci scriu in pauza dintre doua sesiuni de munca pentru licenta. Da...ma chinuie rau scoala asta:) Dar parca mai rau ma chinuie ciclismul. 
            Acum o saptamana am avut sansa sa particip alaturi de colegii mei de echipa la Campionatele Nationale de Ciclism, organizate pe dealurile din jurul Clujului. Este pentru prima oara cand se organizeaza campionate nationale si pentru amatori, deci nu puteam rata un asa eveniment.

Sedinta tehnica a fost amuzanta caci arbitrii de la Federatia Romana de Ciclism desi ne-au chemat sa ne spuna cum se vor desfasura probele, pareau ca nici ei nu stiu programul astfel ca au aparut primele schimbari in ceea ce priveste distantele de concurs si orele de start. Proba de contratimp individual, in loc de 11 km, s-a schimbat in 33 km iar proba de fond s-a redus de la 88 km la 55 km.
              Prima zi de concurs ne intampina cu proba de contratimp individual dar si cu noi modificari in ceea ce priveste distanta parcursa. Se pare ca avem numai 11 km de contratimp. Ok, ne urcam pe biciclete si ne asteptam randul. Se da startul la interval de 1 minut intre ciclisti, astfel ca acesta se lungeste destul de mult. 

Eu am plecat cam al 15-lea, in spatele colegului meu, Alex Grosu. 
E al doilea contratimp pe care il fac anul acesta, dar de data asta fara niciun fel de ajustare la bicicleta, mi-era prea greu sa-mi pun barele pentru contratimp si rau am facut , caci dupa ce-am scapat de urcarea de aprox. 3 km cu panta de peste 5%, am inceput sa pierd timp in lupta cu vantul de fata, pe coborare si in special pe portiunea de fals plat de 2 km, inainte de finish. Acolo m-ar fi ajutat mult minimum un ghidon de contratimp daca nu se poate o bicicleta complet echipata pentru astfel de competitii. In fine, m-am batut in primul rand cu caldura, care m-a sufocat pe urcare, apoi cu vantul de fata pe coborare, cu aerodinamicitatea pe bucata de fals plat si bineinteles cu cronometrul, care s-a oprit la 00:18:04, aruncandu-ma pe locul 5 in clasamentul categoriei mele de varsta. Insa m-am bucurat foarte mult pentru juniorul echipei, Emil Chepetan care a terminat proba in 00:17:48 clasandu-l pe locul I la categoria U19, devenind astfel campion national la proba de contratimp.

 Ceilalti colegi au reusit si ei performante rezonabile, Bogdan Nadastean locul 5 la categoria 30-39 ani si Alex Grosu locul 8 la categoria 19-29 ani.
              A doua zi e mai haos in organizare decat in precedenta. In primul rand pentru ca startul in proba de fond pentru amatori s-a modificat de la ora 16:00 la ora 17:00 si pentru ca soseaua pe care se desfasoara competitia urma sa se redeschida circulatiei la ora 18:0, nu mai puteam fizic sa parcurcem 55 km intr-o ora si ne-au mai taiat 22 km din traseu. Suntem la incalzire deja de 50 minute si e deja trecut de ora 17:00 dar noi inca nu luam startul. 

Profesionistii inca sunt pe traseu si noi nu ne putem baga peste ei. Se face ora 17:30 si suntem chemati la start de catre arbitrii care abia asteapta sa plece acasa. Se declanseaza un adevarat scandal intre ciclisti si organizatori cand suntem anuntati ca vom face de fapt numai 11 km. "Cee? Venim din toata tara pentru 11 km?"Lumea se cearta, zbiara iar eu fac haz de necaz, razand.

 Niciodata n-am fost mai relaxat inainte de startul unei curse ca pana acum. Sunt trist ca facem numai atatia km caci nu sunt un ciclist de explozie, de sprint si pe distantele scurte asta se intampla, se merge intr-un ritm infernal. Mie-mi place anduranta, acolo unde distanta lunga si urcarile iti toaca fiecare muschiulet. De data asta insa, trebuie sa ma adaptez rapid la conditiile de cursa si sa ma transform intr-un caine turbat care scapa din cusca. Nu mi-am facut probleme in sensul acesta caci stiam ca tot plutonul se va transforma intr-o haita de turbati care sprinteaza inca de la start. Si iata cum proba de fond se transforma si ea intr-o proba de sprint.

 Nu conteaza ca e plat, urcare, coborare, vant de fata sau de spate, ca ai crampe musculare sau ca inima ti-e-n gat, ca ai bicicleta de 2000 de euro sau de 200 euro, ca ai 6000 km parcursi anul asta sau 600, esti la fel de turbat ca ceilalti 100 de oameni de langa tine. Ai atata energie incat pe cei 11 km nu conteaza nimic din cele de mai sus. Conteaza numai linia de finish pe care o vezi stralucitoare in fata ochilor si atat. Cu gandul asta in minte am trecut de catarare alaturi de fruntasii plutonului, adica inca vreo 8 ciclisti, cu care am inceput sa ne aruncam pe coborare cu peste 70 km/h. Nici cel din dreapta mea, care face pana si intra in trepidatii nu ma mai sperie, raman in continuare concentrat 100%, in fata ochilor vad numai linia aceea alba deasupra careia scrie FINISH. 

Intram in ultimul kilometru si viteza creste odata cu pulsul si adrenalina. Se fac mutari in grup, fiecare ciclist isi cauta cea mai buna pozitie, apare si primul atac pe partea dreapta , viteza mai creste putin. Mai sunt 500 m si eu sunt inca blocat in mijlocul grupului dar stau bine plasat in roata rivalului meu care de data asta fara sa vrea devine coechipierul meu. Cu 300 m inainte de finish, acesta declanseaza sprintul final, eu raman in roata lui si reusesc sa ies din mijlocul plutonului, schimb raportul pe 53/11 , ies pe partea stanga a soselei, strang bine ghidonul in maini, ma ridic in picioare si accelerez cat pot de tare. Probabil sprintul a durat cateva secunde dar pentru mine acele secunde au fost o vesnicie, nu vedeam nimic altceva decat linia de sosire si nu auyeam nimic altceva decat pulsul care-mi ciocanea in urechi. Nu simt decat adrenalina care ma impinge cu peste 60 km/h sa trec mult ravnita linie alba. Si nu o trec oricum, ci primul, primul din adunatura intreaga de peste 100 de amatori. Cu alte cuvinte sunt cel mai mare amator...de ciclism, sunt campion national la proba de "fond".

                 Singurul lucru fain din toata experienta asta neplacuta cu organizarea, e ca m-am ales cu tricoul si medalia de campion national si bineinteles ca am castigat cursa la sprint, ceea ce mi se intampla foarte rar. Insa nu sunt singurul din echipa care s-a clasat bine. Emil Chepetan urca din nou pe podium, pe treapta a doua a acestuia, Bogdan Nadastean termina pe 5 iar Alex Grosu pe 8. In cele doua zile de concurs, echipa CS Tibiscus-Clinica de bere reusind sa adune 3 medalii,adica doua titluri de campion national si unul de vicecampion,  un loc 4 si doua locuri 5, de care suntem mandri. 

                  Gata cu mandretea, acum ma intorc la munca in folosul scolii. "Mânc-o cânii şcoală."

Cupa Max Ausnit 2013

Data: 08 iunie 2013

Locatie: Lugoj

Participanti: echipa CS TIBISCUS – CLINICA DE BERE

Track GPS

               Cupa Max Ausnit este o competitie care creste intr-un an cat altele in sapte.  Si aici fac referire la faptul ca fata de editia de anul trecut, competitia a luat un avant excelent reusind sa adune la start aproape toata elita ciclismului din Romania.

 Au venit ciclisti de la Tusnad Cycling Team, Dinamo Mazicon, Petrolul Ploiesti, Giant Team Romania,Ideal Geiger Team dar si echipe din Ungaria precum Bianchi sau din SUA, de la Harvard. Pe langa acestea au fost bineinteles o gramada de echipe de amatori care nu-s chiar de lapadat. In fine, cursa a adunat la start aproximativ 250 de ciclisti, aproape ca vorbim de un record in ceea ce priveste ciclismul de sosea din tara.

                  Se da startul si spre uimirea mea, se sprinteaza cu 50 km/h inca din primii metri, semn ca vorba organizatorilor cum ca va fi un start tehnic nu se adevereste. La viteza asta, iesim foarte repede din oras si incepem intr-un mod cat se poate de agresiv prima si principala urcare de pe traseu. De ce spun principala? Pentru ca aceasta urcare intinde bine plutonul si face diferenta intre ciclisti. Raman pe placa de 53 dar incerc sa urc cat mai in cadenta, pulsul imi creste frumos si parca ramane blocat undeva la 180 bpm si deja incep sa nu ma mai simt bine, dar totusi fortez si reusesc sa raman in pluton cu profesionistii.

 Ma uit in spate...nimeni, eram ultimul din grup si intr-un fel ma bucur caci am reusit sa ma distantez cat mai mult de ceilalti amatori. Bineinteles, nu eram singurul amator in grupul profesionistilor dar totusi numarul era restrans. Terminam prima urcare si iesim de pe drumul principal, urmand traseul printr-o zona frumoasa din jurul Lugojului...Poganesti-Barna. 

Insa pe urcarea din Poganesti, inima imi spune ca am stresat-o prea mult si nu reusesc sub nicio forma sa o conving ca trebuie sa mai ramanem putin in grupul profesionistilor, astfel vorba aia...raman de caruta. Sincer, n-am mai putut si partea ce mi se pare interesanta e ca in momentele acelea de neputinta parca sunt total lipsit de reactie. 

Totul se petrece cu incetinitorul, eu respir greu iar ciclistii din fata mea se indeparteaza de mine incet...incet dar extrem de sigur si eu nu pot face nimic sa opresc asta. Sunt multumit totusi ca am reusit sa pedalez 11 km alaturi de cei mai buni ciclisti din tara. 

                     De acum insa, pedalez in ritmul meu, ma simt bine, pulsul este in limitele normale si eu nu ma mai stresez deloc, dar asta nu dureaza mult caci din spatele meu apar inca 6 ciclisti care pareau hotarati sa-i prinda pe evadati. "Ce gluma buna", imi ziceam eu. Grupul se faramiteaza pe urcarea de la iesirea din Juresti , astfel ca ramanem numai patru, cu care, in mai putin de 10 km am reusit sa prindem cateva ramasite din grupul profesionistilor. 

Acum sunt in trupa de 8 ciclisti, printre care si cate unul de la Tusnad si Petrolul, dar si cu Andrei Mihai de la CTT, Georgian Popovici de la Conpet Ploiesti si Pantani, cu care am si fost coleg de club. Cu ei am mers pana la sfarsit si exceptand ultima bucata, am mers chiar bine, astfel ca pana la urcarea de la Surduc, aveam o viteza medie de 39, 4 km/h. Inainte insa de urcarea de la baraj, pe bucata neasfaltata din Saceni, unde in loc sa incetinim am sprintat, il pierdem pe Szabolcs Sebestyen de la Tusnad, care face pana si ramane alaturi de colegul lui Sipos Zoltan. E o chestie ce tine de noroc in astfel de situatii.

                       Ma simteam bine, asta poate si pentru faptul ca nu treceam prea des la trena, dar observand chicotelile dintre rivalii mei din grup, mi-era cam frica sa nu fiu atacat dupa ce ies obosit de la trena, astfel, evitam pe cat posibil sa pierd foarte multa energie. Dupa urcarea din Hauzesti, drumul a devenit gaurit si destul de periculos, mai ales ca serpentinele ne asteptau pe coborare. Aici, se accelereaza din nou si nu inteleg de ce Pantani cu Andrei Mihai, care erau in fata vor sa riste sa se desprinda de grup tocmai pe aceasta coborare oribila. 

Sansele de accident erau foarte mari si chiar nu voiam sa fiu avariat, asa ca am strans bine ghidonul in mana si am incercat sa raman cat mai aproape de vitejii coborarilor.

                        Urmeaza o portiune de fals plat in coborare unde inca se ruleaza cu viteza frumoasa, dar lucrurile se mai schimba pe parcurs. Pe urcarea din Crivina, trec in fruntea plutonului si impun ritmul dar parca nimeni nu vrea sa se rupa de grup. Imi vine ideea sa atac dar mi-era frica sa nu ma obosesc prea tare si mai tarziu sa "cad" fizic. 

Duc trena pana in varful catararii cand, sunt atacat din nou de Andrei Mihai si de Pantani, care sprinteaza pe coborare. Ma gandeam ca oamenii astia chiar mi-au pus gand rau, dar s-au linistit cand au vazut ca inca stau lipit de ei. Chiar ma gandeam la tensiunile care se creaza intre ciclisti intr-o cursa si ma gandeam la dorinta lui Andrei de a ma subjuga, dupa ce anul trecut la acelasi eveniment m-am purtat prea urat cu el pentru faptul ca nu voia sub nicio forma sa treaca la trena in conditiile in care se afla in grupul evadatilor.

 Si acum imi pare rau pentru atitudinea mea de atunci...

                          Mai sunt 19 km pana la final si vantul incepe sa bata destul de puternic din fata. Cam toata lumea din grup incepe sa-si adune puterile pentru sprintul final si asta se simte in primul rand la viteza noastra de deplasare, care scade considerabil. De multe ori aveam instinctul de a trece in fata si de a trage ca un caine dar stiam ca daca stau la locul meu, ma voi descurca mai bine la sprint. Cursa devine monotona si singurul lucru care a mai dinamizat atmosfera a fost multimea de tigani din Maguri care au iesit pe strada sa ne faca galerie...bravo lor. 

Aici am vazut si unul din cele mai oribile constructii tiganesti pe care le-am vazut vreodata. 

                           Gandindu-ma la kitsch-oasa arhitectura tiganeasca, iata ca ajungem din nou pe centura Lugojului, cand Georgian Popovici ataca pe pasajul de deasupra drumului Fagetului, cu cateva sute de metri inainte de final. Bineinteles a fost prins si cu vreo 200 m inainte de final, Daniel Cattapan, de la Samobteam din Trevizo, Italia, declanseaza sprintul. Dupa el sare Andrei Mihai de la CTT si apoi eu, dar cu cateva secunde intarziere. Mi s-a parut un chin continuu sprintul acela si cu greu am reusit sa-i prind pe cei din fata mea, care erau deja bine lansati. Am sosit la 5 sutimi de secunda in spatele lui Daniel si la o sutime in spatele lui Andrei, un sprint de urmarit la fotofinish. 

                             Am terminat cei 88 km in 2:21:16.3 adica cu o viteza medie de 37,4 km/h, in conditiile in care diferenta de nivel a fost de aproape 1000 m. Timpul acesta m-a aruncat pe locul 7 in clasamentul categoriei mele de varsta si pe locul 21 in clasamentul general, fapt pentru care sunt chiar multumit.

 Cea mai mare bucurie a echipei a fost ca am terminat cu totii intregi si nevatamati, ceea ce este cu adevarat o realizare pentru noi:). In ceea ce priveste cursa, ea a fost castigata de Alex Braico de la Tusnad Cycling Team, pe locul doi fiind Plesea Valentin de la Petrolul Ploiesti si pe trei Tenovickii Nicolae, tot de la Tusnad. 

Braico a terminat in 2:08:40.7 adica a rulat cu o viteza medie de 41, 2 km/h. Nu zic nimic mai mult decat ca ii admir pe oamenii astia si bineinteles ii felicit.

                             Felicit si organizatorii care au depus o munca titanica pentru realizarea acestui eveniment, care...sper eu, sa devina cel mai mare concurs de sosea din tara. Pozele sunt luate din diferite surse si multumesc pentru ele lui Vali Vasiliu , Madalin Martinescu,si Calin Tiru  .

 

"Regina cursă a păcii"

Locatie: Arad/Békéscsaba (Romania/Ungaria)
Data: 25-26 mai 2013
Participanti: eu, Alex, Andrei, Bitza, Dan, Emil, Remus



         Bineinteles, sunt putin ironic si poate rautacios cand spun de Supermaratonul Békéscsaba-Arad-Békéscsaba ca e cursa pacii, dar din punctul meu de vedere asa e. Chiar si organizatorii spun in fiecare an ca proba de ciclism nu este de fapt o competitie, ci mai mult o plimbare. Eu, unul nu am reusit sa inteleg acest lucru pentru ca stiu ca indiferent de statutul evenimentului, atunci cand se strang mai mult de 10 ciclisti la un loc, totul se transforma in competitie.

 Organizatorii au facut insa tot posibilul sa nu ne lase sa ne batem la sprint sau sa ocupam mai mult de jumatate de drum. In prima etapa am intampinat problema asta, cand insotitorii de pe traseu, care erau pe motociclete, ne fortau oarecum sa stam cat mai grupati, pe o singura banda iar la sprintul final, unde am reusit sa ma pozitionez bine, am fost scos de pe sosea de un insotitor motociclist care facea zig-zag-uri in fata noastra pentru a nu ne bate la sprint. Am pierdut orice sansa la sprint, terminand prima etapa, cu vant puternic de fata, pe locul 6 (primii 3 au fost in evadare).

 
           Startul in etapa a II-a, de la Mezohegyes la Arad, cu lungimea de 50 km, l-am luat dupa mai bine de 2 ore de pauza in care trebuia sa soseasca si restul participantilor de pe traseu. Si de data asta evadarea se formeaza cu mult inainte ca noi sa reusim sa reactionam in vreun fel, semn ca suntem dezastruosi la START. Pentru ca voiam sa ne miscam si noi putin oasele,lasam campurile cu maci la o parte si inca de la km 14, trecem cu aproape tata echipa la trena, si incercam sa o ducem cat mai bine in speranta ca evadarea nu isi va mari prea mult avantajul.

 Stiam ca vom munci in zadar si stiam ca vom fi obositi pentru sprintul final dar am vrut sa ne exersam munca de echipa si totusi nu am facut-o degeaba, caci trena noastra a reusit sa prinda un evadat, chiar cu 7-8 km inainte de finish. In Arad, organizarea ne incurca din nou, dar de data asta nu un motociclist, ci un comisar de traseu care ne facea semne sa mergem pe banda stanga, dar problema e ca respectivul facea semnele in apropierea unui sens giratoriu si noi am facut la stanga...intrand in sens, desi trebuia sa mergem inainte.

 O mare parte din pluton a facut acelasi lucru si pana ne-am desteptat si am revenit din nou pe traseu, sarind borduri si alte obstacole, am pierdut din nou sprintul.
             Am fost cazati in Arad, de organizatori si asta imi place. Ii felicit pentru felul cum au reusit sa organizeze transportul, cazarea si masa pentru mai bine de 500 de oameni. 
             A doua zi...a plouat. 

Vremea nu a tinut de loc cu noi si ne-a ingreunat situatia in pluton. De data asta impreuna cu Remus m-am infiltrat printre cei de la CTT la start si am impiedicat formarea unei noi evadari. Singurul care s-a dus ca din pusca a fost un ungur, dar s-a dus prost, caci a plecat de capul lui, fara niciun ajutor. Bineinteles, plutonul a tinut o distanta recuperabila fata de el si l-a lasat sa lucreze singur mai bine de 30 km. Pe la km 40 acesta a fost prins, blocat si atacat, tot de catre cei de la CTT, moment in care, stand expus la vant, pelerina de pe mine a inceput sa se umfle tot mai mult si m-a transformat intr-o balena lenta. Am pierdut cativa metri in spatele plutonului pe care n-am reusit sub nicio forma sa-i recuperez si am ramas in urma. Am fost demoralizat putin, dar odata ce ma apropiam de finish, vazand starea oribila in care se afla soseaua, am multumit sortii ca nu am ramas in plutonul care a avut parte si de cazaturi, cauciucuri sparte si spite rupte,  chiar inainte de sprintul final. La sprint, Alex Grosu a fost cel mai bine clasat al echipei, terminand cursa pe locul 2.

              Dupa ce ne-am schimbat echipamentele ude, am  mancat si-am stat la coada pentru masaj, am urcat din nou pe biciclete dar fara niciun chef, vazand norii grei care dansau deasupra noastra. Singurul lucru care ne-a motivat sa plecam din nou in cursa a fost cei 28 km rezervati pentru ultima etapa. Mi-am dat pelerina jos, deci nu ma mai luptam cu balenele de pe mine si-am stat la "caldurica" in pluton, fara nicio motivatie. Singurul lucru la care m-am gandit in etapa asta a fost Grosu si ma rugam pentru el sa nu fie hartuit prea tare in evadarea cu ceilalti 4 membri de la CTT. Impreuna cu Bitza am mai animat putin finalul cursei, cand am sprintat pe podul de la intrarea in Beckescsaba, reusind sa ne desprindem de pluton, dar platul ne omoara si nu cu mult timp inainte de finish, suntem prinsi si mancati. 
                Cea mai mare satisfactie a noastra a fost ca am ramas intregi, fara sa fim angrenati in cazaturi sau alte accidente. Singurele care au suferit au fost rotile care acum sunt cam strambe. Clasamentul? N-are rost sa vorbesc despre el. Atata timp cat la un concurs cu peste 500 de participanti nu exista chip-uri de cronometrare a timpului, clasamentul e facut dupa ureche si dupa presupuneri, drept urmare, colegul nostru Alex Grosu care a terminat pe locul 5 in clasamentul general, conform organizatorilor a venit pe locul 133. Ceilalti doi colegi, Bitza si Andrei, care au terminat in primii 10 nu au mai fost premiati pentru ca n-am mai vrut sa ramanem inca o ora si jumatate in plus in Beckescsaba. Eu am terminat cursa pe locul 18.

                Finalmente...felicitari Cycling Team Timisoara care a lucrat bine impreuna si care a demonstrat ca are potential...pe plat deocamdata.

"M-am indragostit"

Locatie: regiunea Emilia Romagna, Italia

Data: 03-13 martie 2013

Participanti: eu si Dali

                 Dupa sesiunea oribila de examene din ianuarie-februarie, simteam nevoia sa iau o gura de aer curat intr-o minivacanta luata clandestin de la scoala. Si unde altundeva sa beneficiez mai bine de ceea ce imi doream daca nu in Italia?

                 Ei bine, ne-am cazat in Castrocaro Terme e Terra del Sole, bineinteles la rude de familie. 

 Localitatea e o statiune balneoclimaterica de fapt, dar nu ca Buzias sau Herculane unde numai drag nu ti-e sa stai ci una foarte cocheta si linistita. La poalele muntilor Apenini si la o aruncatura de bat de marea Adriatica, statiunea isi merita cu adevarat renumele.

                    Bineinteles, partea care m-a interesat pe mine cel mai mult a fost exploatata la maximum. Este vorba de ciclism si iar ciclism, drept urmare in bagajul meu s-a regasit si cursiera. 

Daca in Romania vremea nu imi permitea sa ma antrenez dupa bunul plac, cat am stat in Italia am reusit sa fac cateva ture frumoase in conditii climaterice rezonabile. Temperaturi de pana la 12 grade celsius, uneori si soare zambitor, uneori si vant cu ploaie si uneori si plat. Da, doar uneori ma intalneam cu suprafata plata a terenului, in rest numai urcare.

 Cum ma abateam de la drumul principal, intram pe un fel de drumuri comunale asfaltate care te plimbau pe tot felul de coclauri. Zona e incredibil de linistita si frumoasa si pe langa astea, dealurile de acolo m-au facut sa ma indragostesc de zona Emilia Romagna. 

Cu Dali am facut cateva ture pe bicicleta, ba mai mult a facut si un test drive pe cursiera.

 Totodata m-a dus pe coclauri si mai ascunse, astfel am gasit si "Cascata e ponto della Brusia" ce dateaza din secolul XIV. 

Pe aproape toate dealurile sunt plantatii viticole dar si plantatii de maslini sau kaki si pentru ca aceste plantatii trebuie intretinute, peste tot se puteau vedea case imprastiate si rasfirate. Fiecare isi construia casuta unde ii placea mai mult...

Localitatiile mai mari erau insa aparate de cate-o cetate istorica si veche de cand taica, si m-a impresionat faptul ca toate erau restaurate si bine intretinute. 

De asemenea, am fost placut impresionat si de aliniamentele de pini destul de batrani care se regaseau de-a lungul soselelor principale si faceam comparatie cu situatia de la noi, in care se defriseaza orice arbore de pe marginea drumului ca nu cumva vreun "destept" sa se infiga cu masina in el.

                      Sa mai spun ca am mancat multe paste? Cred ca se subintelege. N-as fi specificat asta daca in vizita noastra la Venetia nu am fi servit la un restaurant o portie de paste cu fructe de mare. N-am mancat niciodata si ma gandeam ca daca tot sunt in orasul lui Vivaldi sa mananc ceva care sa-mi aduca aminte de locul acela. 

Cum a fost? Scarbos si nu foarte gustos, dar m-am saturat:)

Aaaa, era sa uit. Venetia? Oras pe apa in proces de scufundare cu milioane de turisti ce roiesc anual ca niste furnici. Credeam ca daca mergem in martie va fi mai liber orasul, dar ne-am inselat, Venetia nu e libera niciodata, indiferent de vreme sau sezon.

 Pentru ca n-aveam chef sa arunc o gramada de bani pe gondola sau taxiuri pe apa, am cumparat o harta si am luat-o la pas printre canale si trotuare inguste. Bineinteles ca ne-am invartit in cerc, dar nu ne faceam griji...ziua era ceva mai lunga si ideea de labirint ne-a placut.  Piata San Marco este cu adevarat monumentala si te cam lasa fara cuvinte. 

Am stat minute bune acolo uitandu-ne la Bazilica San Marco si la Palatul Ducal, dar am fost intrerupti de un pescarus care tocmai ce furase sandwich-ul unei domnisoare de langa noi. 

Tipa a ramas cu gura cascata, la fel si noi si eu am inceput sa mananc pe ascuns, ca nu cumva sa patesc la fel:) Tot pe acolo ne-am invartit si dupa podul criticat ( Ponte della Constituzione), proiectat de Santiago Calatrava,

dar mi-a placut mai mult incarcatura istorica a podului Rialto a lui Nicolo Barattieri.

 In fine, dupa o zi intreaga de hoinarit in labirintul venetian, am dormit ca un pui de cuc.

                      Ce-am mai vazut si mi-a placut? Marea Adriatica vazuta de pe plajele statiunii Milano Marittima 

 si bazinele de colectare traditionala a sarii de mare de la Cervia, unde "The sweet salt of Cervia" este considerata ca fiind "aur alb".

  Cesena e si ea la o aruncatura de bat, dar pe ea am vazut-o doar in treacat, in timp ce gafaiam pe bicicleta. La Forli, un orasel cat o treime din Timisoara, am prins "La Segavecchia", un festival cu o vechime de mai bine de 500 de ani, menit sa o alunge pe vrajitoarea cea rea care a adus fapte rele in anul acela. 

Galagie multa, parada cu ciudatenii, tineri  adolescenti la limita comei alcoolice si bineinteles, multa multa lume. Daca stiam ca voi fi calcat in picioare pe-acolo, ramaneam acasa.

                       M-am simtit excelent in perioada petrecuta acolo si sper sa ma reintorc, caci pe bune, chiar m-am indragostit de zona aceea:).