Tour de Pecs - Etapa V

                                     

10 iulie 2011

Locatie - Apatin (Serbia)

Participanti – Alex Grosu, Remus Farcas, Titel Rusinaru si subsemnatul

           Pentru mine “Tour de Pecs” anul acesta incepe abia din etapa a V-a, cam tarziu dar consider ca tot timpul e binevenita o cursa de sosea rapida alaturi de “fratii” unguri si sarbi. Pentru cei care nu stiu, “Tour de Pecs” este o competitie internationala de ciclism de sosea, organizata de unguri, in jurul orasului Pecs, pe parcursul a XII etape care se desfasoara incepand cu luna martie, pana in luna septembrie. Competitia aduna la start in fiecare etapa aproximativ 50 de ciclisti amatori si profesionisti din Ungaria, Serbia, Croatia, Romania, Slovacia si chiar daca la prima vedere pare o cursa mica, tin sa precizez ca nu e chiar asa. Pana la sfarsitul sezonului anul trecut, n-am reusit sa termin nicio cursa din “Tour de Pecs” cu plutonul... Bine, eram si eu mai slab...dar chiar si cu multi km la “bord” e greu sa rezisti toata cursa cu plutonul fruntas. In fine...la cursa asta se aduna si se “mananca” echipele mari din Ungaria si nu numai. La fiecare sfarsit de etapa se acorda cate 6 puncte pentru primul loc, 4 puncte pentru locul II, 3 puncte pentru locul III, 2 puncte locul IV si cate-un punct pentru fiecare participant care reuseste sa treaca linia de sosire, iar la sfarsitul ultimei etape se aduna punctele si se face clasamentul general. E o competitie aspra dar care ne-a atras si ne-a facut sa ne antrenam intens pentru ea. Ciudat e ca aceasta etapa se desfasoara in Serbia si nu in Ungaria ca pana acum. Ideea e ca de data asta ungurii organizeaza impreuna cu sarbii etapa, care face parte atat din “Tour de Pecs” cat si din “Dunavski Kup”(competitie din Serbia), deci am atins doua dintr-o lovitura.

           Asadar din nou cu noaptea in cap, si din nou cu Grosu si Remus in masina, ne indreptam spre vama Jimbolia, pe unde aveam sa parasim tara. E pentru prima data cand mergem la o competitie in Serbia si nu stim cum se prezinta politistii de frontiera pe partea aceasta si avem putine emotii caci nu toti avem acte pe biciclete. Dar n-a aparut nicio problema si am trecut cu bine. Problemele au aparut dupa ce-am trecut granita caci alfabetul chirilic nu ne parea deloc cunoscut si neavand GPS ci doar o harta pe telefon, ne-am cam chinuit sa descoperim drumul spre Apatin. Mare noroc aveam cu sarbii care vorbeau foarte mult “cu mainile”, ne intelegeam foarte fain cu ei...:) Timp aveam, nu eram stresati deloc deci ne-am continuat drumul fara nicio graba. Cum ne apropiam mai tare de destinatia noastra, am observat ca desi era duminica, munca in agricultura era de neoprit, si nu era un caz izolat, ci mai peste tot vedeam o multime de tractoare care exlpoatau la maximum pamantul. Rezultatele erau uluitoare, n-am vazut nicio bucata de pamant nelucrata, peste tot unde intorceam capul vedeam lanuri intregi cu floarea-soarelui, grau si porumb, de-a dreptul impresionant. Apoi m-am gandit si la agricultura noastra si la cat “de bine” e sustinuta de statul roman...oribil. Nu stiu de ce nu se pune accentul pe acest domeniu, caci din punctul meu de vedere este cel mai important, cu totii ne hranim de pe urma taranului si daca acesta nu este sustinut nu avem decat sa consumam “dejectiile” europene de prin supermarketuri.

           Apatin e un oras situat in vestul Voivodinei, avand o populatie de cca. 30 mii locuitori din care mai bine de 1000 sunt de etnie romana. Interesant e ca pana in 1945 majoritatea populatiei era alcatuita din svabi banateni...E un oras frumos ce merita vizitat, mai ales ca aici este cea mai mare fabrica de bere din Serbia, datand din 1756... ”Jelen Pivo”, dar din pacate noi n-am gustat-o, aveam altceva mai important de facut. Fiind duminica era si ceva piata, unde era multa agitatie, noi n-am avut timp sa cascam gura caci nu stiam exact de unde se va da startul si unde se fac inscrierile pentru concurs. Ne-a luat cam jumatate de ora sa gasim locul cu pricina... Am consumat ca de obicei, traditionalele paste, ne-am inscris pe lista amatorilor participanti dupa care am trecut si noi la pregatirile pentru start, dar pentru ca nu aveam decat doua viteze (incet si foarte incet), am pierdut ceva timp cu acestea si-am constatat ca suntem pe cale sa pierdem startul daca nu ne miscam fundurile mai repede. Bine bine, dar trebuia sa ajung rapid la o toaleta, altfel nu cred ca puteam sa termin cei 90 km cu bine. M-am dus intr-o toaleta in incinta unui post de politie, mi-am facut necesitatiile fiziologice dupa care m-am urcat pe bicicleta dar eram putin nedumerit caci erau putini ciclisti la start. Ma intalnesc cu tatal lui Alex care-mi spune ca ei au plecat, sa ma duc dupa ei... bine, zic ... ma gandeam ca au pornit la incalzire si ma duc si eu agale dupa ciclistii care au mai rams, dar totusi ceva nu e in regula caci nu-mi vad colegii. Ma intreb unde naiba pot fi, incep sa-mi fac griji, vad un politist si il intreb in engleza daca s-a dat cumva startul la concurs, din pacate pentru mine acesta nu stia decat sarbeste..., hotarasc sa ma intorc la linia de start sa vad ce se intampla si din nou ma intalnesc cu soferul nostru, care mirat ma intreaba de ce nu am plecat dupa ei, caci startul pentru amatori s-a dat...

 Mi s-au muiat picioarele si pulsul a inceput sa-mi creasca brusc...m-am intors si-am sprintat ca nebunul dupa ei.  Speram sa ii prind in cei 15 km in care rulau in spatele masinii tehnice, deci cu mai mult de 30 km/h nu mergeau. Eu rulam cu 40 km/h incercad sa-i prind dar nimic, nu vedeam niciun biciclist ci doar cativa politisti care stateau la intersectii de drumuri... Ajung la km 15, intru in localitatea de unde avea sa se dea sartul propriu-zis dar tot nimic, niciun biciclist cu numar de concurs. Bag capul in pamant si pedalez in continuare pana cand ajung in inima localitatii, loc de unde cu siguranta nu s-ar fi dat startul. Ma uit in stanga, ma uit in dreapta si hotarasc sa ma intorc, fiind pe punctul de a abandona. N-are rost sa spun ce nervi aveam si cat de frumos injuram... totusi observ ca undeva in fata mea se creeaza o aglomerare de masini, ajung la intersectia de unde pornea totul si constat ca in stanga e locul startului. Sunt multi ciclisti adunati, printre care si colegii mei. Incep sa rad cand realizez ca am trecut ceva mai devreme chiar pe langa ei fara sa realizez asta. M-am bucurat ca si cum as fi fost la sfarsitul cursei si nu la inceputul ei, eram din nou in pluton...

           Dupa ce a trecut in mare viteza plutonul profesionistilor pe langa noi, s-a dat startul si la amatori. 

Ca de obicei, in orice etapa din “Tour de Pecs”, se pleaca foarte tare, astfel ca am tras cu dintii sa raman in pluton. Se fac ruperi de ritm, unii incearca sa evadeze dar plutonul tot nu se linisteste. Se ruleaza cu peste 40 km/h dar destul de haotic caci in spatele meu se aud zgomote ciudate de carbon si aluminiu lovit...bineinteles si injuraturi in maghiara...cativa ciclisti au cazut, ceea ce ma face sa ma uit mai bine in jurul meu dupa ai mei colegi, sa vad daca sunt intregi. Din fericire, cu totii suntem bine... dar gandul unei potentiale cazaturi ma sperie si prefer sa merg in bataia vantului , in fruntea plutonului decat sa stau blocat in mijlocul acestuia. Avantajul pe care il ai daca stai in fata e ca de acolo vezi tot ce se intampla in cursa, vezi fiecare miscare, fiecare rupere de ritm, fiecare tentativa de evadare, practic ai control asupra cursei. Bineinteles, daca esti in fata trebuie sa ramai in fata si ca sa nu fi expulzat din pluton, trebuie sa contribui si tu la “carma” cursei. Cum? E simplu....trebuie sa duci trena. De data asta nu-mi mai este frica de acest aspect si m-am bagat si eu de cateva ori la “carat”.  Observ ca tentativele de evadare se inmultesc si nu mai stiu daca merita efortul de a fugi dupa ei sau sa stau linistit in pluton, sperand ca evadatii vor fi prinsi. Astfel ca nu ma mai obosesc sa trag dupa potentialii evadati, foarte rau insa caci plutonul da semne de oboseala, astfel ca in departare se contureaza o evadare reusita. Daca il ascultam pe Titel care a pornit dupa evadati, poate ca reuseam si noi sa ne desprindem de pluton, dar n-am facut-o si pentru ca nici Titel nu e “Zorro”, nu rezista prea mult in lupta de unul singur cu vantul si este prins de pluton.

           Soarele incepe sa ne arda din ce in ce mai tare si plutonul se linisteste brusc, nu mai e nicio rupere de ritm, se ruleaza constant cu 35-37 km/h. Este o caldura nebuna si asfaltul se topeste la propriu, acesta fiind si motivul pentru care in viraje pur si simplu alunecam pe asfaltul incins. Apa din bidoane trebuie bine calculata, astfel incat sa imi ajunga pe toata perioada cursei, dar mi-e sete si as bea 10 l o data. Desi nu stiu cum e, ma simt ca in desert, am gatul si gura uscata mai tot timpul si ma arde tot corpul. Suntem cu totii aproape lesinati dar totusi nu ne orpim de pedalat... incep sa numar kilometru cu kilometru si parca as rula cu spatele, mi se pare ca mergem foarte incet, drept pentru care nu mai am rabdare si trec impreuna cu Grosu sa ducem trena, dar nu colaboreaza nimeni si ritmul cursei tot nu creste. Bine, asta se intampla poate si datorita faptului ca in pluton mai erau oameni din echipa celor care au evadat si acestia nu aveau niciun interes sa mareasca ritmul, ba mai mult, duceau o trena falsa... asta e, ma asez in spatele lor si astept. La un moment dat observ ca Remus nu mai este in pluton si speram sa fie bine, fara cazaturi sau alte chestii de acest gen. Timpul trece greu, la fel si kilometrii dar cu toate acestea intram in ultimii 5 km si din nou emotiile incep sa creasca. E ciudat ca parca nimeni nu vrea sa duca trena si nu se merge nici acum foarte tare. Un singur ciclist se incapataneaza sa care tot plutonul de unul singur si ma gandeam ca ori e nebun ori e “sinucigas”, acesta cu siguranta ar fi ramas fara energie pentru sprintul final, dar...”sa-si faca damblaua”... Intram in ultimul kilometru si ma asez bine in pluton, am o pozitie numai buna pentru sprint si incerc sa ma concentrez la maximum pe acesta. Dar nici vorba de reusita, caci in ultimul viraj, cu 200 m inainte de finish, in fata mea aluneca un ciclist si cade, iar eu pentru a nu da peste el, am franat...diminuandu-mi cu 100% orice sansa de a ajunge pe podium. Din nou scot o gramada de interjectii pe gura si ma indrept mahnit spre linia de sosire, pe care o trec cu capul aplecat. Nici nu m-am oprit, am continuat sa pedalez pana la o fantana arteziana, in care...fara sa ezit mi-am bagat capul sub apa. As fi sarit cu totul daca fantana nu era in centrul orasului... 

Eram deshidratat, plin de sare si extenuat, chiar daca am facut numai 90 km pe o suprafata complet plata.

Apare si Remus care, ghinionist, a facut pana...dar spre uimirea noastra a primit o roata de schimb de la masina de asistenta tehnica a cursei... “foarte tare....”chiar am ramas placut impresionat sa vad asta. 

           Nu stam la premiere ci mergem direct la locul unde se organiza o masa festiva. Hidratarea este esentiala si astfel luam exemplul lui Titel care toarna in el tot felul de lichide colorate...citro cica si bineinteles ne bucuram de gulasul servit cu macaroane. Pentru moment suntem tentati sa sarim in apa din strandul de langa, dar drumul de peste 200 km pana acasa ne retine sa ne balacim, astfel ca... via Romania. Totusi pe drum nu suntem scutiti de peripetii caci “ciubucarii” politisti sarbi stau la panda si vaneaza orice trecere peste limita de viteza. Totul se rezolva insa cu rosul unei bancnote europene si cu cativa dinari... deci nu doar in Romania se practica asta...

           Grosu se claseaza cel mai bine in clasament terminand cursa pe locul III la categoria noastra ( “Bravo Grosuuu...”), Titel termina pe 6, iar eu cu Remus am fost descalificati si nu inteleg de ce caci amandoi am trecut linia de sosire. In fine...a fost o cursa grea, chiar daca nu au fost decat 10 m diferenta de nivel. Am terminat in 2:19 min asta insemnand o medie orara de 38,84 km/h... dar totusi greu, foarte greu, nu atat din punct de vedere al competitiei cat al caldurii si al soarelui foarte puternic. Prin deshidratare ca atunci n-am mai  trecut si nici nu mai vreau asta... e ceva cumplit si m-a facut sa inteleg cat de importanta este apa, deci... pretuiti-o. Cu toate ca ghinionul m-a lovit din nou la aceasta cursa, per ansamblu eram destul de multumit de mine, avand in vedere faptul ca am terminat cursa cu plutonul, ceea ce pana acum n-am reusit in nicio etapa din “Tour de Pecs”...e un inceput bun si asta ma motiveaza sa trec la nivelul urmator...batalia pentru podium...

Maratonul Tarii Gugulanilor - Tarcu

26 iunie 2011
Locatie: Muntii Tarcu


In weekendul 25-26 iunie nu aveam nimic planificat si am hotarat sa ma mai bag la un concurs de mtb, asa ca diversitate. Am imprumutat un Impulse de la DHS, i-am pus spd-uri sa trag mai bine si m-am inscris la concurs la categoria “Race” adica aveam de pedalat 53,3 km cu diferenta de nivel destul de mare…1720m
Si de data asta am fost “pescuit” de Alex Fodor cu masina deci aveam si transportul asigurat, ba mai mult de sambata pana duminica am dormit la Herculane, de unde trebuia sa o luam si pe Elena.
Vremea era superba si nu ne faceam griji ca va fi noroi pe traseu, sau cel putin asa speram caci am experiente urate cu noroiul si nu voiam sa le repet. M-am inscris la cursa mai mult pentru a ma putea bucura de peisajele ce ti le ofera muntii Tarcu si bineinteles…pentru antrenament.
La start eram inconjurat de o multime de colegi de la club, din echipa de mtb pe care nu-i cunosteam deloc si ma simteam putin strain acolo, si chiar asa era, nu erau decat cateva persoane cunoscute in jurul meu, printre care marele Bitza...

Daca la sosea imi sunt cunoscuti aproape toti din oras si nu numai…la mtb eu eram strainul pentru cei din jurul meu. Dar nu asta ma interesa, voiam sa merg cat mai bine si sa ocup o pozitie buna in clasament, asadar m-am focalizat pe ideea asta si-am pornit la drum. Ritmul era ridicat inca de la inceput, chiar daca primii 15 km erau numai de urcare, adica din Poiana Marului pana pe Cuntu. M-am tinut bine de plutonul fruntas pana cand acesta a inceput sa se lungeasca si sa se imparta in mici grupulete. Mi-am facut o cadenta potrivita si-am mers in ritmul meu pana cand din spatele meu vine Bitza si-mi spune sa ma tin de el si sa crestem putin ritmul. Asta am si facut, ba mai mult am inceput sa ne schimbam la trena de parca eram pe cursiere, ne simteam bine si asta se vedea caci ne-am pus pe banda de “viteza” a forestierului si-am inceput sa castigam teren, lasand in urma biciclist cu biciclist. Rulam intr-un ritm foarte bun pana cand urcarea a inceput sa devina aspra de tot, viteza a scazut vizibil si simteam ca in picioare aveam plumb. Apasam si trageam cu toata forta de pedale si parca acestea nu voiau sa se miste, ma uit la roti sa vad daca nu am pana, mai pierd un tempo facand asta si sunt uimit ca rotile sunt perfect functionale, sunt umflate… “atunci de ce merg asa prost?” ma intrebam… Raspunsul vine de la Bitza care imi spune ca panta are o inclinatie de 26%... “ Ceee?” si eu inca merg pe bicicleta?” Eram uimit si foarte multumit in acelasi timp caci reuseam sa stau in sa si nu eram nevoit sa fac “push bike” cum faceau alti concurenti. Am trecut de zona critica dar imediat dupa aceasta a venit o alta, la fel de critica, poate chiar mai aspra decat ce-am avut pana atunci caci de data asta pe drum erau multe pietre si bolovani si in conditii de genul acesta e cam greu sa urci pe bicicleta. M-am dat jos si-am inceput sa imping la “tanculetul” meu de mtb caci la ce greutate are nu pot sa-l numesc altfel. Bitza avea cadru de carbon, probabil mtb-ul lui e mai usor decat cursiera mea si l-am pierdut, s-a dus inainte… asta e. Ajung in capatul primei catarari, ma opresc la punctul de alimentare, mananc o banana si niste glucoza, mi-am desfacut si-un baton de cereale si-am revenit pe bicicleta. De aici incepea coborarea spre poiana Strigoniu, “eh…numai bine ma odihnesc si eu…” dar nici vorba de asta caci bolovanii ce rasareau pe drum nu-mi permiteau deloc sa ma relaxez. Viteza crestea ca nebuna si eu mancam din batonul meu pana cand bicicleta a inceput sa fie de necontrolat, am apasat cu putere pe manetele de frana dar chiar si asa cu greu am reusit sa ma mentin pe bicicleta. Mi-era ciuda ca nu aveam tehnica aproape deloc pe coborare, ba mai mult, cei pe care i-am depasit pe urcare…acum treceau ca un avion pe langa mine. Ma tot miram de nebunia lor…ce sange rece trebuie sa ai ca sa cobori pe un asemenea drum cu bolovani

cu o asemenea viteza… coboram incet si prudent si iata ca din nou imi apare in minte intrebarea… “Ce naiba caut eu la mtb?” “Nu mi-e bine pe sosea, pe drum neted ca fundul unui bebelas?” In fine… am scapat cu bine de coborare…
Vine a doua urcare, scurta dar foarte nasoala si din nou ma chinui sa imping “tanculetul” la deal…

intru in padure, e racoare si drumul bun, cresc viteza dar nu reusesc sa mai ajung pe nimeni, merg singur o buna bucata de drum si sunt putin ingrijorat de faptul ca nu cunosc traseul. Nu voiam sa ma pierd… pedalam cu voinicie, trec de un localnic si al sau cal…

sunt putin distras de la traseu, drept urmare radacina unui arbore reuseste fara nicio problema sa ma arunce de pe bicicleta. Am noroc ca pe jos e pamant cat de cat moale si frunze, deci cad pe moale si nu ma accidentez. Ma ridic imi verific bicicleta si pornesc din nou… fara chef de data asta. Ies din padure si sunt izbit brutal de frumusetea peisajului care ma inconjura. Eram uimit de verdele intens al muntilor Tarcu…

prea mult n-am putut sa ma bucur de moment caci imediat am intrat in padure, unde ma astepta o coborare foarte tehnica si periculoasa. Bineinteles…m-am dat jos de pe bicicleta, nu voiam sa risc o accidentare, voiam totusi sa ma pastrez pentru sosea. Am pierdut din nou timp pretios pe aceasta coborare dar eram totusi multumit ca eram intreg. Si iata ca intru pe ultima urcare, de data asta, aceasta este pe soseaua care duce spre Muntele Mic si ma bucur mult, pentru ca aici e punctul meu forte. Ma simt relativ bine exceptand durerile de spate provocate de pozitia mea incorecta de pe “tanculet” dar cu toate acestea am fortat cat am putut pe aceasta bucata. Rezultatele au aparut imediat, caci incepeam din nou sa intrec concurenti si ma simteam bine vazand ca nici unul nu reuseste sa stea in spatele meu.
Cand incepeam deja sa ma plictisesc de urcare, il vad pe colegul meu …Dani Stamenca care fiind comisar de traseu imi face semn sa ies de pe sosea si sa intru din nou pe drumuri forestiere. Eram putin dezamagit ca las in urma drumul bun, dar cand am vazut ca am intrat din nou pe traseul de la Poiana Marului la Cuntu, m-am bucurat pentru ca de data asta trebuia sa-l cobor. Stiam ca drumul e bun si-am accelerat atat cat sa pot controla bicicleta. Nu stiu ce viteza aveam dar mi-a placut la nebunie aceasta ultima coborare,

 mai ales pentru ca aceasta ma ducea direct la linia de finish. Emotii au mai aparut doar inainte cu cativa km de final cand era nevoit sa depasesc cocnurenti de la categoria “Family”, adica parinti care participau impreuna cu copiii lor. Mi-era teama sa nu se bage vreun copil in fata mea caci bucuria mea de pe coborare s-ar fi transformat intr-un eveniment destul de trist. Am trecut cu bine insa de toti cei din fata mea, cand incep sa aud muzica…se apropia linia de sosire, astfel ca si eu am accelerat, asa…sa ma amagesc cu un sprint final si … gata. Am terminat cursa in 4h si 33 min, ceea ce-mi oferea un acceptabil loc 20 in clasament la categoria mea de varsta. Nu eram foarte multumit de evolutia mea caci mi-ar fi placut sa termin in primii 15 participanti, dar nah… macar eram intreg si nevatamat.
Organizare buna, zic eu…avand in vedere faptul ca “Maratonul tarii Gugulanilor” se afla la prima editie, pe mine cel putin m-au castigat cu frumusetea traseul ales. Nu-mi imaginam ca voi ajunge vreodata sa ma dau cu bicicleta in muntii Tarcu…dar iata ca am reusit. Bineinteles gulasul servit dupa cursa a fost cea mai mare bucurie pentru mine… totodata am fost tare surprins (intr-un mod placut) de faptul ca la servire am reintalnit doua cunostiinte din Lugoj, pe care nu le-am vazut de ceva vreme… m-am bucurat asadar si de acest moment. Era o atmosfera calda si prietenoasa acolo, asta probabil ca aproape totii participantii se cunosteau intre ei…
Concluzia? O cursa frumoasa pe meleaguri banatene, in tara gugulanilor, in minunatii munti ai Tarcului…