Data: 12 august 2012
Locatie: Henstedt-Ulzburg, Germania
Sunt de mai bine de 3 saptamani in vacanta in Hamburg, si pentru ca nu puteam sa vin aici fara bicicleta, am inclus-o si pe ea in bagajul meu. De la caldura ametitoare din Timisoara, am ajuns la o vreme ca de toamna rece si tarzie. In aeroportul din Hamburg eram doar eu si inca doi zapaciti ca mine in tricou si pantaloni scurti si nu stiam de ce restul lumii sunt imbracati ca de iarna si mai ales de ce se uita asa ciudat la noi. Cand am iesit din aeroport am inteles, vant, ploaie si frig...17 grade celsius. De la 40 grade la 17 e cam prea brusca trecerea si am inceput sa tremur instant. Mi-a luat doua zile sa ma adaptez, timp in care am inceput sa caut trasee numai bune pentru pedalat dar bineinteles si curse. In privinta traseelor multumesc pentru usurinta cu care le-am gasit, celor de la Strava, prin intermediul lor am gasit segmente noi, peisaje noi dar si oameni noi. Unul dintre acestia este Marco, cu care am reusit sa pedalez chiar si prin ploaie. El mi-a aratat trasee pe care nu le cunosteam si mi-a demonstrat ca nemtii nu sunt atat de reci precum credem noi. Tipul e foarte prietenos, la fel si ceilalti pe care i-am cunoscut...chiar daca doar virtual.
Totusi, pana sa imi gasesc "calea" am pedalat fara scop, fara tinta, fara sa stiu unde merg si unde ajung.
Pedalam doar din placerea de a pedala si ma bucur pentru asta ca de mult nu am mai mers la antrenament doar ca sa ma bucur de pedalat si sa admir peisajele.
Am vazut frumusetiile orasului dar si zonele inconjuratoare si am ajuns chiar si la Marea Baltica. Cu toate astea inca mai sunt multe zone de explorat. Cand m-am saturat de "placere", am inceput sa ma chinui si sa trag pe aproape toate segmentele facute de ciclistii din Hamburg, drept urmare apelativul KOM(King of mountain) a fost deseori afisat pe monitorul din fata mea. Nu stiu daca asta le-a picat bine sau nu nemtilor, dar eu m-am simtit excelent...mai ales ca am inceput sa folosesc noul cadru la capacitate maxima.
Cel mai important aspect e ca ma simt bine dupa accidentul de la ultimul concurs si pot spune ca mi-am revenit complet. Pana si spranceana a inceput sa-mi creasca, timid ca o fata mare..dar creste:)
Spuneam ca am cautat curse...da si am si gasit, ba mai mult am observat ca in toata Germania se organizeaza RTF-uri, un fel de antrenament dar cu grup mai mare pe distante diferite. E cu taxa modica de inscriere pentru ca pe traseu sunt amplasate cateva puncte de alimentare. Nu sunt concursuri ci doar plimbari, dar din cate mi-a spus Marco, acestea uneori pot lua aspect de concurs. Nu am participat la niciunul din aceste RTF-uri dar in schimb am luat in vizor cursa soarelui: "Henstedt-Ulzburg SunRace"
Kriterium, adica aveam de parcurs 16 ture a cate 4,7 km fiecare pe o suprafata complet plata, pe cateva stradute din Henstedt-Ulzburg, un orasel aflat la aprox. 20 km de Hamburg. "Piece of cake", imi spuneam, dar vazand timpii din 2011 mi-am dat seama ca s-a mers cam tare. Totusi suprafata plata nu ma prea incanta, mai ales daca este vorba de un concurs in circuit inchis. Stiam ca se va sprinta des dar chiar si asa voiam sa vad cum ma simt dupa accidentare, sa vad daca mai am curajul necesar participarii la un concurs.
M-am urcat in metrou si dus am fost, problema e ca pe drum am fost furat de ganduri si de peisajele inconjuratoare si la coborare mi-am lasat casca pe scaun. Am coborat si am fugit repede sa urc in autobuzul cu care mai trebuia sa merg cativa km. Mi-am dat seama ca imi lipseste ceva numai dupa ce m-am vazut in oglinda soferului...o doamna simpatica. "Ce dobitoc esti...." imi tot spuneam. Timp nu mai aveam sa ma intorc dupa ea caci mai aveam 30 minute pana la start. Am rugat-o pe doamna sofer sa isi sune colegul de pe metrou si sa ii spuna sa imi caute casca si sa o inmaneze ei. Daca casca inca mai exista, urma sa o recuperez dupa vreo 3 ore de la doamna respectiva. "Fie ce o fi..." imi spuneam, "fac eu cumva sa fie bine". Si am facut, caci dupa ce m-am inscris la cursa, am rugat pe unul din organizatori sa-mi imprumute o casca. Ma asteptam sa-mi spuna ca nu are dar el m-a intrebat: "ce marime ai nevoie?" Am ramas placut impresionat, chiar nu ma asteptam sa fiu ajutat chiar asa usor. Asta ca sa vad deosebirea dintre nemti si unguri. In 2009, la un concurs in Ungaria, am fost descalificat caci nu aveam casca pe cap, la start. Nemtii nu m-au descalificat, ci mi-au imprumutat una... Diferenta de mentalitate si civilizatie... Bine, acum ma intreb oare ce s-ar intampla daca as pati asta la un concurs la noi in tara...probabil as fi lasat sa merg fara casca...sa-mi zboare creierii, dar stai...la noi nici macar nu sunt curse de sosea... ce tot vorbesc prostii aici.
La start, am intrebat pe un neamt cate ture avem si mi-a zis ca nu stie dar sa stau linistit ca vom afla in timpul concursului, la fel si cu sprinturile intermediare. "Serios?" Raspunsul a venit de la organizatori care vorbeau continuu in microfoane. Am inteles ceva de sprint la tura 4, 6,8, 10, 12 si ca se dau cate 25 euro la fiecare sprint celui care il castiga. "Super...poate prind vreunul, imi scot banii de inscriere si plec acasa"...
In prima tura s-a mers ceva mai incet caci era tura de recunoastere a traseului si mie imi convenea asta caci nu am facut decat 5 km incalzire inainte de start. Traseul era foarte tehnic, cu multe viraje stranse, la 90 grade sau mai mult si asta nu-mi convenea prea mult caci stiam ca dupa fiecare viraj va fi sprint pentru a se reveni la viteza din-aintea virajului. In prima tura am mers cu pulsul in limita normalului, adica sub 150 bpm. Ce a urmat din a doua tura, m-a speriat...inima si-a grabit activitatea, incercand sa faca fata efortului pe care trebuia sa-l sustina, saracuta...s-a blocat la peste 170 bpm. Se mergea cu peste 40 km/h, viteza cu care sunt obisnuit in conditiile in care aceasta viteza este constanta si nu "rupta". Am luat startul printre primii, obisnuit sa fac asta si la cursele din Ungaria, tocmai datorita faptului ca imi place sa urmaresc ce se intampla in fata. De data asta nu am reusit sa vad nimic, caci ingrijorarea care ma cuprindea la fiecare viraj ma facea sa pierd tot mai mult teren, astfel ca dupa primele doua ture eram undeva cam dupa jumatatea plutonului format din aproximativ 100 ciclisti.
De fiecare data cand voiam sa avansez, venea cate-un viraj care-mi bloca intentia. Mi-era ciuda ca nu stiam ce se intampla in fata, ca nu stiam daca se formeaza evadare daca sunt atacuri, daca si iar daca. Iata ca vine si primul sprint intermediar dar nu fac prea mare diferenta intre acesta si sprinturile care se dau dupa fiecare viraj. Ma uit la puls si ma sperii la propriu caci nu sunt obisnuit sa-mi vad inima suferind in halul asta. Chiar imi era greu si nu stiam ce sa fac sa ma linistesc, sa-mi revin. Beau apa chioara, dar parca mai rau imi fac caci in timpul in care am dus bidonul la gura si am inghitit apa, n-am putut sa respir si inima imi batea si mai tare. " Ce naiba? Sunt eu asa praf? Varza? Sau astia sunt prea buni?" Incercam sa gasesc explicatii pentru starea mea ciudata care ma domina...
Dupa inca vreo doua ture, aud un sunet produs parca de un furtut taiat, aflat sub presiune...era baieul unuia dintre concurenti...abandon. In momentul acela, fara sa vreau m-am gandit la cum ar fi ca si eu sa fac pana? Cred ca inima mi-ar fi recunoscatoare... gandul imi dispare insa si eu ma chinui in continuare. Prin tura a 8-a, un concurent isi pierde lantul intr-un sprint si provoaca spaima in jurul sau, dar plutonul trece cu bine de el..."uff...am scapat si de asta"... Ma stresam si mai mult din cauza acestor evenimente care apareau de niciunde...la fel de tare m-am speriat si cand cel din fata mea a lovit puternic o groapa si apoi....si eu. S-a auzit atat de tare incat am crezut ca s-a rupt ceva de pe la bicicleta si primul lucru la care m-am uitat a fost furca...dar nu-mi dadeam seama daca era ceva cu ea sau nu. Nici bine nu mi-am luat ochii de la furca....pammm viraj, franeaza, uita-te in dreapta, in stanga sa nu te loveasca nimeni, apoi ridica-te din sa si sprinteaza...
Si ca totul sa fie complet, vantul batea de ne ametea iar eu cu greu imi gaseam o pozitie buna in pluton, tot timpul eram in alta parte a acestuia....era cam haos in jurul meu si iata ca ma trezesc in coada plutonului... "ce caut eu aici? aici te rupi instant...." desi nu pare prea normal acest lucru se poate intampla chiar mai usor decat daca esti in fata, de ce? Pentru ca nu vezi nimic din ce se intampla, simti doar ca viteza creste si cei din fata ta se departeaza de tine si daca esti putin neatent ramai "de caruta". Macar in fata daca ai pierdut primul impuls nu e problema caci vin cei din spatele tau si inca esti in pluton. Am incercat cu toate puterile sa ajung in fata, dar n-am reusit sa trec de jumatatea plutonului. Vazand ca nu pot face nimic, am inceput sa ma gandesc doar la faptul ca trebuie sa termin cu bine cursa...."vreau doar sa termin cu plutonul"...atat.
In tot acest timp mai trec inca doua ture si eu, cu gandul de mai sus in minte, m-am obisnuit cu ritmul....si asta se intampla abia dupa 45 km. Picioarele nu ma mai dureau si inima a inteles ca sunt nebun, ca nu mai are ce sa-mi faca si nu m-a mai bagat in seama...
Ma uitam tot timpul la kilometraj si numaram fiecare km care trecea...acestia, desi treceau repede nu ma multumeau, voiam sa scap si mai repede de ei, voiam sa stau in fund pe iarba si sa mananc un mar...o banana...sa ma bucur de soare, dar aud din nou "bum" si simt ca bicicleta incepe sa danseze sub mine. Am lovit aceeasi groapa si am facut un "snake bite" ca la carte... Am ridicat mana stanga sus si am inceput sa zbier..."achtung...." ca nu cumva sa fiu lovit de cineva din spatele meu. Dar cum am luat mana de pe ghidon, acesta a inceput sa joace "ţurca"...cand la stanga, cand la dreapta. Iata ca vine si o curba si eu cu greu reusesc sa scap de pluton si de viteza de peste 40km/h cu care inca mai mergeam. Deja rulez pe janta si aud aluminiul cum incepe sa zgarie asfaltul...stabilitate nu mai aveam deloc si eu eram ca pe ace...nicioadata nu am simtit asta pe bicicleta, e horror sa sti ca nu o poti controla aproape deloc. Scena asta a durat cateva secunde dar mi s-a parut infinita...
Doua minute mai tarziu sunt deja pe langa bicicleta, intorcandu-ma spre locul de start/finish. Eram dezamagit dar inima imi era recunoascatoare... si iata cum am patit exact ceea ce am gandit. Dar nu-i corect, de ce nu ni se petrec lucrurile pozitive gandite, asa de usor precum cele negative? Ma uit din curiozitate pe ceas si raman cu gura cascata...viteza medie de aproape 42km/h pe cei 52 km parcursi. Chiar s-a mers tare, nu gluma...
Oamenii de pe margine se uitau la mine cu mila si ma enervam caci deveam subiectul lor de discutie, in special al unui copil care a bombanit ceva catre mine dar nu am inteles decat "kaput"...da, dar macar el avea dreptate. Apare si un individ din organizare , cu un microbuz si ma intreaba daca vreau sa urc in masina... "nu-s mort...deci merg pe jos", chiar si daca imi tocesc placutele de pe talpa pantofilor...
Ajung la start, predau cipul si casca, multumesc frumos, imi repar roata de fata dupa care savurez un mar si-o banana, exact asa cum mi-am dorit, in timp ce rutieristii se bateau la sprintul final...
mai palmez doua banane si plec dar constat ca si camera de rezerva are o gaurica...se desumfla si aceasta:( Bunnn....si cu pana, si cu abandon si fara casca...rezultatul ideal.
Ajung in gara oraselului si ma asez pe o bordura asteptand sa apara autobuzul cu soferita salvatoare...si iata ca dupa vreo 20 min. apare si pe bord vad o chestie alba..."iei...e casca mea"... ii multumesc din suflet doamnei pentru marele ajutor acordat dupa care ma indrept spre tren, de data asta cu casca pe cap. Ce oameni faini... cum sa nu apreciezi astfel de gesturi? Nu vreau sa o fac dar uite ca mintea nu-mi da pace si face automat comparatii. "Oare in Romania as mai fi primit-o inapoi?"
Metroul ma leagana usor si eu aproape ca adorm cu gandul la infrangerea suportata. Nu ma simteam prea bine din cauza asta si m-a facut sa-mi aduc aminte de primele concursuri la care am participat... si acum ma bate gandul sa nu mai particip la cursele care se organizeaza in circuit. Prefer sa fac 150 km intr-un ritm constant si ridicat decat 75 intr-un ritm nebun si sacadat.
La o zi dupa cursa, am vazut rezultatele, dar mai bine nu le vedeam caci mai rau mi-am facut. Daca as fi terminat cursa as fi fost cel putin pe locul 3, caci la categoria mea de varsta nu erau inscrisi decat 3 ciclisti... n-am ce sa mai zic, mahnire maxima...:(
Concluzie? Si nemtii au gropi iar cauciucurile Ultraemo de la Schwalbe sunt chiar "emo", la cat de usor se taie. Vestea buna e ca inca am curaj sa merg in pluton...stiam eu ca nu se schimba nimic dupa o cazatura banala...
Ziceam ceva de 150 km, dar de asta va scriu dupa ziua de duminica, cand am nevoie de sustinere maxima...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu