Tour de Pecs 2012 la final

Locatie: Orfu, Ungaria
Data: 16 septembrie 2012
Participanti: eu, Titel Rusinaru, Vladimir Balan

Etapa X 


         Dupa cazatura pe care am suferit-o cu o zi inainte eram cu moralul cam scazut si nu stiam ce sa fac ca sa-mi revin. Zgarieturile de pe sold ma cam incomodau la fiecare miscare dar nu era o foarte mare problema asta, caci aveam sa ma obisnuiesc cu ele dupa cativa kilometri. Problema era ca etapa X ne asteapta cu un circuit de 6,5 km in jurul lacului din Orfu, un sat mic dar foarte cochet din apropierea Pecs-ului. De ce zic problema? Pentru ca aceasta etapa e aproape plata. Sunt cateva "gaturi" de dealuri dar pe care se va rula cu o viteza mare si practic vor deveni si ele ..plate. Am avut tot timpul emotii mari cand stiam ca voi participa pe astfel de trasee. Dar...trebuie sa ma obisnuiesc si cu platul caci aici e veriga mea slaba si trebuie sa o intaresc.
          Am ajuns in Orfu si cand am vazut lumea de pe marginea lacului care fie pescuia , fie alerga sau fie privea in gol, mi-a cam pierit cheful de cursa. 

Era fain sa stai acolo pur si simplu, sa nu faci nimic.  Ne-am dus la inscriere si acolo bucurie mare...organizatorii m-au primit cu bratele deschise, in special doamnele zambitoare de la inscrieri, care s-au bucurat sa ma revada intreg si sanatos. Pentru sotia unuia dintre organizatori, am pregatit o mica surpriza, un cadou prin care sa-i multumesc pentru tot ce a facut pentru mine in 9 iulie, dupa cazatura din etapa a VII-a, de la Pecs, pentru ca atunci mi-a fost ca o mama. Si-au facut griji pentru mine pentru faptul ca nu am mers la etapele din august si credeau ca poate nu mi-am revenit dupa accident. Le-am explicat care a fost motivul pentru care nu am fost acolo, am mai schimbat cateva impresii si-am plecat cu zambetul pe buze sa-mi pregatesc bicicleta pentru start. Era atata lume cunoscuta pe acolo...deja ii cunosteam pe toti ciclistii, chiar si pe cativa din echipa lor tehnica. Tour de Pecs este ca o mare familie in care fiecare nou membru este binevenit. Eu am aparut ca din senin in aceasta familie si pot spune ca am fost primit bine, e o placere sa participi la un asemenea eveniment.

            La start ma enervez din nou ca GPS-ul nu vrea sa-mi porneasca desi baterie incarcata are.  

  Daca sunt la un antrenament si nu-mi merge GPS-ul, parca antrenamentul nu mai are nicio valoare...pedalez fara scop stiind ca atunci cand ajung acasa nu am ce sa descarc pe calculator. Insa, acum sunt  la concurs si aspectul asta conteaza mai putin. Tot ceea ce conteaza acum e sa termin cursa cu primul pluton si sa ma plasez cat mai bine la sprintul final.

Se pleaca tare, ca la orice etapa din Tour de Pecs. Si am observat ca juniorii sunt cei mai rai la start. Ei sunt primii care tasnesc ca din pusca. Au energie, au adrenalina si n-au experienta. Oricum nu au sanse de evadare dar le place sa fie ei in fata, cel putin pana apar cei de la elite si ii "mananca".

            Plutonul e mare, ca tot timpul la ultimele etape, dar asta nu-mi prea convine ca parca nu am loc, sunt inghesuit si nu-mi place asta, mai ales cand se ruleaza cu viteza de peste 42km/h. Orice neatentie se poate transforma intr-un accident de proportii. Daca cineva cade.....restul vor fi doar niste popice si se vor imprasita in grup. Cand stai in fata televizourlui, te uiti la Watts pe Eurosport si vezi astfel de cazaturi n-ai cum sa nu te amuzi putin, dar cand esti in toiul actiunii, zambetul nu-si mai face deloc prezenta. Speram sa nu continui seria cazaturilor, drept urmare eram foarte atent la fiecare miscare din jurul meu. Acum parca lacul a disparut, oamenii de pe margine la fel...eram concentrat 100% si nici cand sunt salutat de o voce romaneasca si cunoscuta parca, nu-mi prea vine sa ridic ochii de pe roata din spate a celui din fata mea. Intr-un final o fac, din curiozitatea de a vedea cine ma saluta in romana. Aaaa.... e "italianu' ", Andrea Benfenati si sunt foarte surprins sa-l vad aici. Avea un echipament cu Romania si ma gandeam oare de ce vrea sa reprezinte tara noastra daca el provine din Italia?

 Nu-i cunosc viata personala, de aceea imi pun intrebarea asta. Oricum bravo lui ca a venit la Orfu...etapa incredibil de rapida.

              Intre timp, evadarea formata din 4 ciclisti profesionisti de la Bianchi Club KE, Cervelo Team Prolog, Cube Balaton Team si Batorfi, lucreaza bine impreuna si isi mentin avansul de aproximativ 1 minut fata de pluton. Ma tot gandeam cum reusesc oamenii astia sa mentina acest ritm infernal in doar 4 oameni? Ei ce mananca la micul dejun?:)

               In pluton e "caldurica" si nici sa vreau sa ies in fata sa duc trena, nu reusesc. La fel ca la cursa din Henstedt-Ulzburg din august, pierd teren la fiecare viraj. Inca nu am curajul necesar sa abordez virajele cu nebunia cu care o fac cei de langa mine. Si asta ma costa caci pierd teren in pluton si ca sa ajung din nou intr-o pozitie buna, trebuie sa lucrez mult, sa risc, sa fac slalom printe ciclisti, sa ma expun vantului, gropilor de pe margine etc etc.

                   Timpul trece repede cand esti "bagat in priza" si nu dupa mult timp cand schimb cateva vorbe si cu Bence Kurilla, care acum e la Bikeexpres in Budapesta, ne apropiem de ultima tura si ritmul parca mai creste putin. In ciuda acestui aspect ma simteam destul de bine si voiam sa urc cat mai mult in pluton ca sa "sar" si eu la sprint,

 dar nici vorba de asa ceva...cu tupeul meu inexistent, am rams blocat in pluton si n-am putut sa ies prea mult in fata si ma enerveaza la culme treaba asta. De ce nu invat si eu cum se da batalia la un sprint final? In fine, am terminat cursa pe locul 7, cu un timp de 1:20:30, asta insemnand ca pe cei 58,5 km, plutonul a mers cu o viteza medie de 43,6 km/h. Un nou record de medie orara pentru mine...

                    Dupa aproximativ 8 minute apar si evadatii care fiind la elite, mai aveau o tura in plus de parcurs iar sprintul spectaculos pe care il dau, este castigat detasat de Hemmert Janos de la Cervelo.

                        Lucrurile se linistesc, urmeaza premierea si bineinteles "gulas party"...

Apoi, in timpul care ne-a mai ramas pana la startul ultimei etape, am fost incantati de muzica buna a unei trupe de Jazz. M-am intins pe o banca pe marginea lacului, ascultam acele acorduri fine si incercam sa atipesc. Soarele ne zambea cu pofta si toata lumea era bine dispusa.

Etapa a XI-a

Locatie: Orfu-Kilato

Track GPS

            Aceasta etapa este preferata mea. Este vorba de urcarea din Orfu spre turnul de televiziune din Pecs.

18 km din care vreo 3 de plat, 3 de coborare si 12 de urcare si tocmai pentru ca este multa urcare imi place. Se da startul dar de data asta se merge lejer, in spatele masinii tehnice pana ce iesim de pe bucata de plat. Acum se fac poze, se glumeste si e voie buna. Bine, eu nu intelegeam o iota din ce ziceau ungurii dar intelegeam ca trebuie sa fie ceva amuzant ca doar nu radeau de nebuni. 
Dar zambetul le dispare brusc cand masina tehnica se indeparteaza de pluton si ne face semn ca s-a dat startul oficial. Bineinteles, cei de la Cervelo au atacat primii si dusi au fost...

Plutonul s-a intins ca un carnat si fiecare tragea dupa cum putea. Mie imi place catararea cand o fac in ritmul meu, dar daca incerc sa ma tin dupa expertii in catarare, incep sa ma cam chinui. E ciudat cat de usor se poate transforma placerea in chin... si pentru mine, acest inceput nebun de catarare a devenit un chin. In fata se formeaza un grupulet de cativa cataratori foarte buni si incep sa se desprinda de pluton. Eu parca sunt sufocat si nu reusesc sa ma obisnuiesc cu ritmul, de aceea nu pot sa ma lipesc de primul grup. Raman in asa zisul pluton fragmentat si abia dupa inca vreun kilometru incep sa respir si eu cum trebuie.

 

                    Ramanem doar 5-6 oameni in grup si desi nu ne ajuta foarte mult, incepem sa colaboram si sa ne schimbam continuu la trena. Macar psihologic sa ne ajute...  Ritmul e bun si m-am obisnuit cu el, de data asta chiar imi place. Ajungem in capatul primei catarari cu o lungime de 8,7 km si inclinatie medie a pantei de 3,8%, dupa numai 20 minute, dar de aici urmeaza partea care pe mine ma sperie cel mai mult...coborarea. Chiar daca nu este lunga, pe aceasta parte a dealului, asfaltul este mai denivelat iar viteza pe care o putem dezvolta aici poate fi destul de periculoasa. Acum 3 ani, la aceasta etapa, un ciclist a ratat o curba in coborare si a cazut, probabil mai rau decat mine... Parca sunt la rafting, ma simt ca pe valuri si nu sunt foarte sigur pe bicicleta mea. Ma mai si streseaza gandul ca poate sa-mi cada lantul de la denivelarile alea si pentru a evita asta, trebuia sa pedalez continuu, sa am lantul in tensiune.

 Dupa 3 km de emotii, incepem ultima portiune de urcare, de 2,3 km, dar cu o inclinatie medie de 7%.  Aici lucrurile se schimba in grupul meu caci Voros Vince de la Pecsi Junior KE forteaza pedala si "rupe" grupul. Dupa el se ia Berkes Meszaros de la Meditech. Eu parca sunt blocat...stau si ma uit la ei si nu stiu ce sa fac, dar ma ridic din sa si incep sa trag dupa ei dar nu-l prind decat pe Berkes. Portiunea de drum denivelat a fost inlocuita de cea cu gropi. Faceam slalom printre ele si incepeau sa ma oboseasca din ce in ce mai mult, motiv pentru care pe ultimii 300 m, cand la ultimul viraj, panta atinge o inclinatie de 18%, Berkes incepe sa sprinteze si ma lasa in urma. Stiam ca daca ma ridic din sa si fortez dupa el nu voi rezista mai mult de 100 m si-am hotarat sa raman in pozitia aceea, care a dat roade caci cu 50 m inainte de finish il ajung pe tipul din fata mea. Abia acum ma ridic si incep sa fortez cat pot...problema e ca si el face la fel si astfel ca terminam cursa cu acelasi timp, 39 minute si 7 secunde, dar am impresia ca sunt cu o idee in fata lui. Nu stiam sigur asta si oricum nu eram prea curios sa aflu caci banuiam ca sansele mele la podium sunt minime.

                 Dupa ce au ajuns si ei, Vladimir cu Titel au coborat inapoi in Orfu pentru a recupera masina iar eu am ramas sa vad ce se intampla pe la premiere si bineinteles sa gust din bunatatile pregatite de organizatori la bufetul suedez care ne astepta.

Premierea incepe ca de obicei cu fetele, apoi cu juniorii, seniorii si cand se ajunge la categoria hobby, ma intristez putin cand vad ca pe locul 2 urca Voros Vince, cel care in clasamentul general avea un punct in fata mea. Acum...s-a distantat. Dar cand imi aud din nou numele strigat, imi dau seama ca l-am batut la foto finish pe Berkes Meszaros si incep sa ma bucur ca un copil care primeste o noua jucarie. Bineinteles nu ma exteriorizez prea mult dar in sinea mea sunt plin de bucurie si mahnire in acelasi timp. Daca l-as fi batut pe cel de pe locul 2, as fi fost la egalitate de puncte cu el in clasamentul general si probabil as fi fost trecut eu pe locul 3 la general caci l-am batut in aceasta etapa. Sau? Nu stiu sigur cum se procedeaza in astfel de cazuri dar mie asa mi se pare logic. 

In fine, am urcat pe podium si asta conteaza mult pentru mine.  In clasamentul general, lupta l-a categoria mea s-a dat intre Nogradi Balazs si Steig Gabor din care ultimul a urcat pe prima treapta a podiumului cu 36 de puncte adunate.

Pe 3 a urcat Voros Vince cu 22 puncte iar pe locul 4, la 2 puncte de el, sunt eu.  Titel, colegul meu de suferinta la fiecare etapa, a terminat pe locul 13 din 51 participanti la categoria noastra.
Ce pot spune in afara faptului ca sunt bucuros? La inceputul anului mi-am propus ca in aceasta editie de Tour de Pecs, sa urc o singura data pe podium. Insa, m-am autodepasit, caci am urcat de 4 ori. De 3 ori pe locul 3 si o data pe locul 1. Si cum sa nu fiu bucuros cand reusesc aceasta performanta uriasa pentru mine? Pentru asta insa multumesc Clubului Sportiv Tibiscus pentru sustinerea pe tot parcursul turului. De asemenea multumesc organizatorilor care mi-au oferit tot sprijinul atunci cand am avut nevoie si tot pe ei vreau sa-i felicit pentru munca frumoasa dar dificila pe care o depun la organizarea fiecarei editii din Tour de Pecs.
                 Acestea fiind spuse... "ne vedem in 2013, draga Tour de Pecs".

"Eu am un vis"

Denumire: Oetztaler Radmarathon
Locatie: Solden, Austria
Data: 26 august 2012
Participanti: eu, Bogdanescu Laurentiu(Pantani), Cretescu Alexandru(tati), Farcas Remus, Grosu Alexandru, Nadastean Bogdan(Bitza), Popa Andrei si Sorin(doctoru') cu Dana.
Track GPS


          238 km, 5500 m diferenta de nivel, 4 munti, 4 urcari...17,3 km cea mai scurta, 39 km cea mai lunga, altitudine maxima 2509 m si aprox. 5000 de ciclisti la start. Asta face ca batranul Oetztaler Radmarathon sa fie cel mai greu concurs de sosea pentru amatori din Europa. " I have a dream" e motto-ul acestei competitii si le dau dreptate caci este o provocare pe care fiecare ciclist o transforma intr-un vis iar cand visul devine realitate, esti cel mai fericit.
           Spre deosebire de anul trecut, anul acesta am fost acceptati la Oetztaler si gandul ca visul poate sa devina realitate ne-a motivat sa ne antrenam mai serios pentru cel mai important eveniment al anului pentru noi. Echipa de sosea a Clubului Sportiv Tibiscus a reprezentat Romania cu 7 din cei 8 romani participanti la concurs si pot spune ca a facut-o intr-un mod rezonabil.
           Am plecat la drum mai pregatiti si motivati ca niciodata, dorind sa scapam de caldura nebuna din Timisoara cat mai repede. Voiam aer de munte, peisaje frumoase si urcari serioase nu cioturi de dealuri si suprafete plate care ne terorizeaza in Timisoara. Drumul de peste 1100km pana la Solden l-am facut in 14 ore, insa fara sa fim scutiti de peripetii. Pe langa faptul ca suntem zapaciti, uitam lucruri si facem pana iar GPS-ul integrat al unuia dintre noi da erori si ne-am mai ratacit, somnul dulce de dimineata l-a mai invaluit si pe Grosu, care...ruland cu 120km pe autostrada ne-a speriat de moarte. Avem noroc insa ca cineva acolo sus ne iubeste...:) 

 Bitza era cel mai activ in masina, el fiind copilotul care atunci cand nu atipea facea zgomot, dadea muzica tare, batea din palme...tipa, era enervant dar eficient. Remus, cand nu vorbea prostii...dormea, Grosu conducea cu ochii mai mult inchisi decat deschisi iar eu horcaiam si tuseam cum am facut toata saptamana trecuta de altfel. In cealalta masina era Doctoru' cu Dana, Pantani, Andrei si "el capitanos"...Alex Cretescu.
          Ajungem cu bine totusi la Solden si ne cazam la un batranel putin surd si chior care nu stia sa vorbeasca decat germana lui locala, in dialect si care suna ciudat. Internetul si jacuzzi-ul promis nu il aveam iar micul dejun format din cateva oua, 7-8 felii de sunca si cascaval, un ceai si alte cateva maruntisuri a fost numai bune sa sature 9 oameni. Totusi conditiile erau decente si de asta nu ne putem plange deloc...pana la urma tot ceea ce conta era un pat si un dus. Pe astea le aveam si ne simteam bine...:)

           Vineri si sambata, inainte de concurs nu ne-am putut abtine sa nu facem cativa km in zona, vremea era prea frumoasa ca sa nu profitam de ea si sa urcam pana la 2509m, pe Timmelsjoch. Stiam ca in ziua cursei vremea nu va fi foarte prietenoasa, deci....macar in antrenamente sa ne bucuram de soare. Am rulat cat mai lejer posibil dar nu poti spune ca pe urcare nu obosesti, deci...dupa turele facute pe catararile din zona, ne simteam picioarele putin lucrate.

  Totusi nu urcarea pe bicicleta m-a obosit, ci urcarile facute pe jos din centrul Solden-ului pana la cabana unde eram cazati. Lipsa turelor pe munte se simte caci febra musculara s-a instalat imediat la nivelul gambelor. "Lasa....oricum obosim duminica la cursa, si daca suntem odihniti si daca nu:)"
            In Solden e nebunie mare si lumea se pregateste de sarbatoare...se instaleaza panouri, tribune, ba chiar si un tricou imens facut din alte cteva sute de tricouri de ciclism. Ne mai cumparam una alta pentru echipament...ne reglam bicicletele la mecanicii voluntari de la Mavic care...vorba lui Cretescu..."deraior şviţerland time", mai cascam ochii si gura la bicicletele expuse, eu ma mir continuu de raul care trecea prin Solden si care era numai bun pentru rafting si bineinteles bem Weissbier, chiar daca eu sunt inca cu gatul "zgariat" de tusa.

            Sambata seara, inainte sa sar in pat, cand mi-am desfacut pachetul de concurs ca sa-mi pun numerele de concurs pe bicicleta si pe tricou, am avut un soc...nu aveam numerele si eram singurul din echipa care nu le avea. Am ranjit amar si m-am pus in fund sprijinit de perete, incercand sa-mi amintesc ce s-a intamplat. Dupa vreo 5 minute de chinuiala intelectuala, eram deja cu Grosu in masina, mergand din nou la Freizeit Arena pentru a vorbi cu organizatorii. Ce am facut? Am luat pachetul de concurs dar am lasat numerele acolo pe o masa. Norocul meu a fost ca cineva le-a gasit si a avut bunavointa sa le de-a organizatorilor, care la randul lor mi le-au returnat mie. M-am linistit cand le-am avut din nou in mana caci ma scutea de la plata cipului de cronometrare al timpului. Le-am prins pe bicicleta si eu...dupa care schlafen, cu gandul la dobitocimea mea. Cum pot sa fiu atat de zapacit?
             Dupa 6 ore de somn, pe la ora 4 dimineata aud niste bubuituri puternice. Ma trezesc instant...nestiind ce s-a intamplat si ma duc sa deschid usa. Il vad pe Cretescu care ne dadea desteptarea cu o ora inainte de micul dejun. "Ce naiba? Imi ia o ora sa imi trag cateva tzoale de ciclism pe mine?" Am inchis usa si am sarit din nou in pat, atipind inca vreo 40 minute. La micul dejun, zburau prin aer tactici si sfaturi pentru concurs. 

 Nu prea aveam chef de ele dar le ascultam caci ma aflam pentru prima data la aceasta cursa spre deosebire de mai experimentatii colegi ai mei. Nu prea aveam chef de mancare dar m-am chinuit sa inghit cate ceva de pe masa saraca pregatita de gazda noastra, stiam ca ceea ce ne asteapta ne va usca de puteri.
              Ne prezentam la start dar acolo e nebunie mare, nebunie de nedescris, lumea se calca in picioare si nu aveai loc nici sa te misti. Ne-a luat cam 10 minute sa ne gasim un loc cat de cat bun, undeva pe un trotuar, aproape de mijlocul plutonului. Detest cursele mari din doua motive...aglomeratie prea mare si nu ai unde sa-ti faci incalzirea. Aglomeratia nu prea putea fi rezolvata decat dupa prima urcare cand deja se vor contura plutoane si grupulete iar problema incalzirii nu era asa grava caci incepeam cu cativa km buni de coborare, unde puteam sa rulam lejer.
La start il vedem si pe primul german care a castigat Turul Frantei, Jan Ullrich care desi e fost ciclist profesionist, are si el de muncit in aceasta zi.
              A plouat toata noaptea si vremea nu este prea prietenoasa cu noi nici acum. In aer nu sunt mai mult de 13-14 grade celsius dar suntem bine imbracati si inca nu clantanim din dinti.Nu prea vorbim intre noi, semn ca suntem tensionati cu totii. Eu nu-mi doresc nimic altceva decat sa termin cursa cu bine, intreg si sanatos. Nu mi-e frica de urcare, mi-e frica de coborare caci inca nu mi-a revenit increderea dupa accidentul suferit in urma cu aproape 2 luni. Totusi sunt optimist si ma rog sa fie bine. La 6:40 se aude o bubuitura puternica, semn ca s-a dat startul, nu si pentru noi insa care eram inca blocati  in pluton. Abia dupa vreo 2-3 minute incepem si noi sa ne miscam....incet, incet. Imi salut colegii cu emotie si incep sa pedalez. Am luat startul in ceea ce urma sa fie cea mai grea competitie la care am participat pana acum.

               Este muzica motivanta, lume buna pe margine, baloane cu aer cald, masini tehnice de ultima generatie si o gramada mare de ciclisti. Iesim din Solden si incepem lunga coborare de 31 km. Soseaua este uda si se coboara cu atentie sporita chiar daca aici este un pluton imens si continuu care se intinde pe kilometri intregi. Dupa nici 5 km il vad pe Pantani ca se arunca ca un nebun pe coborare si depaseste o gramada de ciclisti. "Dute tati, daca te cheama..." Eu rulez in continuare alaturi de Remus, iar putin mai in spate restul echipei. Este destul de frig si nimeni nu spune nimic, parca toti suntem amortiti si speriati de ceea ce urmeaza. Viteza e maricica dar usor controlabila. Deasupra noastra survoleaza un zgomotos elicopter care filmeaza tot ce se petrece. Tocmai din cauza asta Remus imi spune ca se simte cu adevarat ca la o cursa mare...
Primii 31 km zboara repede caci ii parcurc cu o viteza medie de 48,6km/h si ma gandeam ce frumos ar fi sa continuam numai asa...dar nici vorba de asa ceva caci dupa Oetz, incepe prima urcare serioasa a cursei si care desi eram odihnit, mi s-a parut cea mai grea.
                Urcare lunga de 18,5 km, cu o inclinatie medie de 6,6% si inclinatie maxima de 18%. Este considerata ca fiind urcare de categorie speciala, adica cea mai grea. Acum sunt odihnit si urc fara probleme iar singurul inconvenient era ca inca eram blocat in pluton iar lucrul acesta ma enerveaza la culme cand sunt pe urcare. Aici plutonul nu te ajuta aproape deloc si cel mai bine e sa urci in ritmul care-ti convine. Nu voiam sa fortez deloc si nu ma grabeam niciunde dar eram nervos ca nu aveam loc. Si nu eram singurul in situatia asta...si ceilalti din jurul meu pareau sa fie la fel de frustrati. La mine era insa o problema mai mare caci daca incetineam, pedalam mult mai in forta caci nebunia mea m-a facut sa vin la Solden cu un angrenaj de 53-39 si pinioane de 11-25, deci...orice incetinire imi scadea cadenta si ma obosea mai mult.

  Ma consolam cu gandul ca dupa aceasta prima urcare plutonul imens in care eram se va sparge in bucatele si imi voi putea face ritmul dupa bunul plac. Problema este ca aceasta urcare e grea...si lunga iar primii 9 km au o inclinatie medie a pantei de 8,3% si ca totul sa fie ca la carte, tot aici vine si portiunea cea mai dificila, lunga de aproximativ 1 km cu inclinatie de pana la 18%. E incredibil de greu iar eu ma chinui serios sa imping bicicleta la deal. Aveam impresia ca stau pe loc caci viteza nu depasea 8-9km/h. Scapam cu bine totusi de aceasta dura incercare si ne vedem mai departe de drum, suntem abia pe la jumatatea primei urcari. Totusi de aici panta se mai indulceste si eu incep sa-mi revin. Peisajul nu este foarte spectaculos caci este inorat si ceva ceata, ceea ce nu ne permite sa vedem prea multe.

  Singurul lucru care mi-a atras atentia a fost un lac, care parea sa fie amenajat pentru canotaj. 

 Ajung pe Kuhtai, la o altitudine de 2020 m dupa 1:57:07 si chiar daca nu simteam nevoia, ma opresc la primul punct de alimentare. Aici e nebunie si mai mare...aproape toti ciclistii erau opriti sa alimenteze. Imi las bicicleta agatata in standul special amenajat pentru ele si ma indrept spre mesele incarcate cu de-ale gurii. Nu stiam ce sa mananc dar am pus ochii pe niste bile mari cat o chifla, erau un fel de Rafaelo imense, preparate de casa probabil. Am infulecat una de curiozitate si mi-am dat seama ca nu mai vreau sa plec de acolo. Am mai mancat una....si inca una, cateva banane, ceai, am luat cateva geluri proteice si-am plecat. Ma astepta ceea ce ma inspaimanta cel mai mult...coborarea.
                       Imi inchid tricoul, bluza si vesta de vant si pornesc in lupta cu viteza...
Coborarea nu este foarte tehnica dar pentru ca soseaua inca mai este umeda si increderea in mine intarzie sa apara, folosesc mult frana, drept urmare imi amortesc foarte repede palmele. Mi-e frica sa le scutur gandindu-ma la viteza pe care o pot prinde in timp ce fac asta. Nu-mi ramane decat sa rabd si sa fiu atent. Aveam viteza destul de mare dar totusi aveam impresia ca stau pe loc cand ii vedeam pe ceilalti ciclisti cum trec pe langa mine. "Cu cat pot sa coboare oamenii astia?" ma tot intrebam si ma miram cand vedeam ca eu am peste 65km/h si ei trec pe langa mine de parca ar zbura. Unii coborau ca niste profesionisti adevarati, cu fundul pe ruda, cu pieptul aproape lipit de ghidon, eram uluit de ceea ce vedeam. "Oare oamenii astia n-au cazut deloc de coboara asa? Sau sunt chiar nebuni?" Cum ma tot miram si gandeam eu, la intrarea unui tunel, mi-a alunecat roata de fata pe un grijal de metal de la canalizare si am cam pierdut controlul asupra bicicletei. Norocul meu a fost ca portiunea aceea de grilaj nu avea mai mult de 50cm si am reusit sa ma redresez rapid dupa ce am calcat din nou pe asfalt. M-au trecut fiori reci si eram cam speriat gandindu-ma la efectele unei cazaturi la viteza respectiva...ufff, am scapat, dar nu si de grilajele care ma asteptau la fiecare intrare si iesire din tunel. Aveam inima cat a unui purice si voiam sa scap cat mai repede si de coborarea asta.
Am scapat de ea abia dupa 26 minute, timp in care viteza medie s-a aprit undeva la 53,4 km/h.
                        Urmeaza o portiune de plat, caci ne apropiem de Innsbruck si sunt ceva mai linistit dar indispozitia mea reapare cand la km 80, norii nu mai rezista si incep sa se descarce.Incep sa planga cu lacrimi marunte si patrunzatoare. Ma opresc, imi iau pelerina de ploaie pe mine dupa care revin in cursa, alaturi de ceilalti ciclisti plouati si la propriu si la figurat. Nu eram intr-o dispozitie prea buna iar gandul ca ploaia se va juca cu noi pe tot restul cursei ma speria mai mult decat coborarea ce tocmai o incheiasem. Am noroc insa, caci la iesirea din Innsbruck, pe la km 86, ploaia se opreste si lasa ca pe fata mea sa reapara zambetul.

                          Incepe ce-a de-a doua urcare, care este si cea mai lunga dar si cea mai usoara. Are 39 km si o inclinatie medie a pantei de 2%. Aici ma lipesc de un pluton caci pe aceasta urcare se poate rula cu viteza bunicica iar avantajele plutonului sunt mari. Ma intalnesc din nou cu Remus si ma bucur caci de acum am cu cine sa merg. Pare cam obosit si nu e prea incantat de restul kilometrilor. Intr-adevar, nu eram nici la jumatatea cursei iar oboseala incepea sa-si faca simtita prezenta. L-am incurajat cum am putut si-am continuat sa pedalez, crezand ca ma voi bucura de aceasta urcare usor accesibila. Nu a fost insa asa, caci plutonul in care eram a inceput sa apase bine pe pedala si sa ma faca sa scot limba. Pulsul creste mai mult decat pe prima urcare si ma face sa-mi amintesc de cursele mici in care trebuie sa tin cu dintii de pluton. Aici nu era nevoie sa ma tin de ei dar stiam ca sunt mai avantajat daca raman in pluton. Se urca si cu 35km/h iar eu reuseam cu greu sa raman in spatele lor. Trena este in schimbare continua si cand imi vine pentru a doua oara randul sa trec in fata, incep sa pierd teren iar cel din spatele meu ma impinge usor si-mi spune "GO...Alexandru". La nici 30 de secunde, imi aud inca o data prenumele pronuntat dar de data asta cu o mai mare corectitudine si parca inteleg cuvintele rostite mult prea usor... "Hai Alexandru..hai." si cand respectivul trece pe langa mine ma intreaba: "Esti din Timisoara? Eu sunt din Buzias, dar locuiesc in Germania de 20 ani"... am ramas surprins intr-un mod placut si m-am bucurat sa vad ca romanii, chiar daca isi parasesc definitiv tara, nu-si uita originile, limba si compatriotii. Asta mi-a placut si m-a mai motivat putin...dar cu toate astea, aproape de capatul catararii, pierd plutonul...."sa fie sanatosi" imi spuneam.
Dupa o ora si 15minute, cat am facut pe urcarea asta, ajung pe Brenner, unde ma asteapta cel de-al doilea punct de alimentare.

 De data asta mananc si supa care este foarte buna de altfel. Bag din nou fructe, mult ceai, napolitane, prajituri dupa care....plec. Nu cred ca am stat mai mult de 5-7 minute aici.
                         Coborarea de 15 km de la Brenner Pass pana la Sterzing o fac in 17 minute si chiar fara probleme. Peisajul nu e schimbat deloc dar numele localitatilor si uniformele politistilor imi dau de stire ca am intrat in Italia. Bitza ne tot spunea ca ultima oara cand a fost el la aceasta cursa, cand a intrat in Italia, oamenii de pe margine erau mult mai activi, mult mai agitati decat austriecii. Ma asteptam sa fie la fel si acum, dar nimic...nici macar cat austriecii n-au facut galagie, ba mai mult, ei nici nu erau afara.

  Daca austriecii ne intampinau cu tot felul de reprezentatii si dansuri, italienii nici macar nu s-au sinchisit sa iasa din casa sa vada marele maraton. Era pustiu..."Italia doarme?"...probabil.
                          Pe a treia urcare, de la Gasteig la Jaufenpass ma simt cel mai bine, soarele incepe sa zambeasca, peisajul sa devina din ce in ce mai frumos, iar eu sa pedalez in ritmul meu. Aici nu mai e niciun pluton, fiecare merge cum poate. Ma incadrez pe partea stanga a drumului, ridic putin ritmul cat sa-mi fac o cadenta de 60 rpm si incep sa depasesc la ciclisti gramada. Imi place asta la nebunie, mai ales ca ma obisnuiesc cu ritmul si nu obosesc aproape deloc. Imi calculez alimentatia, ma uit des la distanta parcursa dar ceva parca nu este in regula. Punctul de alimentare urma sa vina in capatul urcarii, adica dupa vreo 20 km dar acesta apare mai repede.

  Nu ma supar si ma opresc din nou sa-mi umplu bateriile. Aici este insa cam frig si vantul bate destul de rece. Tot aici ma intalnesc si cu Pantani si sunt surprins ca l-am prins din urma, mai ales dupa ce am vazut startul hotarat pe care l-a luat. Schimbam cateva impresii, mai mancam una alta si pornim. Dupa calculele mele mai aveam inca vreo 5 km de urcat dar se pare ca urcarea se termina mai repede si iata ca dupa 1:18:47 de cand am inceput ascensiunea spre Jaufenpass incep cea mai tehnica coborare a cursei. Soseaua era acum perfect uscata si singurul care ma mai enerva era vantul care nu-mi permitea sa cobor cu viteza preferata. Incep din nou sa pierd teren pe coborare si ma enervez caci timpul pe care l-am castigat pe urcare il pierd pe coborare. Ii recunosc pe cei pe care i-am depasit pe urcare dar totusi nu ma avant dupa ei, nu uit ca scopul meu e sa ajung intreg la finish. Totusi parca prind ceva curaj si incep sa abordez virajele stranse ceva mai agresiv. Sunt mai sigur pe mine si ma ambitionez sa depasesc o fata care coboara fenomenal. Mi-a luat cam 5 minute sa trec de ea si cred ca a fost printre singurii participanti pe care i-am depasit eu pe coborare. Eram fericit si prindeam curaj tot mai mare...dar cand am inceput cu adevarat sa prind gustul acestei coborari, aceasta se termina si incep ascensiunea spre cel mai inalt punct al traseului...Timmelsjoch pass, aflat la 2509m. 

 Nu e la fel de grea ca prima urcare dar este mult mai lunga, are 29km si vine dupa 180 km de pedalat. Am abordat-o ca si pe a treia urcare si la inceput mi-a fost bine caci depaseam continuu. Chiar si Pantani a ramas in spatele meu zicandu-mi ca daca pot sa ma duc inainte. Avea dreptate...inca mai puteam dar cand am iesit in golul alpin, vantul nu a mai fost la fel de prietenos cu mine si a inceput sa ma incurce, la fel si picaturile mari de ploaie care ma cam speriau. Viteza incepe sa scada treptat la fel si cadenta mea. Incepeam sa ma chinui iar spatele meu nu prea mai tolera urcarea. Ma durea cumplit si nu stiam ce sa mai fac sa scap de chin si ca totul sa fie complet, genunchii incepeau si ei sa se planga ca nu mai rezista. "Bine bine, dar pe mine cine ma asculta? Cine ma sculta cand spun ca nu mai pot si vad ca urcarea nu se mai termina? Cine m-a pus sa ma apuc de ciclism?" Erau tot felul de intrebari care nu imi dadeau pace dar imi distrageau atentia de la durerile care imi invadau corpul. 
                       Oboseala de pe chipul meu mai dispare pentru cateva momente caci cu 12 km inainte de varf ma opresc la un nou punct de alimentare dar aici nu stau prea mult ca este prea frig. Mananc cateva bucati de pepene, incerc sa mananc un sandwich dar nu reusesc, beau un Redbull si imi fac curaj sa pornesc spre pragul de 2000m. Sunt sleit de puteri si ma doare fiecare muschi de la picioare si spate. Pe masura ce ma apropii de varf, vantul incepe sa bata si mai tare iar norii care s-au cuibarit deasupra noastra ne ameninta intr-una. Peisajul devine din ce in ce mai spectaculos dar nu am puterea suficienta sa ma bucur de el caci serpentinele ce se ridicau in fata ochilor mei imi taiau orice speranta.

  Ma gandeam la frumusetea Transfagarasanului si incercam sa fac o comparatie cu ceea ce aveam in fata. Bineinteles ca mi-a placut mai mult ceea ce avem noi chiar daca am facut o comparatie obiectiva.
                      Mai am 4 km pana in varf si vremea se dezlantuie...vantul aproape ca ne arunca de pe munte iar lapovita si ninsoarea aproape ca ne taie. E cumplit de greu sa urci in asemenea conditii. Aveam o cadenta de 40 rpm, inaintam cu 8 km/h dar cand eram lovit de cate-o rafala de vant, toate acestea scadeau aproape la jumatate. Multi ciclisti merg pe jos dar eu sunt incapatanat si prefer sa mor de dureri pe bicicleta decat sa merg pe jos...si ma chinui si iar ma chinui si nu-mi vine sa cred ca urcarea nu se mai termina. 

 Pentru ca tot timpul speranta moare ultima, dupa vreo 20 minute de ninsoare, norii se imprastie si undeva in vale, deasupra muntilor mai scunzi, apare un imens curcubeu. Imi venea sa ma opresc, sa ma asez in fund si sa privesc emotionat la frumusetea peisajului. 

Mi-a dat vitalitatea de care aveam nevoie sa ajung in varf...pe care l-am atins abia dupa 2:23:46 de urcare. Eram foarte fericit cand am ajuns pe Timmelsjoch si nu vad cum si fi putut fi altfel cand stiam ca pana la finish nu mai am decat 1 km de urcat si restul coborare. Aveam aproape 8:50:39  de pedalat si stiam ca nu pot sa-mi ating obiectivul de a termina cursa in 9 ore, de aceea nici n-am vrut sa ma grabesc pe aceasta ultima coborare. Soseaua era uda, vantul inca batea puternic iar eu coboram cat mai incet posibil. Nu-mi pasa ca eram depasit intr-una de nebunii de pe partea stanga a drumului.Eu imi vedeam de treaba mea, dar e frig rau pe coborare si incep sa tremur din toate incheieturile. Sunt bine imbracat dar eu nu simt decat frig si vantul care imi dadea emotii la fiecare rafala. In vale se vede Solden-ul care pare insorit dar chiar si asa, nu ma grabesc...am tot timpul din lume. Kilometrii trec si ma apropii tot mai mult de linia de finish. Intru in localitate, ma cuibaresc in spatele unui neamt care nu vrea sa ma lase la trena si astept nerabdator finalul cursei. Cu un km inainte de finish, trec la trena si cresc ritmul la 39-40km/h, trebuie sa fac ceva ca sa simt finish-ul cu adevarat. Ultimii 200 m, fortez cu ultimele farame de putere ce mi-au mai ramas, fac ultimul viraj si dupa 100 m trec cu mana dreapta sus, linia de finish la care am visat toata cursa. Sunt bucuros, foarte bucuros...visul meu a devenit realitate si asta conteaza cel mai mult. Nu conteaza timpii, nu conteaza oboseala, nu conteaza riscul, nu conteaza frigul...tot ceea ce conteaza e ca am terminat Oetztaler Radmarathon 2012, sunt finish-er, la fel ca ceilalti colegi ai mei, cu exceptia lui Cretescu care a intrat in hipotermie si nu a reusit sa termine cursa. 

                   Suntem cu totii bucurosi dar aproape toti suntem "terminati"...toti ne vaitam de cate ceva. Cel mai amuzant lucru mi s-a parut cand am mers sa-mi ridic tricoul de finish-er. Urcam cu greu scarile caci ma dureau genunchii foarte tare si ma tineam de balustrada. De sus vine un alt ciclist care coboara scarile, vaitandu-se si tinandu-se tot de balustrada. Cand ne-am interesctat, ne-am oprit unul in dreptul altuia, ne-am zambit si fara sa spunem nimic ne-am continuat drumul. Nu ne trebuiau cuvinte ca sa ne intelegem...o singura privire era suficient ca sa intelegi ca amandoi eram invingatori:) Mi-a placut asta si m-a mai inveselit...
                    Seara, la festivitatea de premiere am avut din nou ocazia sa-l vedem pe Jan Ullrich, care a terminat cursa in 9:17:00, si eram bucuros sa vad ca am sosit la doar 16 minute de fosta glorie germana. Castigatorul acestei editii a maratonului este austriacul Kirchmair Stefan, care a terminat cursa in 7:00:12 iar la fete, belgianca Vanden Brande Edith cu 7:51:25 iar timpii lor sunt cu adevarat fenomenali, mai ales in conditii de vreme urata. Nu pot sa spun decat...."bravo" cu mare uimire.

                    Somnul de 7 ore a fost sfant caci ne-am mai revenit putin pana dimineata cand soarele stralucitor ne facea in ciuda... Ne-am urcat in masina cu o oarecare mahnire ca plecam din zona aceea de vis dar la radio ne intampina Carly Rae Jepsen, cu hitul verii in Austria si ne face sa plecam din Solden cu zambetul pe buze...gandindu-ne ca anul viitor ne astepta o noua provocare, ne asteapta Maratona dles Dolomites...
                          

De pe podium la spital

Am asteptat asa mult in speranta ca memoria imi va reveni, dar nimic... Totusi mai stiu cate ceva:)

„King of The Mountain”

Locatie: Paltinis

Data: 5 iulie 2012

Participanti: eu, Bogdan Nadasdean, Dan Damian, Emil Chepetan, Marius Ionascu, Remus Farcas, Titel Rusinaru

Track GPS 

         Singurul concurs de acest gen din Romania, singurul concurs in care castigatorul va deveni  „King of the mountain”. O provocare pe care am luat-o in serios inca de cand a auzit de ea. 15 km de urcare continua cu 5,2% panta medie...pfff, specialitatea mea.

        Pe lista de start erau inscrisi peste 160 de concurenti din toata tara, concurenti care veneau, fie pentru placerea de a urca pe munte cu bicicleta, fie pentru obtinerea unui timp cat mai bun, fie individual, fie din partea unui club de ciclism. Concurs fara miza dar totusi cand vorbim de urcare, vorbim de greutate. Pe plat oricine poate, dar aici vorbim de stapanul naturii caci muntele este cel care face diferenta tot timpul.

         Cu exceptia unui antrenament pe Muntele Mic cu doua saptamani inainte, nu m-am pregatit special pentru acest concurs ci pur si simplu am pedalat. Totusi nu-mi faceam mari probleme in ceea ce inseamna urcarea in sine. Singurii care ma puneau pe ganduri erau participantii, printre ei fiind si cativa foarte buni. Chiar in drum spre Sibiu am aflat ca si Marius Ionascu (Maus) va lua startul , fapt care m-a demoralizat putin...in fine, mi-am propus sa fac o cursa buna indiferent de concurenta.

          Ca de obicei, era sa pierdem startul pentru ca noi eram inca la incalzire. Am fost inspirati sa ne intoarcem spre linia de start chiar inainte ca acesta sa se dea. Dupa o mica ezitare a organizatorilor,  care erau nu stiau exact daca e mai bine sau nu sa dea startul de pe offroad, pornim incet , in spatele masinii tehnice.

           Dupa cateva viraje, steagul cu patratele albe si negre e lasat in jos si eu pornesc ca din pusca, instinctiv, aproape fara sa realizez ce fac. Aveam 30km/h si nu-mi venea sa cred ca m-am distantat de pluton asa rapid. Inima imi pompa sangele incarcat cu adrenalina in tot corpul, cu o viteza uimitoare.  Gabi Amza, care facea poze din portbagajul unei masini, tipa continuu la mine si ma incuraja cum putea mai bine, dar chiar si asa nu am putut sa tin ritmul acela infernal cu care am pornit. Picioarele au inceput sa-mi urle in cap ca le omor, plamanii si inima la fel si ce aveam sa fac?!? M-au induiosat si-am lasat-o mai moale, fapt care m-a costat caci dupa numai 2 km de la start, evadarea mea a luat sfarsit. Am fost prins de un grup de urmaritori format din Miron Elisei, Titel Rusinaru, Vlad Daniel si Marius Ionascu care a tras „cu dintii” ca sa ma prinda. „Nu-i bai”, imi spuneam, macar ma bat cu patru oameni nu cu tot plutonul. Remarcabil e ca echipa noastra  si de data asta are in evadare trei oameni. Ritmul impus de Maus era constant si destul de ridicat si eu nu prea reuseam sa-mi revin dupa sprintul de la inceputul cursei. Caldura ma sufoca iar asfaltul topit ma enerva la culme caci imi dadea senzatia ca ma incetineste. Astfel ca dupa inca vreo doi km il pierd din vizor pe Maus care se desprinde usor-usor de noi. Il vedeam cum se departeaza si parca eram imobilizat caci nu puteam face nimic sa-l ajung. In aceeasi situatie se aflau si ceilalti ciclisti din grup.

                Maus se departeaza, noi parca pedalam pe loc, trec la trena si impun ritmul care-mi convine, nu dupa mult timp Miron Elisei , cu mtb-ul lui „tunat” cu roti de cursiera ma schimba si imi da posibilitatea sa-i studiez ritmul. Trece si Titel in fata apoi iarasi eu si la un mic moment de neatentie, intr-o curba, cand ma uitam la Gabi cum sta relaxat in masina si face poze, Vlad Daniel sprinteaza si se desprinde de noi. Ridic si eu ritmul dar chiar si asa nu reusesc nici eu si nici Titel sa-i „luam” roata. L-am pierdut si pe acesta, la fel cum l-am pierdut si pe Elisei, dar in spatele nostru.

               Panta era in continuare abrupta si ma enervam ca inclinatia ei nu mai voia sa scada. Imi doream tot mai mult sa ajungem pe „platou”, unde inclinatia pantei urma sa scada chiar si pana la       

1 %. Chiar inainte sa ajungem pe „ plat”, impreuna cu Titel, m-am apropiat destul de mult de cel din fata noastra dar acesta fiind mai masiv, cand a a juns pe acel fals plat in urcare a accelerat si s-a distantat din nou. Totusi, noi suntem doi si asta ne avantajeaza caci incepem sa ne schimbam la trena si ne mai dam ragaz si de odihna activa, unul-altuia.

 Mai sunt 4 km si nimic nu pare sa se schimbe in clasament. Maus, probabil ca are deja 1 minut in fata noastra, Vlad Daniel are vreo 300m in fata, iar Miron Elisei e la o distanta nepericuloasa in spatele nostru. Caldura devine insa si mai insuportabila pentru ca pe „platou” nici urma de umbra. Cauciucurile se infig bine in asfaltul topit si produc un sunet scarbos, rupta parca din „Alien”. Apei chioare din bidon ii mai lipseste pliculetul cu ierburi pentru a iesi un ceai pe cinste, iar eu ma gandesc din nou la strandul din Beremend.

                 Pe ultimii 2 km, urcarea din nou se inteteste si noi, la fel ca cel din fata, dam semne de oboseala. Totusi, chiar in momentul in care totul parca parea pierdut, pe sosea apare un caine, care incepe sa latre furios si foarte agresiv la cativa cm. de piciorul meu. Ce doping? Ce medicamente? Pune un caine nebun dupa mine si „rup” bicicleta. In momentul acela oboseala a fost substituita rapid se catre adrenalina care-mi inunda violent corpul. Instinctiv m-am ridicat in picioare si-am inceput sa sprintez si sa „latru” si eu la caine. Dupa vreo 500 m., cainele observa ca eu sunt mai nebun ca el si binevoieste sa ma lase in pace si imi da posibilitatea sa ma uit in spate...Titel nu mai e langa mine si imi pare rau ca l-am „rupt”. Totusi cand ma uit in fata observ ca m-am apropiat mult de Vlad Daniel, fapt care-mi da increderea de care aveam nevoie. Incerc sa tin ritmul cat pot de ridicat si bine fac caci exact cand intru un ultimul km il  prind, spre disperarea prietenei respectivului care tipa cat putea sa accelereze ca il prind. Am ascultat-o pe tipa si l-am prins, dar vazand ca respectivul se „tine” bine de mine, am „lasat pedala” si-am inceput sa-mi readun puterile pentru sprintul final. Duc trena in continuare si imi convine la nebunie acest lucru caci merg in ritmul meu preferat. Pedalez lejer, imi trag sufletul, dar simt ca sunt invaluit de o emotie enorma care-mi amorteste picioarele. Incep sa inspir adanc aer in piept, imi pun mainile pe partea inferioara a ghidonului si cand vad pancarda cu 200 m. pana la finish, sprintez la fel de tare ca la inceputul cursei. Intru in ultimii 50 m. si incep sa ma bucur, bicicleta rula singura spre linia de sosire care-mi asigura un pretuit loc II, la 1 min. si 15 sec. in spatele lui Maus.

 Am terminat cursa in 42 min. si 11 sec., cu 1 min. si 10 sec. mai bine decat castigatorul primei editii si cu 33 sec. dupa prima elita de atunci.

                    A fost greu dar frumos si eu sunt multumit de rezultatul obtinut chiar daca sunt „loser” cum spunea Bitza dupa cursa. Macar eu sunt primul...dintre loseri:)

                    Tibiscus-ul si de data aceasta a facut o cursa buna, avand in prima jumatate toti sportivii inscrisi la concurs. Maus –loc.1, eu loc 2, Titel-loc 4, Bitza-loc 11, Emil – loc 16, Remus – loc 19 si Dan, care a urcat doar intr-o plimbare alaturi de Giginic, a terminat pe 44. Felicitari colegilor...!

                     Partea cea mai interesanta a zilei a fost ca si profesionistii care participau in Turul Sibiului, aveau sa soseasca la Paltinis, drept urmare, impreuna cu colegii, m-am asezat cu 100 m. inainte de finish si-am asteptat punctul culminant. Acesta a sosit cu venirea primilor ciclisti care s-au batut pentru castigarea etapei. Cand s-au apropiat de noi am inceput sa alergam pe langa ei, sa zbieram, sa facem galagie, sa-i incurajam. 

Ne-am distrat pe cinste caci asa am facut cu toti ciclistii care treceau pe langa noi. La un moment dat, ma suna Alex Grosu si-mi spune ca ma vede la TV in direct...am ras si-am continuat treaba impreuna cu Bitza care din cand in cand ii mai imbia si cu bere pe ciclisti : ) Ne-am simtit bine, spre deosebire de profesionisti care erau storsi de orice farama de energie, cel putin asa mi se parea mie. Ca tot vorbesc de profesionisti sunt tare curios sa stiu ce timp au scos acestia numai pe bucata pe care am avut-o si noi de urcat. Oare as fi tinut ritmul cu ei? Nu stiu dar sper sa aflu cat mai rapid caci participarea in Turul Sibiului devine...incet incet un obiectiv important pentru echipa noastra. Cu un sponsor puternic in spate, mult antrenament si determinare eu zic ca se poate. Deci, „rog toti sponsorii sa apeleze la mine” :)

Tour de Pecs, etapa a VI-a

Locatie: Komlo, Ungaria

Data:  7 iulie 2012

Participanti: eu, Titel Rusinaru

                     La aceasta etapa cu multa catarare am mai fost in 2010 dar atunci eram in perioada in care ma chinuiam sa raman cu plutonul mai mult de 4-5 km. Atunci am terminat cursa printre ultimii participanti si muream de ciuda ca nu puteam sa fac mai mult. Iata insa ca dupa 3 ani ma reintorc la Komlo, dar de data asta cu dorinta de a-mi lua revansa pentru rusinea de atunci.

                     Caldura mare din nou si ca sa fie tacamul complet, m-am asezat la start mai neregatit ca niciodata. Fara incalzire, fara geluri proteice, cu un singur bidon de apa pe bicicleta si in buzunare cu 5 biscuiti cumparati la "kil", doua banane, un bidon cu apa si un gel primit de pomana de la Titel...multumesc Titel. Ma simteam oarecum ca in 2010, la fel de nepregatit ca atunci, drept urmare nu aveam nici cele mai mici emotii. Aveam de pacurs 6 ture a cate aproximativ 15 km fiecare, cu diferenta de nivel destul de mare, dar atata timp cat este vorba de urcare, nu-mi fac probleme. Pornim lejer, in spatele masinii tehnice pana aproape de iesirea din localitate si spre surprinderea mea, chiar si dupa ce s-a dat startul propriu-zis, nimeni nu a atacat, se mergea frumos, lejer, ca intr-o cursa in care aveam de parcurs 200 km., in care toata lumea vrea sa-si conserve energia. Mi-a placut asta caci aveam si eu timp sa ma incalzesc.

                    In prima tura nu s-a intamplat nimic deosebit, pur si simplu se rula. In ce-a de-a doua tura insa, lucrurile au inceput sa se agite, caci elitele au inceput sa faca ruperi de ritm pentru a subtia plutonul. Pe prima urcare mai serioasa din tura a doua se formeaza evadarea si ii are in componenta sa pe aceeasi oameni de la profesionisti...Ivanics Gergely, Csomor Zoltan, Pelikan Janos etc.

                    Stiam ca sprinterii vor cam avea de suferit la aceasta etapa si imi placea sa stau in pluton in spatele celor de la Cervelo, Veloki si Balaton Team si sa ma uit la sprinteri cu scot limba serios pe urcare....."Ehhh, ce sa va fac daca voi sunteti ciclisti doar 200 m. dintr-o cursa!" Ce-i drept, la sprintul final, pe plat, acestia "fulgera si tuna", "mananca tot". Oricum ii apreciam ca reuseau sa se tina de pluton. Eu ma odihneam cat puteam si nu faceam nimic altceva decat sa astept si sa mananc biscuiti cu banane, combinatia ideala.

                    In tura a 3-a, observ ca in fata se formeaza un grup de 5-6 ciclisti care pornesc in urmarirea evadatilor. In acel grup erau cativa juniori si ceva profesionisti si mi se parea ca era  si un ciclist din categoria mea. Am accelerat si eu in speranta ca ii prind dar fara rezultat, efortul ar fi fost mult prea mare si poate inutil. Raman in continuare in pluton si incerc sa-mi impart apa in asa fel incat sa imi ajunga pana la final. Caldura e ceva mai suportabila decat la etapa de la Villany, aici avem noroc ca sunt portiuni ale traseului si prin padure, la umbra.

                    La sfarsitul turei a 4-a, juniorii U17, fetele si seniorii peste 50 ani, sprinteaza si termina cursa, lasand plutonul mai sarac ca niciodata. 

E mai trist acum ca nu mai sunt fete in pluton si eu chiar ma voi plictisi. Totusi n-am facut asta caci din cand in cand mai serveam si eu trena, asa sa fiu luat si eu in seama. Interesant e ca la finalul turei a 5-a, chiar pe ultima urcare mai serioasa, inainte de finish, ataca Vasko Jozsef de la seniori 40, si eu, din lipsa de ocupatie fug dupa el si il prind. Stiam ca el va termina cursa la finalul turei dar simteam nevoia de a face ceva pentru a dinamiza atmosfera. Seniorul urca bine si ne desprindem frumos de pluton. Pe coborare cara tot el si ma lasa la trena doar in ultimul km. Nu voiam sa fie prins de contraconcurentii lui si l-am carat cat am putut de bine pana la finish, unde acesta castiga etapa la categoria lui. L-am felicitat si mi-am vazut in continuare de drum. Mai aveam 15 km. pana la final si eram singur, intre evadati si pluton. Ca sa nu ma simt singur, am apelat la "gelu' ", prietenul meu cu gust de portocale, ca sa-mi tina de urat si sa ma sustina pana la final.

                     Dupa primul viraj din ultima tura, in fata mea, la vreo 300 m. apar doi ciclisti care erau din grupul urmaritor ce s-a desprins de pluton in tura a 3-a. Stiam ca pot colabora cu ei, astfel ca pe prima urcare mai lunga ii prind si le fac semn sa stea dupa mine. Erau amandoi de la elite dar pareau cam extenuati spre deosebire de mine care am stat numai in pluton si eram oarecum fresh. Le fac semn cu mana sa stea aproape de mine caci ritmul meu pe urcare nu le prea convenea. Totusi au rezistat si in capatul urcarii le fac semn sa ma schimbe de la trena. Vine coborarea si ei cara mai bine dar chiar si asa aveam emotii ca vom fi prinsi de pluton. De fiecare data cand treceam la trena le ziceam "ghere...ghere", in speranta ca vor creste si ei ritmul. Intram pe o portiune de plat si cu aproximativ 6 km. inainte de finish, ma sperii la propriu caci stiam ca in spatele meu nu sunt decat doi ciclisti dar cand ma uit in spate vad tot plutonul. " Cum naiba? Cand au ajuns astia langa mine?" Eram speriat, mahnit si bucuros in acelasi timp caci am bagat spaima in Nogradi Balazs (cel de pe locul 2 in clasamentul general), care vazand ca plec in urmarirea evadatilor si-a pus toti colegii de la Cervelo la munca, numai ca sa ma prinda pe mine. Stiu asta de la Titel care era in pluon si se amuza vazand disperarea ungurilor. N-a fost sa fie dar macar i-am obosit si mi-am dat seama ca le este putin frica de mine.

                     Titel, odihnit... se desprinde usor de pluton si se duce in fata. Am trecut rapid la trena si am incercat sa blochez plutonul, poate...poate se desprinde Titel. Nici vorba de asa ceva caci Cervelo trec la trena pana al meu coleg este prins. Ultimii 3 km. ne intampina cu urcare si cu atacul lui Titel care ma mobilizeaza si pe mine si pe inca 2 ciclisti profesionisti sa sprintam.

 Titel urca bine dar se "ineaca" aproape de varf cand ramane in urma. Se merge tare mai ales ca suntem pe coborare si cu 1,5 km. inainte de finish. Intram in ultimul km. si trec la trena ducand cat pot eu de bine. Totusi din spate vin ca acceleratul doi ciclisti de la Cervelo, Nogradi Balazs si inca un coleg de-al lui de la elite care l-a carat pana m-a prins pe mine. Intram in ultimii 400 m. si Nogradi Balazs trece la trena si apoi sprinteaza. Eu, mai cobor lantul cu doua pinioane si stau in spatele lui dar urcarea se inteteste si eu nu mai am chef si curaj sa schimb pe alta viteza mai usoara. Las totul asa, strang tare din dinti si plec frumos din spatele lui prin partea dreapta. E greu, extrem de greu caci ma dor muschii de la picioare si eu sunt pe un raport total nepotrivit pentru acel sprint. Eram precum un tir care se chinuia sa urce un deal. Cu toate acestea reusesc incet, incet sa ma desprind Nogradi. Totul era in slow motion, parca a trecut o vesnicie de cand el a declansat sprintul si eu sunt "greu". Fortez cat pot de tare si reusesc sa-mi bat "inamicul" la sprint. Am terminat cei 94,2 km in 2:38:31, cu o viteza medie de 35,7 km/h.

                   Stiam ca sunt pe podium dar nu stiam exact pe ce pozitie a acestuia sunt. Cu toate astea, nu ma opresc sa intreb si ma duc direct la masina unde un mare mar asteapta nerabdator sa fie mancat. La premiere aveam emotii caci imi aud din nou numele pronuntat in maghiara: "Olmoian Olexandru, Te Se Tibiscus, Temesvar, Romania", zambesc si cu mandrie in suflet urc pe prima treapta a podiumului. Sunt foarte bucuros si asta se citea si pe fata mea.

 Pai cum sa nu fiu bucuros? E prima victorie in Tour de Pecs, prima etapa castigata dupa doi ani de cand "alerg" la aceasta competitie. Sunt cel mai fericit...iei....i-am batut pe unguri :) 

                   Dupa ce mancam portia de gulas oferita din partea organizatorilor ne indreptam spre pensiunea unde aveam facuta rezervarea. Facem rapid un dus, tragem un pui de somn, dupa care mergem sa facem o plimbare in Pecs, orasul pentru care eu am o simpatie nemarginita, cu toate ca de cand particip la Tour de Pecs, niciodata nu am avut timp sa-l vizitam. De data asta chiar imi doresc sa vad macar o bucatica din acest oras care in 2010 a fost capitala europeana culturala. Oras cunoscut pentru portelan, pentru bere, pentru unul din importantele centre universitare ale Europei, pentru viata culturala intensa si bineinteles pentru arhitectul si designerul Marcel Breuer. Nu spun nimic mai mult decat ca necesita vizitat. Noi n-am fost decat in zona centrala dar suficient cat sa ma indragostesc de acest oras.

                     Seara, la pensiune, pentru ca stiam ca va avea loc o nunta, ne asteptam sa fie galagie, scandal, dat din buric pe mese, sticle sparte etc., etc., cum suntem obisnuiti la noi dar nici vorba de asa ceva. Parca era nunta muta acolo. Ceva muzica specific ungureasca, mancare si cateva dansuri timide. Din cand in cand, din sala de nunta mai iesea cate-o tipa maritata de mult (dupa cum spunea Titel), care-si tragea sufletul facandu-si vant cu rochia. Eu cu Titel savuram o salata si urmaream absenti spectacolul ce se desfasura in fata noastra. Bineinteles, barfeam si ne amuzam pe seama nuntasilor, mai ales a nuntaselor. La un moment dat am fost tentati sa furam mireasa dar pentru ca voiam sa luam startul si in etapa de a doua zi fara sa fim batuti, ne-am linistit. Interesant oricum...

                     Dupa somnul putin bulversat de caldura din mansarda unde eram cazati, am luat micul dejun, am platit, ne-am echipat si-am plecat pe biciclete spre locul de start al etapei a VII-a, care era doar la cativa km de locul nostru de cazare.

Tour de Pecs, etapa a VII-a

Locatie: Pecs

Data: 8iulie 2012

Participanti: eu si Titel Rusinaru

Track GPS

                       La inscriere vad ca sunt pe locul 2 in clasamentul general , fapt care ma bucura si ma motiveaza sa obtin si in aceasta etapa valonata, macar un loc 4 pentru a-mi mentine pozitia. 

                       Luam startul, se pleaca tare, caci era ceva coborare, viram la dreapta si intram pe un drum secundar si cam atat...black-out... Dupa cateva ore bune ma trezesc in drum spre casa, cu alte haine pe mine, cu dureri de cap, bandajat si zgariat. In stanga mea vad un CD pe care erau scrise datele mele si langa el, un bilet. Il deschid si citesc cu voce tare... "YOUR BRAIN IS OK!" zambesc si ma uit intrebator la Titel, care conducea in stanga mea. "Ai cazut!", imi spune el. " Ti s-a rupt furca." Ma uit mai bine in oglinda, intr-adevar, eram serios avariat si se pare ca am cazut in cap. Nu-mi aminteam nimic si eram foarte coonfuz. Nu prea stiam unde sunt, ce-i cu mine, cum am ajuns acolo. Bine, sunt unele intrebari la care nici acum nu le stiu raspunsul. Imediat dupa cazatura am fost inconstient si am doar cateva franturi de amintiri. Ce stiu sigur e ca in permanenta sotia si fiica unuia din organizatori erau langa mine. Doamnei i-am spus in mai multe randuri: " You are my mother, now!" In rest....o nebuloasa totala, sunt cateva ore din viata mea de care nu-mi aduc aminte sa le fi trait. Titel mi-as spus ca eram constient dupa cazatura, si ca imediat dupa ce m-au pansat la ambulanta am dat interviu la ceva televiziune locala. " Ce le-oi fi zis?" Habar n-am si mi-e ciuda ca nu stiu nimic. In fine, am fost dus la spitalul din Pecs, unde mi-au facut tomografia, m-au pansat si pentru ca eram ok, m-au trimis acasa. 

                        Cand am ajuns in Timisoara, am mers direct la spitalul judetean pentru a vedea ce spun si doctorii nostri. M-au curatat, mi-au cusut cu 5 fire arcada dreapta, asta dupa ce mi-au "raschetat" spranceana, mi-au mai facut o tomografie, mi-au verificat reflexele, organele, umerii, miscarile etc., si-au dat diagnosticul abia dupa vreo 3 ore..." Traumatism cranio-cerebral inchis, minor". Experienta de la urgente a fost si ea interesanta prin sumedenia de lucruri care se derulau in fata mea. In timp ce eu eram intins pe pat, asteptandu-mi doctorul, aud o femeie care zbiera ca o nebuna, injura, se zbatea, facea foarte urat...ma gandeam ca poate vor sa o exorcizeze. Apoi, in timp ce niste studente care-si faceau practica la medicina imi curatau rana, in salonul unde eram eu apare o domnisoara cu voce cunoscuta. Am deschis un ochi...e Violeta, colega de facultate, muscata de ceva insecta, cu mana dreapta umflata. Bineinteles, practicantele se amuzau pe seama noastra zicand ca e "meeting point la urgenete". Dupa ce m-au facut ca nou, m-au pus sa astept in alta sala pana mi se scriu "tadulele". Acum aveam posibilitatea sa vad mai multe, era un roman ce se derula in fata mea pe mai multe fire narative. Pacienti, cu durere pe fata care nu spuneau nimic, studente de medicina care voiau sa impresioneze doctorii, mai putin una care-si admira continuu unghiile, doctori care flirtau cu studentele si colegele lor. Am vazut si politie, o pitipoanca, am vazut relatiile ce sa deruleaza intre medici si medici, intre medici si pacienti, intre medici si studenti, intre pacienti si pacienti...am vazut multe si ma pasiona treaba asta. Bineinteles, eram sub influenta anestezicului si nu stiu sigur daca acesta nu a avut vreun efect si asupra atentiei cu care priveam eu fiecare detaliu din jurul meu. Probabil mintea mea suferinda voia sa recupereze informatia pierduta cu cateva ore mai devreme. Cine stie? Nimeni, nici macar eu. E horror sa nu stiu nimic din ce mi s-a intamplat. Totusi e interesanta chestia asta, e fain sa vezi cum lucreaza creierul in situatii critice. La mine cred ca si-a dat shut down ca sa se protejeze...hmmm...acum ma uit pe track-ul GPS al cursei si vad ca in momentul cazaturii aveam 45 km/h si un puls normal de 156bpm. Mai ciudat e ca inainte sa cad am rulat 40 km. cu o viteza medie de 38,5km/h si eu nu stiu mai nimic din toate astea. Banuiesc totusi ca roata de fata nu-mi era bine stransa si in momentul in care am trecut peste calea ferata, la ridicarea ghidonului, mi-a sarit purs si simplu roata si eu am plonjat in cap. Ce sec.

                       Acum, la doua saptamani dupa accidentare, trag linie si constat urmatoarele: arcada sparta si cusuta, zgarieturi pe fata, umar si cot, pierderi de memorie, furca rupta, cadru avariat, noroc ca exista cineva acolo sus, imi iubesc casca, multumesc organizatorilor, cadru nou, cheltuieli, datorii, si bineinteles, multumesc frumos Dan.

                      Gata, inchei ca vreau sa ies la antrenament...ne vedem pe sosea, mai motivat ca niciodata.