Data: 26 mai 2012
Locatie: Ploiesti
Participanti: eu, Titel Rusinaru, Daniel Crista, Rares Manea, Marius Ionascu (Maus)
Track GPS
Pentru ca nivelul ciclistilor amatori si profesionisti din Ungaria il cunosc, m-am hotarat sa particip la un concurs serios unde sa studiez nivelul rutieristilor din Romania. Daca pana acum n-am avut ocazia sa fac asta, ei bine, de data aceasta nu am mai scapat. Eram foarte curios sa-mi compar valoarea cu ai nostrii ciclisti romani, prin urmare, am ales sa merg la concurs chiar si fara masina, cu trenul...
Pe tren, in afara de faptul ca acesta era plin de studente oltence care mergeau spre casa, nu era nimic interesant. De data asta nici macar nasul nu a animat atmosfera caci nu mi-a comentat nimic la adresa bicicletei cocotate deasupra capului. In Drobeta Turnu Severin am trecut la Titel in masina, si pe o ploaie cumplita ne-am pus in miscare pe drumul lung spre Ploiesti. Pentru ca scurtatura noastra prin Targoviste era inchisa, am fost nevoiti sa ne intoarcem si sa facem un ocol prin capitala, astfel ca am ajuns la pensiune abia pe la ora 1 noaptea. Rupti de oboseala, eram nerabdatori sa ne bucuram de linistea zonei si de patul confortabil care ne asteptau de ceva vreme, dar... "ciu-ciu-muciu". La restaurantul de la Popasul Casa Ardeleana era bairam. Pentru ca era ziua de nastere a unui cocalar, acesta s-a gandit sa dea de baut si la prietenii lui...tot cocalari, drept urmare..."bautura, bautura si manele"... Speram ca in camera in care dormeam sa fie mai liniste sa ne putem odihni. Nici vorba de asa ceva, camera noastra era exact deasupra restaurantului. Cand m-am pus in pat, acesta vibra in ritm "fara numar" de manea tampita. Somnul a venit pe la ora 4:30 cand acestia, probabil morti de beti, s-au suit in BMW-urile lor si-au plecat acasa. Credeam ca nu voi gasi vreodata un loc mai manelist decat in camin la Agro, ei bine, m-am inselat...ce se intampla in campusul nostru e "parfum"pe langa pensiunea respectiva.
Dupa un somn intens de 4 ore, ne-am trezit sa "bagam la mat" si sa ne pregatim de marele start. Acesta avea sa se dea la cativa km. departare de locul nostru si anume, din fata cramei Seciu, pe ceva dealuri cultivate viticol din zona Ploiesti-ului. Zona este cu adevarat frumoasa si m-am bucurat de ea cu privirea pana la start, pentru ca stiam ca in timpul cursei nu voi vedea nimic.
In departare se vedea si Ploiestiul...se vedeau campuri intregi cu vie, cateva sate rasfirate si multi ciclisti. Pe site-ul organizatorilor http://cupa.emmeduesport.ro/ am vazut ca pentru cele doua trasee (100 si 50 km) s-au inscris aproximativ 300 de ciclisti, din care 123 la tura lunga. Numarul e destul de mare daca stai sa te gandesti ca nivelul ciclismului de sosea in Romania nu este foarte ridicat. Totusi sunt convins ca daca s-ar organiza mai multe concursuri de sosea la noi, numarul rutieristilor ar creste serios.
Aveam emotii caci era pentru prima data cand ma aflam la start alaturi de elita ciclista din Romania, dar si de ciclistii amatori care nu-s de neglijat. Din pacate echipa mea nu era langa mine sa ma ajute, singurii din echipa prezenti la start au fost Titel si Dani, dar pentru ca nu am lucrat foarte mult cu ei, nu stiam exact daca vom colabora sau nu in timpul cursei. Desi m-am inscris la amatori, categoria mea de varsta era destul de puternica intrucat pentru podium se bateau atat ciclisti de la Procycling Geiger Team Sibiu (Luca Sebastian Ioan) cat si de la Bus-Giant Team (Razvan Juganaru), dar si ciclisti buni din Iasi si Galati. Obiectivul meu pentru aceasta cursa era sa ma tin cat mai mult de elite, caci numai asa as fi putut scoate un rezultat notabil in clasament. Multa agitatie la start, muzica, voci in microfoane, masini de politie ca-n filme, camere de filmat, fotografiat, elicoptere etc si etc... exact ca la o cursa mare de prin Vest.
Singura chestie care mi s-a parut ciudata si am considerat-o lipsa de profesionalism din partea
organizatorilor, a fost bannerul cu START si FINISH care era asezat invers. Practic noi, la plecare treceam pe sub bannerul de Finish si la intoarcere pe sub cel de Start. Poate e vorba de finish-ul emotiilor si start-ul odihnei? Ei stiu mai bine...
Organizatorii ziceau ca pentru siguranta startului se va merge in spatele masinii tehnice primii 5 km. si abia mai apoi se va da startul oficial, dupa regruparea plutonului. Insa nici vorba de acest lucru caci imediat dupa start, cei de la CS Otopeni au plecat ca din pusca si au rupt plutonul in bucati inca din primul km. Eu am experienta starturilor din Ungaria care sunt la fel de fulgeratoare si am reusit sa ma tin de ei. Totusi viteza atinsa pe prima coborare mi-a cam dat de lucru si m-a cam solicitat caci trebuia sa fiu atent la toti factorii care ma inconjurau. Se rula cu 65-70 km/h, drumul era ingust cu multe viraje, pe jos erau pietre, masini parcate aiurea, camere sparte, maini ridicate, cadre stranse bine intre picioare, palme amortite si frane solicitate. Totul se desfasura intr-o viteza nebuna si eu nu vedeam nimic altceva decat roata celui din fata mea si eventual sirul ciclistilor care taiau virajele ca la formula 1.
La baza coborarii in pluton nu mai erau decat elitele si cativa amatori naravasi, dar de aici incepea distractia caci "iepurele" a iesit din cusca si a inceput sa faca ruperi de ritm, tentative de evadare, tertipuri de obosire a plutonului. Nu aveam niciun fel de problema cu jocurile astea si pentru ca ma simteam bine si nu eram cu limba pana la genunchi, am inceput sa urmaresc cu atentie ce se petrecea in fata. CS Otopeni conducea cursa si se juca cu plutonul cum voia, Procycling Geiger erau cam timizi iar cei cativa de la Ploiesti, pentru ca erau pe teren propriu se angrenau in jocurile fostilor dinamovisti. Era amuzant...dar eu ma simteam cam in plus acolo si cam izolat. Maus era cu Rares, Dani Crista pe langa fostii colegi si eu...singur, fara echipa, fara prieteni. Era cam ca si la o cursa din Tour de Pecs, dar avantajul era ca aici intelegeam ce se vorbeste in pluton.
Tentativele de evadare se perpetuau si viteza fluctua continuu intre 35 si 45 km/h. La un moment dat, evadatii au fost lasati sa prinda avans, motiv pentru care in pluton se socializa, si se mai spunea cate-o gluma, inimile si plamanii se odihneau si viteza ramanea constanta la 35-37 km/h. Imi convenea de minune...era parca un rulaj in spatele unui TIR obosit. Toate bune si frumoase pana cand, pe un gat mai aspru de deal, in momentul in care schimb de pe placa mare pe placa mica, imi cade lantul si pedalez in gol. In timp ce eu, dat jos de pe bicicleta imi puneam lantul inapoi..."spuma" cursei se departa si ma lasa cu ochii-n soare. "De ce?...De ce? "ma tot intrebam si-am inceput sa trag de pedale cu toata forta in speranta ca mai pot prinde plutonul. Nici vorba de asa ceva. Problema mea nu era ca am pierdut elitele ci ca am pierdut si ciclisti din categoria mea, am pierdut orice speranta la o poztie buna in clasament. Din spate apare George Popovici si vazandu-l langa mine, m-am mai motivat putin si-am inceput sa cred ca voi mai prinde o farama de pluton. A venit o urcare si eu cu George urcam fara probleme cand din spatele nostru apare un tip cu echipament Liquigas Cannondale care trece ca "vantul "pe langa noi."Asta se crede pe plat" imi ziceam si ma miram de cat de bine urca respectivul. Dupa el trece si o masina... "bun, are si asitenta"... si dupa ce prinde avans aprox. 200-300 m in aintea noastra, il vad ca se prinde cu mana de masina tehnica care accelera continuu. "Ce om...!" si cu un gust amar in gura am lasat capul in jos si-am continuat sa gafai pe urcare. Prindem primul ciclist, il prindem pe al doilea...al treilea si ne facem un grupulet cu care sa lucram. Perfect, era exact lucrul de care aveam nevoie in momentul respectiv. Am inceput sa colaboram, sa ne schimbam la trena, sa crestem viteza si rezultatele au inceput sa apara, caci in scurt timp grupul nostru s-a marit la peste 10 ciclisti. Vantul se schimba si de data asta ne "biciuie" din fata, grupul nostru parca oboseste sau se sperie de vant si nu mai vrea sa colaboreze. Trena se schimba greu si eficienta scadea la fiecare kilometru. Eu cu George le tot spuneam sa continuam colaborarea, ca doar asa putem sa ii prindem pe cei din fata. Nici vorba de asa ceva astfel ca m-am enervat si m-am desprins din grupul respectiv. M-am pus intr-o pozitie cat mai confortabila si aerodinamica si-am plecat singur in batalia cu vantul si urcarile mult adorate. Motivatia mea a crescut rapid caci dupa un viraj, in fata mea, la ceva distanta mai apar cativa ciclisti. "He he...hai tati, hai..." si Alex da drumul la toate motoarele in speranta ca cei din fata vor fi prinsi. Am consumat multa energie caci abia dupa aprox. 5 km, (exact pe cea mai lunga urcare, de pe la km. 53) am reusit sa ma apropii mai mult de grupul din fata mea. Am ramas surprins sa vad ca in grupul acesta erau Maus, Rares Manea, Eugen Mocanu, Luca Sebastian de la Geiger si Dani Crista. Il ajung pe Dani care tusea ca un caine pe moarte si incerc sa-l motivez putin dar fara rezultate caci acesta ramane in urma. Desi ma simt bine si trag destul de bine de bicicleta, nu reusesc sa ii tin aproape pe ceilalti care se duc...si iar se duc... Eu tin un ritm constant, un puls acceptabil si catar cat pot eu de bine. Am fost impresionat foarte mult de ospitalitatea satenilor si bucuria copiilor ori de cate ori treceam printr-un satuc.
Copiii erau cu baloane si stegulete in mana, aplaudau, urlau si faceau galagie, batranii se uitau la noi cu ochii incetosati si cu gandul la tinerete probabil, la vremurile in care ei se dadeau pe Ucraina si Tohan-uri de otel, nicidecum "cartoane".
Pe urcare copiii alergau dupa mine si ma incurajau, imi puneau intrebari si zambeau... lucru care ma facea sa ma simt bine si sa ma bucur din nou pentru sportul ales. Nu stiu ce a insemnat acest concurs pentru copiii din zona, dar cred ca le-a starnit interesul pentru bicicleta, pentru ciclism...e bine ca au avut ocazia sa vada si altceva decat fotbalul acela monopolizant.
In fine, pe cei din fata iar i-am pierdut si din nou sunt singur. Totusi din spate apare inca un ciclist, de la categoria 40-49 ani probabil dar care urca foarte bine. M-am prins de el si am inceput sa facem o "morisca" buna caci destul de rapid am mai prins un ciclist. Vine coborarea si seniorul meu trece la trena si incepe sa coboare dealul ca un fulger. Nici vorba sa mai trec in fata lui...am strans bine ghidonul si incercam sa tin cat mai aproape de el. Ma uit in spate, celalatl ciclist nu mai e, ma uit in fata, seniorul a luat avans, scot limba si trag cat pot sa-l prind. Drumul e prost, aluminiul de sub mine vibreaza ca un picamer nervos si viteza creste pana aproape de 80 km/h. Il prind abia la baza coborarii cand incepem din nou sa colaboram. El duce trena cu cel putin 100-200m. mai mult ca mine si o duce mai bine caci viteza e ceva mai mare cand e el in fata. Asta e... duc si eu cum pot... Pe la km. 70 ii prindem pe Mocanu, Luca, Manea si inca un baiat. Ma linistesc presupunand ca toti in afara de cel de la Geiger sunt cu mine in categorie si ii am in vizor. Mocanu avea echipament Liquigas si nu m-am putut abtine sa nu-l taxez... "Si cum e sa te ti de masina pe urcare? Fain? " Acesta a ramas surprins de intrebare si a inceput sa spuna ca nu a fost el acela, ca mai e un tip cu echipament la fel... "Bine..fie cum zici"si asteptam finalul sa ma conving... Dar pana la final mai aveam inca doua urcari din care ultima exact inainte de finish. Mai "sug"un gel proteic si ma pregatesc psihic de ultima urcare care vine...si se ridica in fata noastra ca un rege. Strang bine ghidonul in mana, ma ridic din sa si incerc sa tin ritmul celorlalti. Problema era ca Mocanu si Luca urcau ceva mai bine si incepeau usor sa se desprinda de mine si de Rares, caci ceilalti doi au ramas de mai mult timp in spate. Cadenta e la 80 rpm, pulsul undeva la 165-170 bpm si viteza la 19-20km/h pe o panta medie de 5,5%. Rares se cam chinuie in spatele meu dar nu se rupe si eu desi vad ca ceilalti doi se departeaza usor, parca sunt blocat pe ritmul meu. Puteam sa fortez putin dar parca nu mai aveam chef... oboseala era deja instalata si mi-era frica sa nu cumva sa clachez in cazul in care as fi fortat mai mult. Nu stiam pe ce pozitie sunt dar speram din tot sufletul ca cel de la Geiger sa fie la elita. Pe finalul urcarii mai prindem pe unul de la Geiger si pe unul de la Giant, fapt care m-a motivat sa mai trag inca putin de mine. In ultimul km. trece Rares la trena si imi da ragazul sa-mi trag sufletul. Stiam ca e cu mine in categorie si stiam ca va trage ca sa fie inaintea mea, chiar daca e cu mine in echipa. Dupa ultimul viraj, cu 100 m inainte de finish, accelerez si trec linia de sosire(start dupa bannerul organizatorilor) in paralel cu el, probabil in acelasi timp.
GATA, suferinta s-a terminat...si dupa ce mi-am mai revenit, am constatat ca la finish nu erau foarte multi ciclisti. Mi s-a aprins beculetul si-am ciulit urechile la cei care vorbeau pe-acolo. Se spunea ca doar elita a ajuns la finish, drept urmare am inceput sa sper la podium, macar pozitia a III-a, sau macar locul IV...V...ceva in zona respectiva. Cu speranta in suflet am mers direct la voluntarele dragute care imparteau in stnga si-n dreapta caserole cu paste. Ceilalti ciclisti incep sa apara si galagia se intensifica, la fel si aglomeratia. Apare si Crista, Popovici, apare si Titel, dar acesta pare sa nu fie foarte multumit de evolutia lui, dar sunt convins ca-si va reveni la forma pe care o avea in toamna. Iata ca apar inca doi ciclisti cu echipament Liquigas...nu stiu care dintre ei este faptasul...dar fie pacatul lor, lipsa de sportivitate si caracter. Mananc, beau...ma relaxez si astept cuminte premierea. Eram curios sa vad ce s-a intamplat in categoria elitelor, sa vad cine a castigat titlul de "King of hills", dar mai ales eram curios de rezultatele din categoria mea de varsta. Cu o ora decalaj, se anunta si castigatorii...
Nitu Adrian Alexandru pe I, Marian Frunzeanu pe II si Ciocan Alexandru pe III la elite cu 2:47:30 primul sosit si Constantin Stefan pe I, Eugen Mocanu pe II si Luca Sebastian Ioan pe III, Manea Rares pe IV si eu pe V la categoria mea de varsta, adica 19-29 ani. Titel a venit pe V la categoria lui si Maus...incontestabil... pe I la categoria lui. Cel mai interesant a fost premiul primit de cel care a castigat toate sprinturile pe catarare, adica Nitu Adrian Alexandru, care a castigat greutatea lui in vin:) Foarte original...
Nu e podium pentru mine dar e bine...e bine caci in clasamentul general m-am clasat pe locul 17 din cei 300 de participanti, e bine ca in spatele meu au venit si ciclisti profesionisti nu doar amatori... e bine ca m-am simtit bine si ca am avut posibilitatea sa pedalez langa echipele de top din Romania.
La sfarsit imi permit sa trag trei concluzii: prima ar fi ca mai am mult de lucru pe urcare; a doua e ca mi-am imbunatatit coborarile si ultima...in ceea ce am vazut in cei aproape 30 km de rulat alaturi de profesionisti...ar fi ca nivelul din Ungaria, atat la profesionisti, cat si la amatori e ceva mai ridicat decat la noi. Poate ma insel...dar asta mi-a fost prima impresie. Legat de organizare? Un banner intors invers, un start fara regruparea de care au vorbit si niste voci palide si mormaite in microfon la premiere...restul a fost ideal, mai ales traseul care a fost superb... Cam asta a fost pentru mine Cupa Emmedue Sport la sosea, ce a fost a doua zi la mtb, colegii mei care au urcat pe podium stiu mai bine...:)
Supermaratonul Bekescsaba - Arad - Bekescsaba
Data: 19 - 20 mai 2012
Locatie: Bekescsaba - Arad
Participanti: echipa CS Tibiscus ( eu, Alex Grosu, Bogdan Nadastean, Dan Damian, Andrei Popa, Remus Farcas, Zolt Kovacs, Emil Chepetan)
Etapa I - Bekescsaba - Mezohegyes ( 56 km)
Track GPS al cursei
Regina curselor pentru unii, un bun antrenament pentru altii si atat. O cursa haotica pe un plat plictisitor si deloc spectaculos...totusi pentru ca la Constanta s-au anulat Campionatele Nationale de Amatori, am decis, impreuna cu echipa sa participam la Bekescsaba.
Si daca tot participam, sa si castigam, asta ne ziceam ... astfel ca cel mai in forma sprinter al echipei, Alex Grosu, a si fost declarat lider al echipei. El trebuie sa castige iar noi sa-l ajutam sa faca asta si eram mai increzatori in victoria lui pentru simplul fapt ca pana la Bekescsaba, am mers cu un microbuz BMC :) Microbuzul era plin de aradeni care-si etalau cultura prin muzica ascultata, asta spre amuzamentul nostru care a culminat in timpul unei melodii "pi.. pi... pi...stonante". Am fost cazati intr-un camin de fete probabil, dupa floricelele si stelutele lipite pe pereti, dar asta nu ne-a deranjat caci toate servicile erau gratuite, inclusiv mancarea, care pentru mine e cea mai importanta. Pentru ca toata treaba asta ne-a luat ceva timp, am intarziat o ora la intalnirea cu Bence Kurilla, unul din castigatorii de anul trecut al concursului, ceea ce m-a facut sa ma simt prost. Chiar daca nu ne-am mai intalnit cu el, am tras la singura terasa deschisa, unde ne-am intalnit cu inca 3 prieteni dragi, Marius Orban, Sorin Ciurariu si Stefan Grozavescu, care la randul lor degustau vinuri si beri locale. Dupa un Soproni, tacticile pentru a doua zi au inceput sa curga si totul parea perfect si simplu, iar Remuş, cu dumele lui de autobaza, a animat continuu atmosfera. Ne simteam bine si asta era cel mai important pentru echipa.
Zvonurile cum ca la start vor fi si ciclisti din lotul national al Ungariei, au fost spulberate de realitate. La start, pe langa cei aproximativ 500 de participanti care voiau doar sa se plimbe cu bicicleta, s-au aliniat si cativa ciclisti buni care puteau sa ne puna ceva probleme, dar am plecat fara niciun stres in cursa. Eu, pentru ca aveam de gand sa merg a doua zi in Ungaria la Tour de Pecs, n-am vrut sa ma obosesc prea mult. Voiam doar sa-l car pe Grosu la sprint si atat. Inca de la inceput, o parte din echipa a trecut la trena si pentru ca voiam sa fim cati mai putini, am facut cateva ruperi de ritm, asa...de control.
In afara de cativa naravasi care-si consumau energia in tentative esuate de evadare, nu era nimic spectaculos. Singura chestie care mi-a mai crescut putin pulsul a fost momentul in care Dan mi-a atins roata de spate si era sa cada. Totusi, pe la kilometrul 23, am fugit dupa un individ si pentru ca dupa cativa metri alaturi de el am ramas singur, m-am ridicat din sa si-am inceput sa trag ca un caine. Dupa vreo 50 metri cu peste 51km/h , am redu viteza si am incercat sa o tin constanta la 42-43km/h si cu mici exceptii in care vantul lateral ma incetinea, pot spune ca am si reusit sa merg asa pana aproape de kilometrul 37, cand am fost prins de pluton. Bineinteles, colegii au dus trena falsa cat au putut, dar pentru ca cei care voiau victoria se simteau amenintati, s-au trezit si-au inceput sa duca trena cat puteau ei de bine. Chiar daca la inceput ziceam ca vreau sa-mi conserv energia pentru celalalt concurs, nu m-am putut abtine sa nu trag, in momentul in care m-am trezit singur. Nu-mi pare rau, tocmai sunt bucuros ca am dat de lucru trantorilor din pluton care se bagau la trena numai cand erau amenintati.
Planul era sa plecam cu 1 kilometru inainte de finish, cu tot arsenalul, sa facem o "morisca" la 48-50km/h dupa care, Grosu sa fie lansat de mine la sprint. Ideea era buna, dar nu ne-a prea iesit caci numai Bitza cu Zolt au reusit sa fuga de pluton. Eu cu Dan am pierdut tempoul lui Bitza si astfel ca doar ei doi nu au reusit mare lucru. Eu eram blocat in spatele sprinterilor si nu gaseam niciun culuar de iesire pentru "caratura" lui Grosu. Acesta, vazand ca nu prea pot face mare lucru, s-a pozitionat in spatele lui Vlad Marius si a sprintat de acolo, dar nu foarte bine caci acesta l-a batut. Dupa prima etapa Grosu se afla pe pozitia a doua in clasament, in ceafa "cobrei". Eu am terminat etapa pe locul 5, dar pozitia mea si a celorlalti colegi erau irelevante pentru noi. Voiam doar ca Grosu sa iasa bine dar din nou, n-am reusit sa colaboram asa cum ne-am fi dorit, totusi, munca noastra s-a simtit, prin trena constanta pe care am dus-o.
Etapa a II - a
Mezohegyes - Arad ( 50 km)
Track GPS al cursei
Dupa mai bine de 2 ore de odihna, timp in care concurentii de la toate probele continuau sa apara, s-a dat startul la ce-a de-a doua etapa a concursului.
De data asta, noi n-am mai vrut sa trecem la trena, caci ne saturasem sa fim singurii care tragem plutonul. Am hotarat sa stam mai in spate, sa ne odihnim, sa stam la vorba, sa pedalam de placerea pedalatului. Asta s-a simtit imediat caci viteza plutonului a scazut considerabil si alaturi de noi se puteau tine chiar si participanti cu mtb-uri, dar pe noi nu ne interesa...era bine si placut in pluton.
Cu toate astea, il aveam pe Remus in fata, care din cand in cand mai facea cate-o rupere de ritm, pentru ca stiam ca este bine urmarit de cobra. De fiecare data cand Remus pleca, eu cu Bitza pentru a atrage atentia asupra acestui lucru, cu zambetul pe buze, strigam cat puteam... "Du-te Remus...du-te...!" Si Cobra...hop dupa el, spre amuzamentul nostru. Remus era o piesa grea in pluton, chiar daca acesta nu stia ca el nu e foarte antrenat si nu poate sa plece in evadare de unul singur, dar fiecare incercare, ne facea sa radem copios de scenele care se derulau in fata noastra.
Dupa ce-am trecut de vama Turnu, pentru ca incepeam sa ne plictisim in pluton si pentru ca vantul de fata ne permitea sa ne "jucam", impreuna cu Bitza am sprintat si-am rupt plutonul, inclusiv pe cativa coechipieri, astfel ca am mai ramas vreo 8-9 oameni in fata, suficient cat sa ne caram pana la Arad. Asta in conditiile in care si ceilalti voiau sa colaboreze. In afara de noi si Bolchis, nimeni nu voia sa duca trena, nici macar pentru 50-100 m. De asemenea "sacali" sunt satul si modul lor fara respect fata de ceilalti in timpul cursei ma dezgusta total. E greu sa dai doua-trei pedale cu vant de fata? Cat poate sa te oboseasca acest lucru? Eram foarte nervos atunci si imi venea sa injur dar mi-am descarcat nervii prin pedalat, la fel si Bitza, cu care lucram foarte bine la trena. De apreciat este Bolchis, care desi lupta pentru podium, a dus trena cot la cot cu noi, ba mai mult incerca sa si "rupa". Pentru ca nu avea rost sa ne irosim energia in zadar, am inceput sa ducem trena chiar si cu 30 km/h, tot din pricina faptului ca doar noi caram.
Dupa ce-am trecut de linia de tren si cele cateva linii de tramvai din oras, pentru ca inca fierbeam de nervi, am decis sa dau tot ce pot pe ultimii doi km, astfel ca am sprintat de unul singur, la inceput cu 47km/h iar mai apoi cu 43-42 km/h. Orasul era foarte aglomerat si strada pe care trebuia sa mergem noi era practic blocata de masini si de politie incompetenta. In momentele acelea nu mai vedeam nimic altceva decat linia de sosire in fata, eram ca un nebun, caci la o intersectie, pentru ca aceasta era blocata, am sarit o bordura si m-am bagat pe o zona pietonala, dupa care am revenit pe carosabil si-am inceput sa fac slalom printre masinile care parca nu voiau sa se miste de pe loc. Pentru prima data mi-am multumit pentru stilul meu kamikaze de a pedala prin oras, caci aveam experienta cu traficul din Timisoara. Intru in sfarsit pe banda inchisa special pentru noi, cand il aud in spate pe Bitza care urla ca un descreierat la mine: "Almajane...du-teeee....du-teee". Eram deja cu "inima la gura" si nu mai stiam cum sa fac sa cresc viteza. Ei bine, n-am mai putut face asta si cu aprox. 200 m inainte de finish sunt ajuns de Bitza si Grosu, care trec pe langa mine ca trenul, cu putin sub 50 km/h, realizand ceea ce ne doream noi mai mult... victorie pentru echipa. CS Tibiscus pe podium cu 3 ciclisti...
Bitza 1, Grosu 2 si eu pe 3, fapt care ne-a bucurat enorm caci noi, spre deosebire de "sacali", chiar meritam acest lucru. Dupa prima zi, Grosu este pe locul 1 in clasamentul general si are toate sansele sa castige cursa.
Totusi bucuria noastra a fost spulberata in etapa a 3-a cand Grosu este "boicotat" de un ciclist de la CS Vointa Arad care cade pur si simplu peste el si-l darama. Grosu abandoneaza caci nu mai poate continua si ramanem in joc doar cu un ciclist, Bitza, care avea un loc 1 in etapa a II- a. Daca anul trecut, sforile au fost trase pentru cei din Bekescsaba ( Grosu, desi a fost pe locul 3 nu a urcat pe podium decat dupa lungi discutii contradictorii cu organizatorii), anul acesta trebuia sa castige Aradul, cu Vointa. Drept urmare, Bitza desi a ajuns primul la Arad, cu cateva secunde bune inainte de pluton, nu a primit nici cele 5 secunde de bonificatie, ba mai mult i-au fost adaugate alte 20 de secunde timpului sau. Practic a fost anihilat, scos si el din cursa, de data asta de organizatori. Bininteles el nu stia asta si a continuat sa traga pentru podium cum a stiut mai bine. Singurul lucru pentru care imi pare rau ca n-am mai participat si a doua zi la concurs a fost colaborarea cu Bitza din finalul etapei a IV - a, cand avea nevoie de mine sa-l lansez pentru sprint. Astfel, a plecat de unul singur, profitand de podul de la intrarea in Bekescsaba si de vantul de fata pentru a se desprinde de pluton. Surpriza lui era ca dupa pod, mai erau aproape 2 km pana la finish...si a fost prins de pluton cu 300 m inainte de linia de sosire. Pacat, ar fi meritat...
Cum spuneam, treapta I si III a podiumului a fost ocupata de doi ciclisti de la Vointa Arad, iar pe treapta a doua...vesnicul Vlad Marius. Felicitari organizatorilor care stiu sa organizeze ceea ce numesc ei "plimbare cu bicicleta" la acest Supermaraton dar si celor care totusi au urcat pe podium. Sper totusi ca rezultatele de la alergare si role sa fie cele reale...daca la bicicleta nu se poate. In ceea ce priveste evolutia echipei... o etapa din 4, asta am reusit sa smulgem...cam putin dar tot e bine in conditiile date. Cu toate acestea, voia buna nu a lipsit din cadrul echipei, atmosfera calda si prietenoasa care ne inconjoara de multe ori este mai importanta decat rezultatul in sine...
Tour de Pecs alias Lakics KFT Kupa
Etapa a II -a ( 20 km. contratimp individual)
Locatie: Feked - Ungaria
Data: 20 mai 2012
Participanti: eu, Titel Rusinaru, Vladimir Balan
Am dezertat dintr-o competitie si-am venit in alta, am lasat grosul echipei si pusta din Vest si-am fugit in dealurile din zona frumosului oras Pecs. Toate astea pentru a da piept in piept cu cele mai puternice echipe din Ungaria dar si Serbia si uneori Austria. Tour de Pecs pentru mine inseamna rampa de lansare spre profesionism, inseamna bun antrenament , inseamna experienta iar anul acesta imi doresc sa adun cat mai multe puncte in clasamentul general, din toate cele XI etape ce se desfasoara din martie pana in septembrie. Stiu ca este greu dar stiu ca nu este imposibil sa fac o figura frumoasa in acest tur, considerat printre cele mai puternice din Ungaria.
Daca in prima etapa am terminat pe locul 10, la 40 secunde de primul loc, de data aceasta vreau sa termin cursa mult mai bine, cel putin in etapa de dupa-amiaza, unde aveam multa catarare.
Ajungem cu bine la Feked, unde avea sa se desfasoare contratimpul si incepem sa ne pregatim de cursa si in acelasi timp sa studiem terenul si conditiile de vreme.
Etapa are 20 km si contine o catarare destul de solicitanta, pe care o facem atat la dus cat si la intors, catarare prin intermediul careia se aduna 185 m diferenta de nivel. Vantul batea cam cu 4 m/sec., din fata la intoarcere...suficient cat sa-ti reduca viteza cu 3-4 km/h si in conditiile in care fiecare secunda conteaza, acest lucru te enerveaza la culme. Ciclistii plecau la un minut distanta intre ei si categoria mea , 19-40 ani, fiind cea mai puternica dupa Elite, avea sa plece penultima, astfel ca mai aveam de asteptat 51 minute pana sa plec, timp in care mi-am facut incalzirea si am admirat "bijuteriile"de contratimp ale echipelor participante.
Cand am auzit ca mai am de asteptat jumatate de minut, m-am urcat pe bicicleta si stateam in pozitie de plecare, tinut in echilibru de un individ care probabil era deja plictisit sa faca acelasi lucru la fiecare minut. Inspir bine aer in piept si HAROM... KETTO... EGY... GO... am pornit in lupta cu vantul, de unul singur. Ajung de la 0 la 48,2 km /h in 35 de secunde, ceea ce-mi da de inteles ca mai trebuie sa lucrez la asta, caci sunt prea lent la plecare... Pulsul creste si fluctueaza intre 160 si 170 bpm, ceea ce e bine, caci desi trageam destul de tare, reuseam sa-l tin sub control. Mergeam cu peste 40 km/h dar nu era suficient caci pe la kilometrul 6, din spatele meu rasare un ciclist de la Cervelo Prolog Team, echipat cu bicicleta de contratimp si tot ce trebuia care trece destul de lejer de mine. M-a demoralizat putin stiind ca cel care tocmai trecuse pe langa mine(Bozsó Zoltán) a plecat cu 1 minut dupa mine... "hmmm caca maca " imi ziceam si acesta a disparut in fata mea...
Vine catararea si eu trag cat pot de bine pentru a scoate totusi un timp rezonabil... si asta m-a ajutat caci in fata mea, dupa un viraj, apare un alt ciclist, care parea ca a plecat inaintea mea. Acest lucru m-a motivat si am fortat mai mult pedalele pana cand, in varful catararii il prind si constat ca timpul pe care tocmai il depaseam era plecat cu 2 minute inaintea mea... si "IEEE...Alex, hai ca poti" imi striga autosugestia. Ajung aproape de kilometrul 10, cand la locul de intoarcere il vad pe numarul 113, care plecase cu 1 minut in fata mea... si din nou..."Hai Alex...hai..." Intorc si eu la 180 grade, unde mai pierd cateva secunde si plec in urmarirea fulgeratoare a celui din fata mea. Acesta, simtindu-ma in "ceafa" lui, a accelerat caci nu voia sa se lase prins. In asemenea situatii cel din spate este avantajat caci are un reper vizibil in fata, astfel ca stie cum sa traga. Fiind mult mai motivat decat el, am reusit sa-l prind cu aprox. 5 km. inainte de finish.
Trecand pe langa el...l-am facut sa se simta cum m-am simtit eu ceva mai devreme depasit de numarul 200:). Asta e...un ciclist bun, e bun daca e bun la toate...:D
In principiu eu mi-am indeplinit obiectivul in aceasta etapa de contratimp, voiam sa merg bine, sa prind macar un concurent plecat inaintea mea...si am facut asta. Ajutat si de vant, mi-am permis ca pe ultimul kilometru sa mai si sprintez, dandu-mi ultimul suflu pe bucata aceea, in speranta ca voi mai castiga cateva secunde. Am terminat cei 20 km in 31:18 minute, ceea ce inseamna o viteza medie de 36,7 km/, si un loc 8 in clasamentul etapei. Statistici pe care le puteti vedea in linkul de langa. Track GPS
Etapa a III - a ( 60 km - cu catarare)
Locatie: Pecsvarad - Ungaria
Track GPS al cursei
Data: 20 mai 2012
Participanti: eu, Titel Rusinaru, Vladimir Balan
Dupa 14 km de rulaj de la Feked la Pecsvarad, alaturi de cei de la Cervelo Prolog, am dat cu nasul de ceea ce avea sa fie sprintul la etapa de dupa-amiaza...catarare serioasa...nu m-am panicat caci asta imi place, asta e specialitatea mea. Cu cat e mai grea, cu atat mai bine caci sprintul este mai spectaculos.
La start, aceleasi echipe ca si dimineata, Cervelo Prolog Team, Szekszárdi Kerékpáros SE, Pécsi Junior KE, Veloki Team Pécs, Close2 Carrera Gi-esse, S Team, BSK Banja Luke etc, echipe in adevaratul sens al cuvantului, cu ciclisti inscrisi la toate categoriile de varsta, inclusiv la Elite. Pentru ca ceilalti colegi au ramas la Bekescsaba, CS Tibiscus s-a prezentat destul de timid la start, cu doar 3 ciclisti...
Plecarea din urcare a fost putin cam ciudata dar din fericire a fost lipsita de evenimente periculoase. S-a plecat destul de lejer, spre uimirea mea care credeam ca se va sprinta din primul kilometru. Asta au facut-o cei din fata, caci 3 au si evadat, aproape fara sa fie observati, de mine cel putin caci eram prins in pluton, la mijlocul acestuia. Catararea continua prin padure, pe un drum ingust si o sosea destul de proasta, cu gropi, denivelari si pietricele, iar acest lucru a dat nastere unor cazaturi in care a fost angrenat si Titel. Norocul lui a fost ca a cazut de la viteza mica si nu s-a lovit aproape deloc, totusi cazatura a fost suficienta cat sa piarda plutonul si mai ales moralul. Decat sa continue singur...a decis sa abandoneze:(.
Cu greu reuseam sa avansez in pluton si mi-era ciuda ca nu puteam face nimic.Ruperile de ritm care se intensificau incepeau sa-si faca efectul si incet incet plutonul se rarea, fapt care-mi mai permitea sa avansez caci detest sa stau in coada plutonului, sa fiu rupt de cursa, sa nu vad nimic din ceea ce se intampla in fata. Abia dupa vreo 6 km. am reusit sa ajung in spatele favoritilor, fapt care-mi oferea siguranta de care aveam nevoie. Stiam ca ei au experienta si ca nu vor cadea ca mustele precum in coada plutonului sau la mijloc.
Profilul a devenit asemanator cu unul de XC la mtb, foarte tehnic si cu multe urcari si coborari, urcari care imi solicitau atentia la maximum, aproape ca nici nu reuseam sa beau apa. Totusi, dupa km 10, am intrat pe o sosea principala si de aici totul a devenit mai simplu...drumul lat, de calitate superioara...adica siguranta. Aici plutonul s-a regrupat si se rula compact. Pe la km 15, am turnat in mine un gel proteic pentru ca stiam ce va urma...sprintul pe catarare, la intrarea in tura a doua. Am papat "gemul" acela, am baut apa si pedalam linistit caci in cursa nu se intampla mare lucru, parca ca toti isi conservau puterile. Cu 5 km inainte de intrarea in tura a doua, juniorii, fetele si seniorii au trecut la trena si se pregateau de sprintul final, caci ei aveau de facut o singura tura, adica 30 km. Eu, l-am luat in vizor pe Horváth Zoltán, castigatorul turului de anul trecut la hobby, pentru ca stiam ca merge foarte bine pe urcare si am tinut cat am putut de bine langa el.
Sprintul celor cu o singura tura se lanseaza si "coechipierul" meu la fel, muschii se umfla si incep sa doara, strang tare din dinti si continui sa trag ca un animal. Animalul de fapt era el, caci urca foarte bine si eu gafaiam destul de zgomotos in spatele lui. Inima imi bate ca la soricel, dar nu suficient de bine cat sa ma tina aproape de campion pana in capatul catararii. Cel mai cumplit sentiment e cel de neputiinta, cand vezi ca cel din fata ta se desprinde usor de tine si incepe sa prinda avans. Metru cu metru, el se indeparta si eu aproape ca zbieram de durerea muschilor de la picioare, dar culmea...si a celor de la brate. Atunci mi-am dat seama ca bratele mele nu prea sunt lucrate, caci ma dureau atat de tare incat aproape ca nici nu le mai puteam tine pe bicicleta, imi venea sa tin ghidonul cu dintii. Dupa el s-au mai dus inca doi, din care unul este coleg cu el la Cervelo.
Ma uit in spate si vad ca se mai apropie inca doi de mine, ceea ce ma bucura caci puteam sa fac echipa cu ei, chiar si in conditiile in care am fi mers pana la capat doar noi trei. Incet incet se mai prind 3 de noi si incepem sa lucram la trena, tocmai pentru a prinde evadatii, care aveau ceva avans. Se rula destul de tare si eu inca nu eram revenit complet dupa sprintul acela infernal pe catarare, drept urmare de cateva ori am sarit randul la trena, dar nu pentru ca nu voiam...cum se procedeaza la cursele de la noi, ci pentru ca pur si simplu nu mai puteam. Dupa 2-3 ture de stat la "cutie" am revenit in cursa si-am inceput sa bag si eu trena. M-am simtit ca intr-o cursa de inalta clasa, in care plutonul este pe urma evadatilor ce trebuie prinsi cu orice efort. In cele din urma asta s-a si intamplat caci pe la km. 8 din tura a II - a acestia au fost prinsi, dupa care totul a revenit la normal...plutonul a mai incetinit, pulsul a coborat sub zona critica, picioarele si-au revenit, la fel si mainile, incepeam sa ma simt din nou bine. Am avut timp sa mananc si o banana, sa ma hidratez si sa incep din nou sa-mi pun la "borcan" energia.
Incet incet, din plutonul de 9 oameni in care ma aflam s-a format o echipa, chiar daca acolo toti eram rivali. S-a format o "morisca" care-i implica pe toti din grup si care functiona ca unsa. Daca am fi avut toti echipamente identice, am fi format o echipa ideala, caci fara niciun cuvant scos, cu totii stiau ce sa faca pentru ca trena sa fie schimbata continuu. Ma simteam bine, mai ales ca aveam posibilitatea sa lucrez cu cei mai buni de la hobby dar si de la elita. Pentru ca aveam timp si "morisca" imi permitea sa dau drumul la procesor si sa gandesc, am inceput sa ma uit pe numerele celor cu care eram si sa-i iau in vizor pe cei din categoria mea, astfel ca de la hobby, mai erau inca 4 iar ceilalti 4 de la elita. Deci, aveam de batut cel putin 1 rival din categorie pentru a ajunge in zona cu puncte, ceea ce imi doream enorm.
Se apropie catararea, in grup nu se aud decat rotile noastre care se invarteau neobosite si se simtea tensiune si incordare. Ultimul viraj de 90 grade si catararea rasare in fata noastra precum un trandafir salbatic, frumoasa si spinoasa... am tras aer adanc in piept si dupa ce mi-am zis... "When the road it start to climb, I know it's my time to shine"...m-am ridicat din sa si-am plecat in cucerirea dealului. De data asta nu am tinut dupa Horvat Zoltan ci dupa un altul, de la mine din categorie, pe care trebuia sa-l bat si bine am facut, caci in momentul in care a dat primul semn de oboseala, am accelerat si m-am desprins de el. In fata mea mai erau inca 3 dar nu m-am obosit sa-i ajung pentru ca ma multumeam si cu un loc 4, adica 2 puncte si in plus, nici nu cred ca as mai fi avut resurse sa fug dupa ei. Pedalam in forta dar de data asta nu mai simt nicio durere caci lumea de pe margine aplauda si ne incurajeaza, implus suficient pentru a-ti impinge corpul dincolo de limite. Trec linia de sosire cu o bucurie enorma in suflet, caci am terminat cursa alaturi de cei mai buni...
Dupa ce opresc, Titel imi spune ca sunt pe podium, ca am venit pe locul 3... Sunt uimit si bucuria mea incepe sa se transforme in extaz, dar acest lucru nu se vedea caci nu ma puteam opri din tusit. Eram foarte obosit si abia reuseam sa-mi trag sufletul. M-am asezat, am baut niste limonada, am mancat cu lingura o ciocolata topita si abia dupa vreo 5 minute am avut energia sa merg pana la arbitru sa aflu rezultatul oficial. Intr-adevar...locul 3 era al meu...:) Cine s-ar fi gandit la podium in a III - a etapa la Tour de Pecs? Mi-a luat 1 an sa reusesc sa ma tin de plutonul fruntas si inca unul sa termin in prima jumatate a plutonului. Se pare ca anul acesta va fi anul in care voi termina in primul sfert al categoriei, sper asta si imi doresc asta...
La premiere am avut emotii caci nu am mai urcat niciodata pe podium in Ungaria si asta poate ca se vedea, dar ce conta...eu eram fericit si gata:). Mi-a fost strigat pentru prima data numele, tara, orasul si clubul, dincolo de granitele tarii, in fata unor straini, in fata unor sportivi remarcabili, in fata unor unguri, sarbi si austrieci, in fata a ceea ce inseamna Tour de Pecs...pai cum sa nu ai emotii, cum sa nu te bucuri?
Pe fetele lor s-a citit admiratie si surprindere in acelasi timp, caci nu se asteptau ca o echipa din Romania sa urce pe podium. Eu le-am demonstrat ca se poate...si pe cat posibil le voi mai demonstra.
In urma rezultatului obtinut, am adunat inca 3 puncte in clasamentul general ceea ce presupune ca dupa primele 3 etape am 5 puncte, adica un loc 4 in clasamentul general. Destul de bine...si cand ma gandesc ca mai sunt inca 3 etape cu catarare, imi vine sa zambesc si sa-mi ling buzele...:) Pana atunci, sper sa ajung sa ma "bat" cu ciclistii din Romania la Cupa Emmedue la Ploiesti.
