marți, 3 septembrie 2013

20.000 de cadre sub noi




Locaţie: Hamburg, Germania
Dată: 25 august 2013


      Sunt din nou înconjurat de o mare de oameni şi de tot atâtea biciclete. Mă aflu la start alături de peste 20.000 ciclişti veniţi din toată Europa pentru această cursă.

 De data asta organizatorii au decis să ne aranjeze la start după timpul obţinut anul anterior şi cum anul trecut am terminat Vattenfall Cyclassics Hamburg în 03:56:07, am fost aruncat tocmai în block-start A. Wow....m-am gândit, din plutonul în care mă aflu o să se aleagă câştigătorii? Foarte probabil, precum e foarte probabil ca eu să mă menajez cât pot de mult pentru această cursă. 

E pentru prima dată când mă aflu într-un concurs şi nu vreau să trag şi să dau tot ce pot, asta şi pentru faptul că nu vreau să fiu implicat în accidente ... o ... şi ce mai accidente, că am văzut destule anul ăsta. Imaginează-ţi că mergi cu viteză cu maşina pe autostradă şi eşti înconjurat de coloane interminabile de alte autoturisme, asculţi muzică, eşti liniştit şi brusc cineva din faţă pune frână...bang bang, toţi se lovesc unii de alţii, horror. Ei bine, mi-a venit mintea la cap sau îmi dau seama că nu se merită să-ţi rişti viaţa , ba chiar să plăteşti 80 de euro pentru asta?!? Nu ştiu răspunsul, dar ştiu că mi-a fost frică şi nu m-am simţit în largul meu, mai ales când auzeam din nou şi din nou sunetul zgârieturii carbonului pe asfalt la 40-50 km/h. Nu mă îngrijora atât de mult sunetul ăsta ci mai mult feţele celor implicaţi în căzături.

 Deşi erau zgâriaţi şi loviţi, în câteva fracţiuni de secundă se ridicau de jos şi începeau să strige şi să facă din mâini ca nu cumva să mai fie loviţi şi de alţii. Pe faţa lor se citea frica şi îngrijorarea...şi înţeleg şi de ce, că nu ţi-e tot una să simţi cum un dinte de la angrenaj îţi despică scalpul. Am văzut cinci căzături pe parcursul celor 157 km, dintre care una mare şi urâtă şi unde altundeva dacă nu pe un segment de piatră cubică? 

       Spre deosebire de anul trecut, acum n-am trecut deloc la trena pentru că n-aveam chef şi în plus nu mă simţeam în stare de asta, mă mulţumeam cu ritmul impus de cei din faţă, dar nu de cei care se băteau pentru podium ci ăia ca mine...mai leneşi. Cum era de aşteptat, grupul A s-a rupt în mai multe grupuleţe până când , pe la km 60 din spatele nostru vine o turmă de ciclişti nervoşi din grupul B, care ţipau să ne dăm la o parte că-i încetinim.

 S-a eliberat încet încet banda stânga dar tot nu au fost mulţumiţi şi iată că ţipetele continuau... "ce-aveţi fraţilor, nu v-ajunge strada?", dar serios, chiar nu aveai loc să arunci un ac pe şosea, eram umăr lângă umăr, ghidon lângă ghidon şi în plus mergeam şi cu viteză....apoi în minte îmi vine aceeaşi întrebare... "cine mă chinuie?" . Nu ştiu dar ştiu că ciclismul îmi place şi în acelaşi timp mă sperie...
        Cum era de aşteptat, din momentul apariţiei B-iştilor, au început să apară şi căzăturile şi emoţiile, din ce în ce mai des auzeam "Achtung!" şi viteza scădea brusc, apoi iarăşi sprint...

        După km 100, când o mare parte din trupă a intrat la "boxe", traficul s-a mai aerisit şi ultima parte a cursei a devenit o plăcere, în plus şi uşoara întindere musculară care mă sâcâia de câteva zile părea să mă ignore şi să.şi retragă atacurile dureroase. Acum am timp să respir liniştit şi să mănânc şi mă pregătesc pentru ultima ascensiune a cursei... 


Kosterberg unde organizatorii au făcut un segment şi urma să dea premii pentru cei mai buni timpi, eu am fost mediocru aici. Poate dacă ne-ar fi băgat pe Waseberg, acolo m-aş fi simţit mai bine, aşa...doar profesioniştii au trecut pe acolo şi Marco Marcato mi-a furat KOM-ul cu 2 secunde....hmmmm:)
          Trec linia de sosire, fără sprint, fără multă vâlvă căci n-ai loc să faci nimic, totul e ocupat. Mă bucur mult că am terminat cu bine cursa şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, ştiu că a avut un aport mare aici. Timp? 04:03:24, adică o medie orară de 38,6 km/h pe cei 157 km.

 Asta înseamnă locul 36 din 131 la categoria de vârstă, locul 386 din 2012 la general şi cu vreo 7 minute mai slab decât anul trecut, dar singurul lucru care contează e că sunt întreg şi că faţa nu mi-a fost mângâiata din nou de textura rugoasa a asfaltului.

duminică, 30 iunie 2013

"Mare amator...de ciclism"



Locatie: Cluj-Napoca
Data: 22-23 iunie 2013
Participanti: CS Tibiscus-Clinica de bere


           Voi fi scurt si la obiect de data asta caci scriu in pauza dintre doua sesiuni de munca pentru licenta. Da...ma chinuie rau scoala asta:) Dar parca mai rau ma chinuie ciclismul. 
            Acum o saptamana am avut sansa sa particip alaturi de colegii mei de echipa la Campionatele Nationale de Ciclism, organizate pe dealurile din jurul Clujului. Este pentru prima oara cand se organizeaza campionate nationale si pentru amatori, deci nu puteam rata un asa eveniment.


Sedinta tehnica a fost amuzanta caci arbitrii de la Federatia Romana de Ciclism desi ne-au chemat sa ne spuna cum se vor desfasura probele, pareau ca nici ei nu stiu programul astfel ca au aparut primele schimbari in ceea ce priveste distantele de concurs si orele de start. Proba de contratimp individual, in loc de 11 km, s-a schimbat in 33 km iar proba de fond s-a redus de la 88 km la 55 km.
              Prima zi de concurs ne intampina cu proba de contratimp individual dar si cu noi modificari in ceea ce priveste distanta parcursa. Se pare ca avem numai 11 km de contratimp. Ok, ne urcam pe biciclete si ne asteptam randul. Se da startul la interval de 1 minut intre ciclisti, astfel ca acesta se lungeste destul de mult. 

Eu am plecat cam al 15-lea, in spatele colegului meu, Alex Grosu. 
E al doilea contratimp pe care il fac anul acesta, dar de data asta fara niciun fel de ajustare la bicicleta, mi-era prea greu sa-mi pun barele pentru contratimp si rau am facut , caci dupa ce-am scapat de urcarea de aprox. 3 km cu panta de peste 5%, am inceput sa pierd timp in lupta cu vantul de fata, pe coborare si in special pe portiunea de fals plat de 2 km, inainte de finish. Acolo m-ar fi ajutat mult minimum un ghidon de contratimp daca nu se poate o bicicleta complet echipata pentru astfel de competitii. In fine, m-am batut in primul rand cu caldura, care m-a sufocat pe urcare, apoi cu vantul de fata pe coborare, cu aerodinamicitatea pe bucata de fals plat si bineinteles cu cronometrul, care s-a oprit la 00:18:04, aruncandu-ma pe locul 5 in clasamentul categoriei mele de varsta. Insa m-am bucurat foarte mult pentru juniorul echipei, Emil Chepetan care a terminat proba in 00:17:48 clasandu-l pe locul I la categoria U19, devenind astfel campion national la proba de contratimp.

 Ceilalti colegi au reusit si ei performante rezonabile, Bogdan Nadastean locul 5 la categoria 30-39 ani si Alex Grosu locul 8 la categoria 19-29 ani.
              A doua zi e mai haos in organizare decat in precedenta. In primul rand pentru ca startul in proba de fond pentru amatori s-a modificat de la ora 16:00 la ora 17:00 si pentru ca soseaua pe care se desfasoara competitia urma sa se redeschida circulatiei la ora 18:0, nu mai puteam fizic sa parcurcem 55 km intr-o ora si ne-au mai taiat 22 km din traseu. Suntem la incalzire deja de 50 minute si e deja trecut de ora 17:00 dar noi inca nu luam startul. 

Profesionistii inca sunt pe traseu si noi nu ne putem baga peste ei. Se face ora 17:30 si suntem chemati la start de catre arbitrii care abia asteapta sa plece acasa. Se declanseaza un adevarat scandal intre ciclisti si organizatori cand suntem anuntati ca vom face de fapt numai 11 km. "Cee? Venim din toata tara pentru 11 km?"Lumea se cearta, zbiara iar eu fac haz de necaz, razand.


 Niciodata n-am fost mai relaxat inainte de startul unei curse ca pana acum. Sunt trist ca facem numai atatia km caci nu sunt un ciclist de explozie, de sprint si pe distantele scurte asta se intampla, se merge intr-un ritm infernal. Mie-mi place anduranta, acolo unde distanta lunga si urcarile iti toaca fiecare muschiulet. De data asta insa, trebuie sa ma adaptez rapid la conditiile de cursa si sa ma transform intr-un caine turbat care scapa din cusca. Nu mi-am facut probleme in sensul acesta caci stiam ca tot plutonul se va transforma intr-o haita de turbati care sprinteaza inca de la start. Si iata cum proba de fond se transforma si ea intr-o proba de sprint.

 Nu conteaza ca e plat, urcare, coborare, vant de fata sau de spate, ca ai crampe musculare sau ca inima ti-e-n gat, ca ai bicicleta de 2000 de euro sau de 200 euro, ca ai 6000 km parcursi anul asta sau 600, esti la fel de turbat ca ceilalti 100 de oameni de langa tine. Ai atata energie incat pe cei 11 km nu conteaza nimic din cele de mai sus. Conteaza numai linia de finish pe care o vezi stralucitoare in fata ochilor si atat. Cu gandul asta in minte am trecut de catarare alaturi de fruntasii plutonului, adica inca vreo 8 ciclisti, cu care am inceput sa ne aruncam pe coborare cu peste 70 km/h. Nici cel din dreapta mea, care face pana si intra in trepidatii nu ma mai sperie, raman in continuare concentrat 100%, in fata ochilor vad numai linia aceea alba deasupra careia scrie FINISH. 


Intram in ultimul kilometru si viteza creste odata cu pulsul si adrenalina. Se fac mutari in grup, fiecare ciclist isi cauta cea mai buna pozitie, apare si primul atac pe partea dreapta , viteza mai creste putin. Mai sunt 500 m si eu sunt inca blocat in mijlocul grupului dar stau bine plasat in roata rivalului meu care de data asta fara sa vrea devine coechipierul meu. Cu 300 m inainte de finish, acesta declanseaza sprintul final, eu raman in roata lui si reusesc sa ies din mijlocul plutonului, schimb raportul pe 53/11 , ies pe partea stanga a soselei, strang bine ghidonul in maini, ma ridic in picioare si accelerez cat pot de tare. Probabil sprintul a durat cateva secunde dar pentru mine acele secunde au fost o vesnicie, nu vedeam nimic altceva decat linia de sosire si nu auyeam nimic altceva decat pulsul care-mi ciocanea in urechi. Nu simt decat adrenalina care ma impinge cu peste 60 km/h sa trec mult ravnita linie alba. Si nu o trec oricum, ci primul, primul din adunatura intreaga de peste 100 de amatori. Cu alte cuvinte sunt cel mai mare amator...de ciclism, sunt campion national la proba de "fond".

                 Singurul lucru fain din toata experienta asta neplacuta cu organizarea, e ca m-am ales cu tricoul si medalia de campion national si bineinteles ca am castigat cursa la sprint, ceea ce mi se intampla foarte rar. Insa nu sunt singurul din echipa care s-a clasat bine. Emil Chepetan urca din nou pe podium, pe treapta a doua a acestuia, Bogdan Nadastean termina pe 5 iar Alex Grosu pe 8. In cele doua zile de concurs, echipa CS Tibiscus-Clinica de bere reusind sa adune 3 medalii,adica doua titluri de campion national si unul de vicecampion,  un loc 4 si doua locuri 5, de care suntem mandri. 

                  Gata cu mandretea, acum ma intorc la munca in folosul scolii. "Mânc-o cânii şcoală."