Ghid practic despre cum să primești amendă în vreme de pandemie

Locație: Răcășdia, Caraș-Severin

Data: 17 - 18 aprilie 2020

Timp de citire articol: 13 minute

           N-ai ce face acasă? Te plictisești crunt între pereții apartamentului? Visezi la libertate? La mici și grătare? Ți-e dor de adrenalină? Vrei să evadezi și nu știi cum? Te pot ajuta eu. Dacă urmărești pașii simpli de mai jos, îți garantez că vei reuși să primești amendă.

           Pasul 1:

           Bifează în declaratia pe proprie răspundere punctul 2 și 4, fă plinul la mașină, oprește-te la un magazin, aruncă niște hartie igienică în portbagaj, câteva baxuri cu apă și eventual un pachet cu drojdie ca să arăți ca ești bogat și pleacă la sat să-ți vizitezi părinții, dar nu uita că e foarte important să iei și bicicleta cu tine.

           Pasul 2:

           Nu uita că planul tău e să evadezi și să primești amendă, deci, a doua zi după ce ai ajuns la sat, urcă-te din nou în mașină și pleacă să vânezi un miel că doar e Paștele, dar de data asta fără declarație că cine poate să te pândească într-un sat cu 2000 de locuitori daca nu miliția?

           Pasul 3:

           Nu o lua pe strazi lăturalnice, mergi exact pe strada principală până când te oprește miliția și iți cere declarația. Tu chiar dacă nu o ai, cu o calmitate nemaipomenită, îi înmânezi declarația din ziua precedentă și aștepți reacția care este cam așa: "Știți că astăzi suntem în data de 17, nu 16?". Tu, răspunzi cu DA. Pentru că ești sincer, te avertizează verbal și te lasă să pleci liniștit, dar nu însă înainte de a-ți lua datele din CI.

           Pasul 4:

           Iți vezi de viața ta liniștit până când primești procesul verbal de contravenție prin poștă care ca să fie sigură că te încadrezi în termenul de 15 zile pentru plată la 50%, îți ștampilează plicul cu anul 2022. Desfaci plicul și aflii că ești posesorul direct al unei amenzi în valoare de 2000 lei iar dacă ești cetățean responsabil și o plătești în 15 zile de la data comunicării, adică 24.04.2022, beneficiezi de o reducere uluitoare de 1000 lei. 

Beneficiezi totodată de o reducere la tăcere căci în singurul loc de pe procesul verbal unde poți să înjuri pe cine vrei, adică la "ALTE MENȚIUNI /OBIECȚII", este scris:

" Nu este de față la întocmirea p.v.c.c."

          Pasul 5:

          Enervat că ți s-au încălcat niște drepturi, faci pe avocatul și stai căteva ore să cauți articole din OG-uri care te pot apăra, le pui frumos pe hârtie într-un document care se numește "PLÂNGERE CONTRAVENȚIONALĂ" și după ce plătești amenda, cu dovada plății, copia după PV, CI, plicul cu data SF și chitanța plății timbrului judiciar, trimiți totul la judecătorie. Fericit, desfaci o sticlă de vin și bei conținutul până primești răspuns, dar vezi, că s-ar putea sa bei cam multe...

          Revin la data de 17 aprilie, după momentul întâlnirii cu miliția, când fericit că am scăpat, mi-am pus doua cob-uri pe bicicletă, ceva de-ale gurii și am luat-o la pedală, peste deal spre locul secret de întâlnire cu bunul meu tovarăș, Ghiță, care și el venea tot incognito din satul lui de oameni cărbunari, denumit chiar așa. Planul era să facem o tură lejeră de două jumătăți de zi pe la Cetatea Socolari, ochiul Beiului, cascada Beușnița 1 și 2, izvoarele Beiului, păstrăvăria Bei, și cascada Văioaga.

          Zis și făcut. Ne întâlnim în locul secret din Socolari și începem ascensiunea spre cetate.

 Chiar dacă avem biciclete de trekking, cauciucurile noastre de șosea dansează pe piatra cubică din vechiul drum roman și bineînțeles, combinația asta ne tăbăcește fundurile. Nu ne dăm bătuți nici după ce parcurgem primul kilometru:) Înaintăm încet dar sigur prin ceea ce îmi place să numesc pseudo-stepa munților Aninei. 

O varitate enormă de ierburi dansează elegant în bătaia caldă a Coșavei. Mă bucur pentru fiecare plantă și mai ales când întâlnesc specii precum Helleborus viridis 

și Ornithogalum divergens Boreau, care în zona asta infloresc mai repede. 

Ridic capul din buruieni și observ că în fața mea apare o formațiune calcaroasă cu aspect de balenă, iar sus, pe spatele ei, se vede puțin din ceea ce a fost o dată Cetatea medievală Socolari, sau cetatea Ilidia,sau cetatea Maria Tereza, sau cetatea Beiului sau poți să o numești cum vrei.

 Urcăm printre tufele de liliac inflorit și ajungem la zidul care încă stă mărturie în fața timpului cum că acolo a fost cetatea construită de câtre voievodul Ardealului, Kan Lorincz pe la 1250 și care după moartea acestuia a devenit cetate regală. Legenda "Șiretenia Mariei Terezia", extrasă din volumul "Alexander Tietz și Banatul Montan, spune că "în vreme de război, împărăteasa Maria Terezia fu împresurată de turci în Cetatea Socolari, iar turcii erau cu mult mai numeroși decât oștenii din cetate. Ca să scape teafără, împărăteasa se folosi de un vicleșug: ceru să se potcovească caii invers și părăsi cetatea în toiul nopții alături de ostașii ei, lăsând în interiorul ei o bătrânică. Ea făcu foc mare și lăsă să se ridice rotocoale mari de fum desupra zidurilor. La mijirea zorilor, când turcii văzură urmele caior care păreau că urcă din vale spre cetate și rotocoalele de fum, crezură că se primiseră întăriri, iar în cetate se pregăteau bucatele pentru o mare armie. Ei renunțaseră astfel să mai atace cetatea și plecară." Totuși turcii insistă și la 1551 este distrusă iar astăzi încă se mai vede o parte din zidul de împrejmuire a cetății. 

Partea cea mai spectaculoasă e că de sus ai un punct de belvedere deosebit. La Sud-Vest se deschide toată valea Carașului și dacă este senin, vezi absolut tot până la Dunăre, iar la Nord-Est ai munții Aninei cu pădurile sale dese de fag și dacă știi unde să te uiți, zărești molidișul ce înconjoară Ochiul Beiului. Ar merita și o campare cu cortul peste noapte acolo.

            Lăsăm cetatea în spate, ne luam bicicletele și începem să coborâm pe drumul forestier care duce spre intrarea în Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița. Drumul e sălbăticit, vegetația începe să-l înghită tot mai mult dar îmi place acest lucru. Coborâm încet printre pietre, frunze și bolovani, în simfonia minunată a păsărilor, a vântului și a scârțâiturilor plăcuțelor pe discurile de frână. 

După nici 15 minute, ne intersectăm cu drumul care vine de la păstrăvăria Bei și care duce spre Ochiul Beiului. Noi facem stânga și mergem spre izvor, bineînțeles, pe malul drept al Beiului. Acum avem și râul ca instrument muzical, cu micile cascade pe care le formează.  Dar simfonia noastră e perturbată de eșapamentele a patru motoare de enduro care au trecut pe lângă noi. Instant mi-au venit în minte experientele neplăcute cu enduriștii tot într-o arie protejată, munții Tarcu mai exact, dar despre asta am scris la timpul respectiv, articol pe care-l puteți citi aici: https://prosit-blogum.blogspot.com/2012/10/tarcule-gradina-mare.html  .  Trecem de motocicliști și ajungem rapid la Ochiul Beiului, o adevărată comoară naturală despre care legenda spune că fiul unui renumit bei care locuia în cetatea Socolari, în timp ce se afla la vânătoare, s-a îndrăgostit de fiica unui păstor. Acest lucru nu a fost pe placul beiului, fapt pentru care a ordonat ca fata să fie omorâtă. De atâta amărăciune, fiul beiului a vărsat atâtea lacrimi, încât a umplut lacul ce astăzi care  îi poartă numele, dar și culoarea ochilor tânărului. Disperat că fata nu mai poate fi readusă la viață, tânărul bei și-a pus capăt zilelor, în același loc. De altfel, lacul are forma unui crater oval sau al unui ochi cu diametrul de cca. 20 m. Lacul are o adâncime de 3,6 m și este atât de limpede încât pe fundul lui se pot vedea păstrăvii care înoată liniștiți. Datorită izvorului puternic care îl alimentează, Ochiul Beiului nu îngheață niciodată, păstrându-și o temperatură constantă între 4 și 8 grade celsius, acest fapt determinând multe păsări migratoare să se oprească aici pe timpul iernii, cu atât mai mult cu cât toată zona Cheilor Nerei are influențe climatice submediteraneene.

            Ne înărcăm bateriile și plecăm mai departe spre Cascada Beușnița 1, care se află la aprox. 30 minute de mers pe jos de Ochiul Beiului. Din fericire cascada are apă și chiar daca nu este multă, ne oferă o imagine spectaculoasă.

            La vreo 15 minute de mers, mai sus, se află sora Cascadei Beușnița, și anume, Cascada Beușnița 2, la fel de spectaculoasă dar care nu se bucură de popularitatea surorii sale, asta poate prin prisma faptului că este ceva mai izolată. 

Și dacă tot am ajuns aici, merită să bâjbâi pe o potecă nemarcată ca să ajungi la locul de unde izvorăște râul Bei. Acolo, timpul stă în loc, ești undeva în inima unor munți joși dar foarte sălbatici. Nu se aude nimic decât ciripitul păsărilor și șușurul liniștit al apei care izbucnește din pământ.  Și cănd te gândești că izbucul acela dă naștere tuturor frumusețiilor din aval...te face să te simți mic mic în fața naturii. Zăbovim câteva momente acolo și imi amintesc cu plăcere de vremea când eram copil și mergeam cu tatăl meu pe aceleași trasee. Probabil de la el am preluat dragostea pentru natură și totodată grija și respectul față de ea. Semințele naturii au fost semănate încă de atunci și nu e de mirare că acum au început să rodească și să să aduc natura în oraș cu ajutorul profesiei mele. 

            O luam la pas înapoi și ne bucurăm și de coloritul intens al frunzelor printre ultimele raze de soare ale zilei.

 Ajungem din nou la poiana dintre Ochiul Beiului și Cascada Beușnița, unde ne hotărâm să instalăm cortul. Găsim o insuliță în albia râului și aprindem un mic foc, în jurul căruia depănăm amintiri și povestim tot felul de legende până când ajungem să nu mai credem nici care în propriile povești și ne punem să dormim în brațele deschise ale pădurii de fag.

            Pentru că avem program de voie, ne trezim pe la ora 10:00 cu spatele înțepenit de la confortabilul izopren întins pe pământ, dar sunt fericit că am onoarea să mă trezesc în inima naturii. Ce poate fi mai revigorant și motivant decât asta?

 Nu ne grăbim deloc și după ce am savurat deliciosul mic dejun cu leurdă direct de la sursă, ne echipăm și începem să pedalăm lejer spre păstrăvăria Bei, care în perioada asta de carantină, este de-a dreptul de nerecunoscut. 

Poiana este complet goală și singurele persoane prezente sunt pădurarul Florin de la Cărbunari și familia lui. După ce a lu' Becica copil șade câta la givan cu consăteanul lui, plecăm mai departe și nu ne oprim decât în drept cu semnul care ne spune că la doar câțiva metri de drum se află cascada Văioaga. Nu știu cum , dar pe aceasta n-am văzut-o până acum, dar nu se lasă mai prejos decat cascadele de mai sus, este la fel de spectaculoasă.

            De aici nu mai avem mult până la podul Bei, unde, după ce impărțim ultima ciocolată și ne uităm peste hărțile de pe panourile de informare turistică, ne despărțim căci localitățile noastre se află în directii diametral opuse. Ghiță merge prin tundele, pe lânga Nera, spre Sasca, iar eu încep să urc pe drumul asfaltat care duce spre Potoc. 

La ieșirea din pădure și aproape de intrarea în sat, ma opresc pentru câteva minute să mai admir frumusețea sălbatică a dealului pe care a fost cândva cetatea Socolari.

            Apoi, super liniștit și fericit, pornesc încet, peste deal, pe drumuri agricole, spre satul copilăriei mele, Răcășdia, de care mă leagă multe experiențe frumoase care au contribuit puternic la formarea mea ca adult.

La pas in doi pe doua roti

Data: 10-11 noiembrie
Locatie: Muntii Aninei
Participanti: eu si Daliana.
Track GPS



      Scriu acum de tura facuta in noiembrie anul trecut pentru ca pur si simplu imi este dor de toamna, dor nebun dupa toamna calduroasa si linistita, dupa culori calde si frunze "ruginite". Poate pentru unii toamna nu inseamna decat tristete si depresie, pentru mine insa...e un fel de primavara cu pasarele galagioase dar fara parfumuri imbatatoare.

       Distractia incepe pe tren cand nesatulii de la Regiotrans, dupa ce vad ca suntem cu bicicletele, incep sa "traga" de portofelele noastre si sa ne considere "copii nebuni". O-m fi noi nebuni dar ne simtim bine in pielea noastra, chiar daca e noapte, ploua usor si nu prea avem lumini la biciclete. De la Oravita la Racasdia, mergem mai mult pe bajbaite dar ajungem cu bine la casuta parinteasca, care din pacate e cam friguroasa. Nicio problema, lemne sunt, soba avem, ne adaptam.
        A doua zi dimineata, mancam bine si hopa sus pe biciclete, prin noroi pe drumuri agricole spre Ciclova. Pamantul e moale si ne infundam bine, ne oprim de multe ori sa curatam rotile dar o facem cu zambetul pe buze, caci si soarele ne zambeste. Ajungem la Ciclova Romana dupa aprox. 50 minute si cand intram pe asfaltul zdrobit din sat, ni se pare ca suntem pe autostrada. 

Incepe sa sara noroiul de pe cauciucurile noastre si viteza sa creasca usor. Admiram casele neingrijite din Ciclova, facem slalom printre craterele din asfalt dar inaintam, chiar daca de acum avem numai de urcat. Ciclova Montana ne intampina cu Manastirea catolica Maria Ciclova (cunoscuta si sub denumirea de Manastirea de pe Cleant) ,

 care este construita pe o stanca, in jurul anului 1800 si care este loc de pelerinaj pentru multi dintre locuitorii catolici ai zonei. Putin mai sus de manastire se mai vad si astazi ruinele fabricii de bere, care dupa fabrica de la Timisoara, este prima ca vechime. A fost construita in 1726 datorita colonizarii zonei cu locuitori si specialisti din Bavaria, Tirol, Stiria si Boemia, Ciclova avand exploatatii neferoase deschise inca din 1717 cand austriecii au ridicat primul furnal banatean pentru topirea minereurilor neferoase. 

Pentru ca zona avea activitate industriala intensa, productia de bere era iminenta, astfel fabrica a inceput sa produca bere blonda nefiltrata, fara drojdie pana dupa primul razboi mondial cand fabrica a ajuns in prag de faliment, moment in care a fost cumparata de "Timisoareana". Pentru a evita concurenta, acestia au mutat fabrica de la Ciclova la Timisoara, ca dupa 45 de ani, tot "Timisoreana" sa o redeschida ca sectie a ei si sa produca tipuri de bere precum "Carasul", "Ciclova" si apoi "Semenic", "Crivaia", "Montana", "Carpati" si "Bastion", bere blonda cu concentratie alcoolica de 11, 12 si 13 %.

 Dupa 1990 a fost preluata in proportie de 60% de un producator german, drept urmare, pana in 1996, la Ciclova Montana se producea "Montana Pilsener". Fabrica se inchide in urma unor scandaluri in care au fost implicate si politicieni locali si rezultatul? Totul ajunge la fier vechi, astazi ramanand doar zidurile si pivnitele sapate in stanca unde era depozitata berea. Trist e faptul ca desi a avut un inceput promitator, Caras-Severinul ramane in continuare un judet al ruinelor.
                 Cu gandul la fabrica, ajungem imediat la poiana de sub stanca Muntelui Simion, unde in fiecare primavara se sarbatoreste ziua liliacului prin muzica populara si voie buna. De aici lasam toate legendele si povestile la o parte caci incepe cea mai grea bucata a urcusului nostru. Bem o gura de apa, strangem bine ghidonul si incet, incet, urcam spre Manastirea Calugara. Avem noroc ca suntem cu MTB-uri caci pe cursiera e mai greu de urcat. Pedalez in ritmul Dalianei si spre uimirea mea, nu simt deloc nevoia sa sprintez, sa fortez si sa ridic ritmul, cum am tendinta cand vad o astfel de urcare. De data asta e altceva, ma bucur de urcare la puls normal si vreau sa vad cat de mult rezista Dali pe bicicleta. Vad ca incepe sa se cam chinuie dar totusi se tine bine pe bicicleta si asta ma bucura si uimeste in acelasi timp.

 Ajunge cu bine la Manastire dupa ce face doua opriri pentru a-si trage sufletul. 

Urcarea de 2 km cu inclinatie a pantei de 10,9% e gata si acum ne putem odihni in liniste in curtea Manastirii Calugara, construita intre 1859-1862, care a fost renovata recent si momentan nu are nicio pictura pe perete. 

Manacam ceva si intram pentru cateva minute in lacasul sfant care, dupa spusele oamenilor are puteri miraculoase, vindecatoare de boli. Cand iesim, constat ca ne lipsesc doua manusi din echipamentul lasat in curte pe o banca. Dupa cateva minute, vedem un caine ce se plimba pe langa banca cu echipamentul nostru si care mai fura o manusa si fuge cu ea sa o ascunda.

 Il urmarim crezand ca le vom gasi si pe celelalte dar cutu-cutu nu e prost, le-a ascuns in locuri diferite, astfel ca n-am mai gasit nimic...am ramas cu doua perechi de manusi decompletate.
                    Legam bicicletele una de alta, ne luam rucsacii in spate si o luam la pas, prin padure, pe un traseu mediu ca dificultate, spre "Culmea Rol". Si aici intervine motivul pentru care imi este dor de toamna. Traseul acesta ne-a oferit un adevarat spectacol de culoare. Este incredibil cat de frumoasa poate sa fie o padure de foioase pe timp de toamna.

 Mergeam aproape cu gura cascata si de multe ori ne opream sa savuram privelistile ce ne inconjurau. Mi-e foarte ciuda ca am uitat aparatul foto acasa si m-am chinuit sa imortalizez momentele cu telefonul, dar calitatea nu e aceeasi...:( In fine...mai mult imbatati de frumusete, am reusit sa trecem cu bine prin toate cele trei hop-uri de pe traseu, portiuni in care urcarea devenea ceva mai tehnica, pe grohotis si printe stanci, chiar daca nu ne aflam la o inaltime mai mare de 700-800 m. Ajungem sus, dar inainte de a urca pe "Rol", am mers sa vedem un aven, care de fiecare data cand il vad imi ofera cateva emotii interesante. 

Este vorba de un fel de pestera verticala cu o deschidere destul de mare dar cu o adancime considerabila. Legendele spun ca ar avea ceva legaturi subpamantene cu cetatea de la Ilidia dar si cu Banatul Sarbesc. Am lasat misteriosul aven in pace si am inceput cu grija sa urcam pe stancile care ne duceau in varf, pe culmea Rolul Nou. Desi nu are o inaltime mai mare de 913m, culmea este chiar superba datorita salbaticiei sale dar si aspectului sau de fortareata ruinata.

 Este unul din locurile mele preferate pentru ca este un veritabil punct de belvedere asupra vaii Carasului. De aici se pot vedea culmile muntilor Aninei, vf. Simion, valea Ciclovei, Oravitei, Ghicinului

 cu toate localitatile existente si daca cerul este senin, se poate vedea chiar si Dunarea, ba mai mult, pana la Varset, in Serbia. De asemenea, emotia pe care ti-o da aceasta priveliste, este amplificata si de faptul ca la doar 1-2 m prapastia te asteapta cu bratele deschise. 

                        Dupa ce-am savurat cateva sandwici-uri, am coborat de pe culme pentru a cauta o pestera de vreo 10 m. sapata chiar in culmea Rolul Nou. Intrarea in ea este destul de stramta dar apoi se deschide o galerie mai mare care se incheie cu un fel de "balcon", la doar cativa metri de varf. Aici nu mai poposim atat de mult si incepem coborarea, care de cele mai multe ori mi se pare mai dificila decat urcarea, mai ales in zonele acelea cu stanci si grohotis. Totusi trecem cu bine de ele si ajungem inapoi la manastire in aproximativ o ora.

 De aici sarim pe biciclete si o luam la vale spre Ciclova Montana. Viteza e tentanta dar coborarea e cam abrupta si tehnica, deci folosim mult frana...
In Ciclova, facem la dreapta pe langa fabrica de bere si incepem un urcus destul de solicitant, pe bolovani spre Oravita. Ar mai fi fost o varianta mai scurta prin padure, dar aceea ne-ar fi dus undeva mai jos in Oravita. Cel putin asa, pe traseul acesta am putut sa ne bucuram si de frumoasele privelisti de deasupra orasului, la apus de soare. 

N-am mai fost niciodata pe drumul acesta, dar ma bucur ca l-am descoperit, chiar daca pe alocuri am fost amenintati cu muscaturi de niste caini nervosi. 
                          In Oravita, vedem si lacul de acumulare cu barajele construite inca din secolul al XVIII, odata cu instalarea imperiului habsburgic, cand au fost repuse in valoare perimetrele miniere abandonate de turci. Astazi, cele doua lacuri mai au rol de protectie impotriva inundatiilor dar si de agrement prin activitati de piscicultura, iar barajele sunt declarate monumente de arta tehnica industriala.

 Facem cateva poze, dupa care lasam bicicletele sa o ia la vale spre Oravita Romana. Cand soarele incepea sa se ascunda dupa dealuri, noi eram deja la intrarea in Racasdia, satucul copilariei mele, despre care voi scrie un articol la un moment dat.
                            O tura reusita, din toate punctele de vedere, inclusiv a conditiilor meteo, o tura pe care o recomand cu caldura tuturor celor care doresc sa exploreze minunatul Banat de munce. Va las, caci inca ma gandesc la cum a reusit Daliana sa urce pe bicicleta pana la Manastirea Calugara...