Gugu cel viteaz

Data: 5-6 octombrie 2012
Locatie: Muntii Godeanu
Participanti: eu, Stefan, Marius, Luciana, Rafa, Oana, Alina, Razvan
Track GPS

       N-am mai urcat in Godeanu de cateva luni bune si simteam nevoia sa fac asta. Chiar mi-a fost dor de locurile acelea atat de dragi mie. De ce spun atat de dragi? Pentru ca aici, peisajul nu este atat de alterat ca in alti masivi. Aici inca mai gasesti bucati intacte ale naturii.

        Prima tura pe care am facut-o in zona asta, a fost intr-o iarna si poate ca si acesta este unul din motivele pentru care m-am atasat asa de repede de Godeanu. In iarna aceea am inteles cu adevarat ce inseamna sa ai un acoperis deasupra capului si o sursa puternica de caldura.

 Nimic nu se compara cu bucuria si siguranta pe care un refugiu montan ti-o ofera. De un astfel de loc poate sa atarne uneori si viata noastra. Daca atunci am inteles cu adevarat acest lucru, dupa aproximativ doi ani am inteles importanta construirii unui astfel de refugiu, intr-o zona care merita toata atentia noastra. M-am implicat in acel proiect inca de la inceput, chiar daca efortul depus nu a fost deloc usor. Refugiul Gugu este rezultatul muncii unor oameni cu adevarat deosebiti si bineinteles, cu dragoste si respect pentru munte.

         Daca in 2011 a avut loc construirea refugiului, in 2012 proiectul a continuat prin crearea unor tabere tematice cu copii, marcarea traseului, alimentarea cu energie electrica prin intermediul unui panou solar, dar si producerea unui film documentar despre zona respectiva.
Scopul turei din octombrie a fost adunarea materialului pentru filmul prevazut in proiect. Pentru ca nu am facut foarte multe poze in tura din octombrie, am pus mai multe imagini din timpul construirii refugiului...

         Dupa ce am inconjurat lacul Gura Apei , ajungem la podul de tuburi unde ne luam fiecare din noi bagajul  si cum deja m-am obisnuit, incepem urcusul spre  refugiu, la lumina frontalei.  Pe timp de noapte, pe langa faptul ca traseul este mai greu de urmarit, cel putin la mine mai apare si o oarecare stare de neliniste. Stiu ca in afara de animale salbatice carnivore nu ma asteapta nimic in padure dar totusi ceva nu ma lasa sa ma manifest in voia mea. O fi presiunea pe care vf. Gugu o pune asupra mea?:)  Cu siguranta...si  parca as fi in cautarea unei comori, cand totul din jurul meu devine suspect... Facandu-mi tot felul de scenarii in cap, aproape ca nici nu realizez cand trec cele doua ore de urcus si iata ca dau cu nasul in constructia care candva m-a stors de puteri. 

Luna nu vrea sa apara, dar este inlocuita cu succes de milioane de stele. Imi sting frontala si imi ridic privirea spre cer si involuntar gura incepe sa mi se deschida... n-am mai vazut de mult un cer atat de instelat si sunt uimit.  Cand eram in tabelerele de constructie a refugiului si ne adunam in fiecare seara in jurul focului cu o cana de ceai cu tuica in mana, nu ma mai saturam sa privesc cerul.

 Era ceva ce ma lasa fara cuvinte...ma facea sa ma gandesc la infinitul universului si la cat sunt eu de mic in comparatie cu el... Acum sunt la fel de uimit, dar sunt trezit de o voce grava: „Izvorul este secat, nu avem apa”... super, macar de-ar fi zapada, sa avem ce topi...dar nimic. Un firicel de apa curge mai sus de refugiu,  spre saua Branu’, dar cine sa mai aiba chef sa urce sa-l caute? Nimeni si atunci ne limitam la apa pe care am carat-o fiecare de jos... dar setea cea mare vine atunci cand ai prea putina apa si atunci incepi sa realizezi ce mare importanta are fiecare strop de apa...

            Ma asez pe-un butuc si ascult focul care trozneste in soba ce cu ceva timp in urma ne-a indoit spatele timp de 4 ore.  Cand am carat-o...stiam ca va veni si momentul acesta, sa stam langa ea si sa ne bucuram de caldura pe care o da, si da.... a meritat fiecare calorie consumata atunci. Refugiul se incalzeste, la fel si cei din interiorul lui, e voie buna, oameni faini si atmosfera prietenoasa, chiar daca pe 3 dintre cei cu care am venit, abia acum i-am cunoscut.  

             A doua zi dimineata, dupa ce luam un mic dejun copios si continuam sa ne amuzam, strangem randurile si pornim in misiunea pe care o avem de indeplinit in aceasta tura. Cu aceeasi voie buna, dar cu ceva echipamente de filmat in spate, pornim spre vf. Gugu, care ne astepta insorit de ceva vreme. Ne strecuram prin jenepenisul din saua Branu’ si pana ce Rafa trage cateva cadre, noi ne infruptam cu merisoare si afine care desi sunt cam trecute, sunt la fel de gustoase ca si in iulie. Dam o fuga si la misterioasa pestera in care Zamolxis si-a petrecut o parte din viata pentru a studia astrele, tocmai pentru faptul ca din acel loc stelele se pot vedea si de pe timpul zilei. Nu stiu ce a vazut el...dar eu n-am vazut nimic in afara de albastrul cerului. Poate ca nu am capacitatile zeului...:) 

                Plecam de la pestera si fara oprire, atingem varful Gugu, pe care se spune ca il poti atinge numai daca te lasa el. Iata ca acum am urcat fara niciun fel de probleme, ba mai mult, Dl. Gugu se lasa si filmat, ceea ce ne bucura si ne face sa ne intindem pe spate pentru jumatate de ora si sa admiram peisajul grandios care ni se arata in fata ochilor. Soarele ne mangaie cu caldura si ne bucuram de liniste si bineinteles...de ciocolata. 

                 Urmatoarea oprire este la lacul Gugu, ce se afla imdeiat sub varf. Se filmeaza si aici, urmeaza o noua sesiune de afine si merisoare si incepem sa coboram, pe curba de nivel  spre refugiu, dar oprim din nou caci de departe ne atrage atentia, cascada Scurtele. Nici ea nu poate sa scape nefilmata si sunt uimit din nou de minunatiile naturii... Cascada Scurtele, care cu cei 270 m ai sai, este cea mai mare din tara...

                  Doua foste stani traditionale stralucesc si ele in fata camerei de filmat si aici imi amintesc cu placere momentul in care o calaream pe Mirela, magarusa care ma ducea linistita la stana unui cioban de unde, impreuna cu Sergiu Sirbu care il calarea pe Mitru, aveam sa cumparam cas, urda si lapte. Dupa doua saptamani de mancat numai mamaliga si fulgi de cartofi, cand ne-am trezit in fata cu lapte de oaie am avut impresia ca suntem la cel mai mare ospat imparatesc.  Acum nu mai am lapte de oaie, dar am ciocolata...eh, e buna si asta ... 

                  Dupa inca 20 minute de mers, vedem refugiul, spre bucuria lui Rafa care a „bombanit” tot drumul.  Sorbim ceva supa la plic, o bucata de salam, ne luam bagajele si plecam, lasandu-i pe Marius, Luciana si Razvan in spate. Din pacate nici eu nu mai pot ramane pentru inca o noapte aici... Ca de obicei, raman putin in urma si ma uit cu drag la refugiul care a luat nastere in fata ochilor mei in urma cu un an. Parca sunt trist ca plec dar totusi bucuros caci a doua zi urma sa incep o altfel de constructie. Inainte sa iesim pe drumul ce leaga Hategul de Caransebes, oprim pofticiosi sa infulecam o clatita cu branza in Clopotiva, loc care trebuie sa se regaseasca in agenda fiecarui turist care trece pe acolo. Satui, ne urcam in masina si lasam in spate culmile care ma fascineaza de fiecare data cand ajung acolo.

                      Filmuletele pe care le-am pus, sunt extrase din documentarul oficial care momentan nu poate fi distribuit, dar sper ca reusesc  sa va convinga mai mult decat cuvintele mele ca zona respectiva merita cu desavarsire vizitata dar, bineinteles cu atentie si respect .

Ţarcule grădină mare

Locatie: Muntii Tarcu, jud. Caras-Severin, Romania
Data: 21-23 si 27 septembrie 2012
Participanti: eu, Tavi, reprezentanti ai jandarmeriei
Track GPS 


          Stau intins pe spate, pe iarba uscata. Sunt inconjurat de mii de tufe rosietice de afine dar si merisoare. Undeva in departare se aud behaiturile oilor care rontaie fericite firele de iarba uscata, cainii simpatici ciobanesti se distreaza latrand la orice miscare suspecta, magarusii isi iau munca in serios si cara bagajele ciobanilor care fluiera. 

 Deschid ochii si in fata mea se ridica cel mai spectaculos peisaj pe care l-am vazut in ultima vreme. Este soarele imbujorat si rusinat care-si incearca izmenele si se pregateste de culcare. Lumina rosietica invadeaza toata valea si te face sa incremenesti cand o vezi. Aproape ca nici nu mai respir pentru ca nu cumva sa deranjez soarele si acesta sa fuga mai repede la somn. 

 Vreau ca timpul sa stea in loc acum iar eu sa raman in aceeasi pozitie mult si bine. In cap am tot felul de ganduri si sunt uimit de limpezimea lor, e clar ca tot ceea ce ma inconjoara acum are un efect incredibil asupra mea. Este atata liniste aici, parca prea liniste... dar asa trebuie sa fie tot timpul aici. Acesta e fagasul normal al lucrurilor din Muntii Tarcu. 
           Soarele a disparut iar padurile din vale au devenit mai intunecate si mai infricosatoare. Ma ridic si frigul din oase incepe sa ma gadile. Nu-l bag in seama si ma indrept usor spre Cuntu. Inca sunt fermecat de peisajul care s-a derulat in fata ochilor mei cu cateva momente mai devreme, parca sunt beat, parca sunt indragostit, ceva ma face sa plutesc.

 Revin pe traseul care leaga cabana de la Cuntu de vf. Tarcu si ceva ma loveste brutal in cap. Starea de bine creata de peisajele superbe de mai devreme a disparut caci realitatea este cruda si ma loveste cu brutalitate. Ochii mi se intristeaza cand revad brazdele de pamant si vegetatia smulsa si rupta de cauciucurile cramponate ale motocicletelor de enduro. Imi ridic privirea si in fata mea se ridica un deal biciuit care parca suspina de durere.

  Este pur si simplu batjocorit si distrus caci se pare ca a devenit locul de joaca al motociclistilor inconstienti si fara pic de moralitate. Daca acum cativa ani in locul acela se vedea o singura poteca facuta de piciorul turistului responsabil, acum poti distinge zeci de drumuri si drumulete facute de mijloace poluante si motorizate. Pe multe din aceste drumulete, la fiecare aversa puternica, apa isi face loc printre pietre si incepe sa spele terenul.

  Fara subtrat vegetal se creaza ravene si santuri care in timp vor deveni tot mai mari si neprietenoase. Vegetatia distrusa de puterea motoarelor nu reuseste sa se regenereze si moare iar in locul ei ramane un deal dezbracat, trist si instabil. Golul alpin din Tarcu nu mai este ce a fost candva si asta este trist...trist pentru ca este distrus de noi, de oameni, de oameni fara scrupule, fara moralitate, fara suflet care nu apreciem deloc minunatiile pe care Dumnezeu ni le-a dat. Batandu-ne joc de aceste locuri, practic ne batem joc de creatia Lui si nu-i pacat sa-ti bati joc de munca altuia? Mai trist e ca in ritmul acesta de distrugere, stranepotii nostrii nu vor avea sansa sa se bucure de peisajele pe care muntele cu drag ti le ofera si poate ca nici nu vor cunoaste termenul de "padure virgina", poate ca vor umbla cu tubul de oxigen in spate sau poate ca nici nu vor exista. E atat de greu sa lasam natura sa-si traiasca viata dupa bunul plac?

               Nu am urcat in Tarcu ca sa-i plang de mila, ci am urcat pentru a-i da o mana de ajutor. Este prima actiune de combatere a nocivului turism motorizat la care particip si de altfel, una din primele actiuni in care este implicata si jandarmeria.
Am facut doua echipe. Una in Poiana Marului si una la Cuntu. Urma sa oprim fiecare motociclist si in baza OUG 57/2007 si legea 49/2011 sa aplicam impreuna cu jandarmeria, sanctiuni si avertismente, caci rangerii din administratia Sitului Natura 2000 Tarcu au competenta de a face acest lucru.
               Nici bine nu am inceput urcusul spre saua Jigoriei caci pe drum ne rasar in fata un grup de 10-12 motociclisti care se indreptau spre Borlova. Nu i-am oprit caci am considerat ca sunt pe un drum public si in afara de o sesiune de informare nu aveam ce sa le facem. In saua Jigoria ne mai intalnim cu inca 4, dar pe acestia ii oprim. Erau austrieci din care unul politist. Le-am adus la cunostiinta faptul ca se afla intr-o arie protejata si ca orice abatere de la drumurile publice constituie contraventie. Bineinteles, ei habar n-aveau ca este zona protejata si dupa noroiul de pe motociclete nu pareau sa se fi plimbat doar pe drumuri publice. Sa fim seriosi, cine vine din Austria sa se dea cu motorul doar pe drumul Caransebes-Muntele Mic si Otelu-Rosu - Poiana Marului- Saua Jigoria? E clar ca ei cautau trasee in zone montane superbe intr-o zona necunoscuta si cat mai departe de tara lor in care acest lucru este inadmisibil. Era de datoria proprietarului pensiunii la care au fost cazati sa-i informeze cu privire la aria protejata in care se afla. Dar cum banul este cel care dicteaza pentru multe din pensiuni, proprietarii fac tot posibilul sa aduca turisti "motorizati" si sa-si umple buzunarele fara sa se gandeasca deloc la sanatatea nepotilor si stranepotilor lor. "Eu sa am...dupa mine potopul"...  
Austriecii au bagat bine la "bibilica" ceea ce le-am spus si probabil ca vor da sfoara in tara lor cum ca si in Romania, legea a inceput sa se aplice, ce-i drept, cam timid dar se aplica. 
              Cum ne si asteptam, sambata a fost liniste...liniste completa si turistii (la pas) cu care ne intalneam chiar erau mirati ca nu au vazut niciun motor, niciun jeep, ca nu au simtit deloc miros de combustibil ars si ca nu au "surzit" din cauza motoarelor ambalate. Austriecii si-au facut bine treaba si au imprastiat informatia cum ca "legea" este sus si ii asteapta:) Drept urmare am luat-o si noi la pas spre vf. Tarcu pentru a-l surprinde intr-o ipostaza de-a dreptul spectaculoasa...

               In schimb, duminica, chiar la plecare, pe drumul dinspre Cuntu spre saua Jigoria(care nu este decat traseu turistic), dam nas in nas cu un alt grup de motociclisti din care "capul" de turma, un motorist din Poiana Marului, nu vrea sa opreasca la semnele noastre si era sa loveasca pe unul dintre noi. Ceilalti 4 motociclisti au oprit si au avut bunavointa sa discute civilizat cu noi. E si normal, erau din Germania. Acestia s-au legitimat fara nicio retinere in schimb, al nostru cetatean roman, a vrut sa-si "scalde" palaria si a furnizat informatii eronate despre el care nu se potriveau cu cele din baza de date a jandarmeriei. Lipsa de respect, ingamfarea si atitudinea lui m-a umplut de amaraciune mai ales cand acesta le spunea nemtilor: "Nu va faceti griji, ca astia is aici numai in weekend. Azi pleaca si de maine facem ce vrem". Ceea ce nu stiau ei era ca de fapt acest gen de actiuni se fac si in timpul saptamanii. Una dintre ele s-a facut chiar in saptamana imediat urmatoare, joi, 27 septembrie cand ne prezentam din nou in zona, de data asta cu o singura echipa(eu, Tavi, Alin, Ambrus si doi jandarmi, caci echipajul de politie solicitat este prea... ca sa se afiseze intr-o actiune de acest gen).

                 Ne instalam in Poiana Marului si iata ca primul grup de 9 "motorizati" francezi, condusi de unul din organizatorii unui concurs de enduro din zona, dar care opresc mirati la semnele noastre. Pentru ca erau pe drum public, au fost doar informati iar "conducatorul" lor a fost rugat sa scoata marcajele ramase de la concurs. Apoi liniste...si ne mutam in saua Jigoria, unde nu dupa mult timp apare un proprietar de pensiune din Borlova care incepe sa faca scandal si sa se rasteasca la noi ca-i speriem clientii. Apoi apare un alt individ, tot afacerist din Borlova impreuna cu un deputat de Caras-Severin, impreuna cu sotia lui. Bineinteles si cu acestia discutiile nu au avut nicio noima caci ei nu voiau sa inteleaga deloc motivul pentru care noi suntem acolo, ba mai mult, deputatul care era "in teritoriu", se tot rastea la jandarmi : " Ce cauta ei aici, cu ce drept sunt aici??" Noi cu legea, ei cu amenintarile iar replica ce m-a amuzat cel mai mult a fost "Lasa dom'le legea..." Te lasa fara cuvinte...reprezentanti ai statului sa spuna asta... De asemenea, sotia deputatului ne tot intreba " de ce se mai fabrica ATV-uri daca nu ai voie sa te plimbi pe acolo cu ele?" si era mirata de propunerea noastra de a merge pe jos spre Tarcu. " Cum sa mergi pe jos pana pe Tarcu?" De parca ea in copilarie(cand aceste inventii nu prea erau) se plimba numai cu ATV-uri si jeep-uri. Am fost acuzati ca le furam muntii, ca le distrugem afacerile, ca le speriem clientii si multe altele fara noima. Intr-un oarecare fel le inteleg frustrarea caci ei din acest gen de turism traiesc, dar administratia sitului nu vrea decat sa-i faca sa se orienteze spre alte genuri de turism in zona.

                  Dupa inca doua-trei sesiuni de informare si de luare in evidenta cu alte grupuri de motociclisti, ne intoarcem in Poiana Marului unde ne intalnim cu seful jandarmilor si un echipaj de politie care au venit sa vada ce se intampla in zona, in urma unui telefon primit de la sefii din Resita, care la randul lor au fost telefonati de deptutatul cu care ne-am intalnit noi. Deputatul face valuri... apoi apare inca un proprietar de pensiune din zona, nervos si el...si sunt uimit de cata lume vrea sa "muste" din noi. Dupa ce pleaca jandarmii si politia, Tavi insista sa se intalneasca cu ultimul proprietar aparut si bine a facut, caci incep o discutie normala si foarte civilizata. Amandoi si-au spus punctul de vedere iar respectivul pare sa fi inteles ideea pentru care noi ne aflam acolo, ba mai mult, am fost surprins sa vad ca vrea sa se orienteze spre turistii care vin acolo cu bicicleta. Tot el spunea ca se va intalni cu toti promotrii anduro din zona si le va propune o reprofilare dar si sa-si treaca pe o harta traseele de care ei sunt interesati. Aceasta harta va fi studiata de administratia sitului si se vor alege cateva zone in care motociclistii sa nu afecteze deloc speciile protejate din sit si in care sa se desfasoare in voie. Turismul motorizat nu va dainui pentru multa vreme acolo iar proprietarii de pensiuni ar trebui inca de pe acum sa-si faca planuri de a atrage alte tipuri de turisti in zona. Unul dintre acestea este ciclismul...caci este nepoluant si foarte sanatos. O mostra o puteti vizualiza in acest film de exceptie. 
                Treaba asta stiu ca dureaza si stiu ca lucrurile se vor schimba in timp, dar trebuie sa avem incredere deplina ca ceea ce ne propunem sa facem este bine si bineinteles ca se va realiza. Turismul trebuie promovat in zona atata timp cat acesta este de bun simt si nu distruge nimic in interiorul ariei protejate. E atat de placut sa privesti peisajele acelea minunate in timp ce te plimbi fie pe jos, fie cu bicicleta...

 De multe ori ma intreb, de ce nu putem sa iubim si noi natura? De ce nu putem sa avem grija de ea si sa o protejam? Ce ne-a facut ea ca sa primeasca un asemenea comportament din partea noastra? De ce nu incercam sa-i devenim prieteni dragi?