"M-am indragostit"

Locatie: regiunea Emilia Romagna, Italia

Data: 03-13 martie 2013

Participanti: eu si Dali

                 Dupa sesiunea oribila de examene din ianuarie-februarie, simteam nevoia sa iau o gura de aer curat intr-o minivacanta luata clandestin de la scoala. Si unde altundeva sa beneficiez mai bine de ceea ce imi doream daca nu in Italia?

                 Ei bine, ne-am cazat in Castrocaro Terme e Terra del Sole, bineinteles la rude de familie. 

 Localitatea e o statiune balneoclimaterica de fapt, dar nu ca Buzias sau Herculane unde numai drag nu ti-e sa stai ci una foarte cocheta si linistita. La poalele muntilor Apenini si la o aruncatura de bat de marea Adriatica, statiunea isi merita cu adevarat renumele.

                    Bineinteles, partea care m-a interesat pe mine cel mai mult a fost exploatata la maximum. Este vorba de ciclism si iar ciclism, drept urmare in bagajul meu s-a regasit si cursiera. 

Daca in Romania vremea nu imi permitea sa ma antrenez dupa bunul plac, cat am stat in Italia am reusit sa fac cateva ture frumoase in conditii climaterice rezonabile. Temperaturi de pana la 12 grade celsius, uneori si soare zambitor, uneori si vant cu ploaie si uneori si plat. Da, doar uneori ma intalneam cu suprafata plata a terenului, in rest numai urcare.

 Cum ma abateam de la drumul principal, intram pe un fel de drumuri comunale asfaltate care te plimbau pe tot felul de coclauri. Zona e incredibil de linistita si frumoasa si pe langa astea, dealurile de acolo m-au facut sa ma indragostesc de zona Emilia Romagna. 

Cu Dali am facut cateva ture pe bicicleta, ba mai mult a facut si un test drive pe cursiera.

 Totodata m-a dus pe coclauri si mai ascunse, astfel am gasit si "Cascata e ponto della Brusia" ce dateaza din secolul XIV. 

Pe aproape toate dealurile sunt plantatii viticole dar si plantatii de maslini sau kaki si pentru ca aceste plantatii trebuie intretinute, peste tot se puteau vedea case imprastiate si rasfirate. Fiecare isi construia casuta unde ii placea mai mult...

Localitatiile mai mari erau insa aparate de cate-o cetate istorica si veche de cand taica, si m-a impresionat faptul ca toate erau restaurate si bine intretinute. 

De asemenea, am fost placut impresionat si de aliniamentele de pini destul de batrani care se regaseau de-a lungul soselelor principale si faceam comparatie cu situatia de la noi, in care se defriseaza orice arbore de pe marginea drumului ca nu cumva vreun "destept" sa se infiga cu masina in el.

                      Sa mai spun ca am mancat multe paste? Cred ca se subintelege. N-as fi specificat asta daca in vizita noastra la Venetia nu am fi servit la un restaurant o portie de paste cu fructe de mare. N-am mancat niciodata si ma gandeam ca daca tot sunt in orasul lui Vivaldi sa mananc ceva care sa-mi aduca aminte de locul acela. 

Cum a fost? Scarbos si nu foarte gustos, dar m-am saturat:)

Aaaa, era sa uit. Venetia? Oras pe apa in proces de scufundare cu milioane de turisti ce roiesc anual ca niste furnici. Credeam ca daca mergem in martie va fi mai liber orasul, dar ne-am inselat, Venetia nu e libera niciodata, indiferent de vreme sau sezon.

 Pentru ca n-aveam chef sa arunc o gramada de bani pe gondola sau taxiuri pe apa, am cumparat o harta si am luat-o la pas printre canale si trotuare inguste. Bineinteles ca ne-am invartit in cerc, dar nu ne faceam griji...ziua era ceva mai lunga si ideea de labirint ne-a placut.  Piata San Marco este cu adevarat monumentala si te cam lasa fara cuvinte. 

Am stat minute bune acolo uitandu-ne la Bazilica San Marco si la Palatul Ducal, dar am fost intrerupti de un pescarus care tocmai ce furase sandwich-ul unei domnisoare de langa noi. 

Tipa a ramas cu gura cascata, la fel si noi si eu am inceput sa mananc pe ascuns, ca nu cumva sa patesc la fel:) Tot pe acolo ne-am invartit si dupa podul criticat ( Ponte della Constituzione), proiectat de Santiago Calatrava,

dar mi-a placut mai mult incarcatura istorica a podului Rialto a lui Nicolo Barattieri.

 In fine, dupa o zi intreaga de hoinarit in labirintul venetian, am dormit ca un pui de cuc.

                      Ce-am mai vazut si mi-a placut? Marea Adriatica vazuta de pe plajele statiunii Milano Marittima 

 si bazinele de colectare traditionala a sarii de mare de la Cervia, unde "The sweet salt of Cervia" este considerata ca fiind "aur alb".

  Cesena e si ea la o aruncatura de bat, dar pe ea am vazut-o doar in treacat, in timp ce gafaiam pe bicicleta. La Forli, un orasel cat o treime din Timisoara, am prins "La Segavecchia", un festival cu o vechime de mai bine de 500 de ani, menit sa o alunge pe vrajitoarea cea rea care a adus fapte rele in anul acela. 

Galagie multa, parada cu ciudatenii, tineri  adolescenti la limita comei alcoolice si bineinteles, multa multa lume. Daca stiam ca voi fi calcat in picioare pe-acolo, ramaneam acasa.

                       M-am simtit excelent in perioada petrecuta acolo si sper sa ma reintorc, caci pe bune, chiar m-am indragostit de zona aceea:).

La pas in doi pe doua roti

Data: 10-11 noiembrie
Locatie: Muntii Aninei
Participanti: eu si Daliana.
Track GPS



      Scriu acum de tura facuta in noiembrie anul trecut pentru ca pur si simplu imi este dor de toamna, dor nebun dupa toamna calduroasa si linistita, dupa culori calde si frunze "ruginite". Poate pentru unii toamna nu inseamna decat tristete si depresie, pentru mine insa...e un fel de primavara cu pasarele galagioase dar fara parfumuri imbatatoare.

       Distractia incepe pe tren cand nesatulii de la Regiotrans, dupa ce vad ca suntem cu bicicletele, incep sa "traga" de portofelele noastre si sa ne considere "copii nebuni". O-m fi noi nebuni dar ne simtim bine in pielea noastra, chiar daca e noapte, ploua usor si nu prea avem lumini la biciclete. De la Oravita la Racasdia, mergem mai mult pe bajbaite dar ajungem cu bine la casuta parinteasca, care din pacate e cam friguroasa. Nicio problema, lemne sunt, soba avem, ne adaptam.
        A doua zi dimineata, mancam bine si hopa sus pe biciclete, prin noroi pe drumuri agricole spre Ciclova. Pamantul e moale si ne infundam bine, ne oprim de multe ori sa curatam rotile dar o facem cu zambetul pe buze, caci si soarele ne zambeste. Ajungem la Ciclova Romana dupa aprox. 50 minute si cand intram pe asfaltul zdrobit din sat, ni se pare ca suntem pe autostrada. 

Incepe sa sara noroiul de pe cauciucurile noastre si viteza sa creasca usor. Admiram casele neingrijite din Ciclova, facem slalom printre craterele din asfalt dar inaintam, chiar daca de acum avem numai de urcat. Ciclova Montana ne intampina cu Manastirea catolica Maria Ciclova (cunoscuta si sub denumirea de Manastirea de pe Cleant) ,

 care este construita pe o stanca, in jurul anului 1800 si care este loc de pelerinaj pentru multi dintre locuitorii catolici ai zonei. Putin mai sus de manastire se mai vad si astazi ruinele fabricii de bere, care dupa fabrica de la Timisoara, este prima ca vechime. A fost construita in 1726 datorita colonizarii zonei cu locuitori si specialisti din Bavaria, Tirol, Stiria si Boemia, Ciclova avand exploatatii neferoase deschise inca din 1717 cand austriecii au ridicat primul furnal banatean pentru topirea minereurilor neferoase. 

Pentru ca zona avea activitate industriala intensa, productia de bere era iminenta, astfel fabrica a inceput sa produca bere blonda nefiltrata, fara drojdie pana dupa primul razboi mondial cand fabrica a ajuns in prag de faliment, moment in care a fost cumparata de "Timisoareana". Pentru a evita concurenta, acestia au mutat fabrica de la Ciclova la Timisoara, ca dupa 45 de ani, tot "Timisoreana" sa o redeschida ca sectie a ei si sa produca tipuri de bere precum "Carasul", "Ciclova" si apoi "Semenic", "Crivaia", "Montana", "Carpati" si "Bastion", bere blonda cu concentratie alcoolica de 11, 12 si 13 %.

 Dupa 1990 a fost preluata in proportie de 60% de un producator german, drept urmare, pana in 1996, la Ciclova Montana se producea "Montana Pilsener". Fabrica se inchide in urma unor scandaluri in care au fost implicate si politicieni locali si rezultatul? Totul ajunge la fier vechi, astazi ramanand doar zidurile si pivnitele sapate in stanca unde era depozitata berea. Trist e faptul ca desi a avut un inceput promitator, Caras-Severinul ramane in continuare un judet al ruinelor.
                 Cu gandul la fabrica, ajungem imediat la poiana de sub stanca Muntelui Simion, unde in fiecare primavara se sarbatoreste ziua liliacului prin muzica populara si voie buna. De aici lasam toate legendele si povestile la o parte caci incepe cea mai grea bucata a urcusului nostru. Bem o gura de apa, strangem bine ghidonul si incet, incet, urcam spre Manastirea Calugara. Avem noroc ca suntem cu MTB-uri caci pe cursiera e mai greu de urcat. Pedalez in ritmul Dalianei si spre uimirea mea, nu simt deloc nevoia sa sprintez, sa fortez si sa ridic ritmul, cum am tendinta cand vad o astfel de urcare. De data asta e altceva, ma bucur de urcare la puls normal si vreau sa vad cat de mult rezista Dali pe bicicleta. Vad ca incepe sa se cam chinuie dar totusi se tine bine pe bicicleta si asta ma bucura si uimeste in acelasi timp.

 Ajunge cu bine la Manastire dupa ce face doua opriri pentru a-si trage sufletul. 

Urcarea de 2 km cu inclinatie a pantei de 10,9% e gata si acum ne putem odihni in liniste in curtea Manastirii Calugara, construita intre 1859-1862, care a fost renovata recent si momentan nu are nicio pictura pe perete. 

Manacam ceva si intram pentru cateva minute in lacasul sfant care, dupa spusele oamenilor are puteri miraculoase, vindecatoare de boli. Cand iesim, constat ca ne lipsesc doua manusi din echipamentul lasat in curte pe o banca. Dupa cateva minute, vedem un caine ce se plimba pe langa banca cu echipamentul nostru si care mai fura o manusa si fuge cu ea sa o ascunda.

 Il urmarim crezand ca le vom gasi si pe celelalte dar cutu-cutu nu e prost, le-a ascuns in locuri diferite, astfel ca n-am mai gasit nimic...am ramas cu doua perechi de manusi decompletate.
                    Legam bicicletele una de alta, ne luam rucsacii in spate si o luam la pas, prin padure, pe un traseu mediu ca dificultate, spre "Culmea Rol". Si aici intervine motivul pentru care imi este dor de toamna. Traseul acesta ne-a oferit un adevarat spectacol de culoare. Este incredibil cat de frumoasa poate sa fie o padure de foioase pe timp de toamna.

 Mergeam aproape cu gura cascata si de multe ori ne opream sa savuram privelistile ce ne inconjurau. Mi-e foarte ciuda ca am uitat aparatul foto acasa si m-am chinuit sa imortalizez momentele cu telefonul, dar calitatea nu e aceeasi...:( In fine...mai mult imbatati de frumusete, am reusit sa trecem cu bine prin toate cele trei hop-uri de pe traseu, portiuni in care urcarea devenea ceva mai tehnica, pe grohotis si printe stanci, chiar daca nu ne aflam la o inaltime mai mare de 700-800 m. Ajungem sus, dar inainte de a urca pe "Rol", am mers sa vedem un aven, care de fiecare data cand il vad imi ofera cateva emotii interesante. 

Este vorba de un fel de pestera verticala cu o deschidere destul de mare dar cu o adancime considerabila. Legendele spun ca ar avea ceva legaturi subpamantene cu cetatea de la Ilidia dar si cu Banatul Sarbesc. Am lasat misteriosul aven in pace si am inceput cu grija sa urcam pe stancile care ne duceau in varf, pe culmea Rolul Nou. Desi nu are o inaltime mai mare de 913m, culmea este chiar superba datorita salbaticiei sale dar si aspectului sau de fortareata ruinata.

 Este unul din locurile mele preferate pentru ca este un veritabil punct de belvedere asupra vaii Carasului. De aici se pot vedea culmile muntilor Aninei, vf. Simion, valea Ciclovei, Oravitei, Ghicinului

 cu toate localitatile existente si daca cerul este senin, se poate vedea chiar si Dunarea, ba mai mult, pana la Varset, in Serbia. De asemenea, emotia pe care ti-o da aceasta priveliste, este amplificata si de faptul ca la doar 1-2 m prapastia te asteapta cu bratele deschise. 

                        Dupa ce-am savurat cateva sandwici-uri, am coborat de pe culme pentru a cauta o pestera de vreo 10 m. sapata chiar in culmea Rolul Nou. Intrarea in ea este destul de stramta dar apoi se deschide o galerie mai mare care se incheie cu un fel de "balcon", la doar cativa metri de varf. Aici nu mai poposim atat de mult si incepem coborarea, care de cele mai multe ori mi se pare mai dificila decat urcarea, mai ales in zonele acelea cu stanci si grohotis. Totusi trecem cu bine de ele si ajungem inapoi la manastire in aproximativ o ora.

 De aici sarim pe biciclete si o luam la vale spre Ciclova Montana. Viteza e tentanta dar coborarea e cam abrupta si tehnica, deci folosim mult frana...
In Ciclova, facem la dreapta pe langa fabrica de bere si incepem un urcus destul de solicitant, pe bolovani spre Oravita. Ar mai fi fost o varianta mai scurta prin padure, dar aceea ne-ar fi dus undeva mai jos in Oravita. Cel putin asa, pe traseul acesta am putut sa ne bucuram si de frumoasele privelisti de deasupra orasului, la apus de soare. 

N-am mai fost niciodata pe drumul acesta, dar ma bucur ca l-am descoperit, chiar daca pe alocuri am fost amenintati cu muscaturi de niste caini nervosi. 
                          In Oravita, vedem si lacul de acumulare cu barajele construite inca din secolul al XVIII, odata cu instalarea imperiului habsburgic, cand au fost repuse in valoare perimetrele miniere abandonate de turci. Astazi, cele doua lacuri mai au rol de protectie impotriva inundatiilor dar si de agrement prin activitati de piscicultura, iar barajele sunt declarate monumente de arta tehnica industriala.

 Facem cateva poze, dupa care lasam bicicletele sa o ia la vale spre Oravita Romana. Cand soarele incepea sa se ascunda dupa dealuri, noi eram deja la intrarea in Racasdia, satucul copilariei mele, despre care voi scrie un articol la un moment dat.
                            O tura reusita, din toate punctele de vedere, inclusiv a conditiilor meteo, o tura pe care o recomand cu caldura tuturor celor care doresc sa exploreze minunatul Banat de munce. Va las, caci inca ma gandesc la cum a reusit Daliana sa urce pe bicicleta pana la Manastirea Calugara...