La pas in doi pe doua roti

Data: 10-11 noiembrie
Locatie: Muntii Aninei
Participanti: eu si Daliana.
Track GPS



      Scriu acum de tura facuta in noiembrie anul trecut pentru ca pur si simplu imi este dor de toamna, dor nebun dupa toamna calduroasa si linistita, dupa culori calde si frunze "ruginite". Poate pentru unii toamna nu inseamna decat tristete si depresie, pentru mine insa...e un fel de primavara cu pasarele galagioase dar fara parfumuri imbatatoare.

       Distractia incepe pe tren cand nesatulii de la Regiotrans, dupa ce vad ca suntem cu bicicletele, incep sa "traga" de portofelele noastre si sa ne considere "copii nebuni". O-m fi noi nebuni dar ne simtim bine in pielea noastra, chiar daca e noapte, ploua usor si nu prea avem lumini la biciclete. De la Oravita la Racasdia, mergem mai mult pe bajbaite dar ajungem cu bine la casuta parinteasca, care din pacate e cam friguroasa. Nicio problema, lemne sunt, soba avem, ne adaptam.
        A doua zi dimineata, mancam bine si hopa sus pe biciclete, prin noroi pe drumuri agricole spre Ciclova. Pamantul e moale si ne infundam bine, ne oprim de multe ori sa curatam rotile dar o facem cu zambetul pe buze, caci si soarele ne zambeste. Ajungem la Ciclova Romana dupa aprox. 50 minute si cand intram pe asfaltul zdrobit din sat, ni se pare ca suntem pe autostrada. 

Incepe sa sara noroiul de pe cauciucurile noastre si viteza sa creasca usor. Admiram casele neingrijite din Ciclova, facem slalom printre craterele din asfalt dar inaintam, chiar daca de acum avem numai de urcat. Ciclova Montana ne intampina cu Manastirea catolica Maria Ciclova (cunoscuta si sub denumirea de Manastirea de pe Cleant) ,

 care este construita pe o stanca, in jurul anului 1800 si care este loc de pelerinaj pentru multi dintre locuitorii catolici ai zonei. Putin mai sus de manastire se mai vad si astazi ruinele fabricii de bere, care dupa fabrica de la Timisoara, este prima ca vechime. A fost construita in 1726 datorita colonizarii zonei cu locuitori si specialisti din Bavaria, Tirol, Stiria si Boemia, Ciclova avand exploatatii neferoase deschise inca din 1717 cand austriecii au ridicat primul furnal banatean pentru topirea minereurilor neferoase. 

Pentru ca zona avea activitate industriala intensa, productia de bere era iminenta, astfel fabrica a inceput sa produca bere blonda nefiltrata, fara drojdie pana dupa primul razboi mondial cand fabrica a ajuns in prag de faliment, moment in care a fost cumparata de "Timisoareana". Pentru a evita concurenta, acestia au mutat fabrica de la Ciclova la Timisoara, ca dupa 45 de ani, tot "Timisoreana" sa o redeschida ca sectie a ei si sa produca tipuri de bere precum "Carasul", "Ciclova" si apoi "Semenic", "Crivaia", "Montana", "Carpati" si "Bastion", bere blonda cu concentratie alcoolica de 11, 12 si 13 %.

 Dupa 1990 a fost preluata in proportie de 60% de un producator german, drept urmare, pana in 1996, la Ciclova Montana se producea "Montana Pilsener". Fabrica se inchide in urma unor scandaluri in care au fost implicate si politicieni locali si rezultatul? Totul ajunge la fier vechi, astazi ramanand doar zidurile si pivnitele sapate in stanca unde era depozitata berea. Trist e faptul ca desi a avut un inceput promitator, Caras-Severinul ramane in continuare un judet al ruinelor.
                 Cu gandul la fabrica, ajungem imediat la poiana de sub stanca Muntelui Simion, unde in fiecare primavara se sarbatoreste ziua liliacului prin muzica populara si voie buna. De aici lasam toate legendele si povestile la o parte caci incepe cea mai grea bucata a urcusului nostru. Bem o gura de apa, strangem bine ghidonul si incet, incet, urcam spre Manastirea Calugara. Avem noroc ca suntem cu MTB-uri caci pe cursiera e mai greu de urcat. Pedalez in ritmul Dalianei si spre uimirea mea, nu simt deloc nevoia sa sprintez, sa fortez si sa ridic ritmul, cum am tendinta cand vad o astfel de urcare. De data asta e altceva, ma bucur de urcare la puls normal si vreau sa vad cat de mult rezista Dali pe bicicleta. Vad ca incepe sa se cam chinuie dar totusi se tine bine pe bicicleta si asta ma bucura si uimeste in acelasi timp.

 Ajunge cu bine la Manastire dupa ce face doua opriri pentru a-si trage sufletul. 

Urcarea de 2 km cu inclinatie a pantei de 10,9% e gata si acum ne putem odihni in liniste in curtea Manastirii Calugara, construita intre 1859-1862, care a fost renovata recent si momentan nu are nicio pictura pe perete. 

Manacam ceva si intram pentru cateva minute in lacasul sfant care, dupa spusele oamenilor are puteri miraculoase, vindecatoare de boli. Cand iesim, constat ca ne lipsesc doua manusi din echipamentul lasat in curte pe o banca. Dupa cateva minute, vedem un caine ce se plimba pe langa banca cu echipamentul nostru si care mai fura o manusa si fuge cu ea sa o ascunda.

 Il urmarim crezand ca le vom gasi si pe celelalte dar cutu-cutu nu e prost, le-a ascuns in locuri diferite, astfel ca n-am mai gasit nimic...am ramas cu doua perechi de manusi decompletate.
                    Legam bicicletele una de alta, ne luam rucsacii in spate si o luam la pas, prin padure, pe un traseu mediu ca dificultate, spre "Culmea Rol". Si aici intervine motivul pentru care imi este dor de toamna. Traseul acesta ne-a oferit un adevarat spectacol de culoare. Este incredibil cat de frumoasa poate sa fie o padure de foioase pe timp de toamna.

 Mergeam aproape cu gura cascata si de multe ori ne opream sa savuram privelistile ce ne inconjurau. Mi-e foarte ciuda ca am uitat aparatul foto acasa si m-am chinuit sa imortalizez momentele cu telefonul, dar calitatea nu e aceeasi...:( In fine...mai mult imbatati de frumusete, am reusit sa trecem cu bine prin toate cele trei hop-uri de pe traseu, portiuni in care urcarea devenea ceva mai tehnica, pe grohotis si printe stanci, chiar daca nu ne aflam la o inaltime mai mare de 700-800 m. Ajungem sus, dar inainte de a urca pe "Rol", am mers sa vedem un aven, care de fiecare data cand il vad imi ofera cateva emotii interesante. 

Este vorba de un fel de pestera verticala cu o deschidere destul de mare dar cu o adancime considerabila. Legendele spun ca ar avea ceva legaturi subpamantene cu cetatea de la Ilidia dar si cu Banatul Sarbesc. Am lasat misteriosul aven in pace si am inceput cu grija sa urcam pe stancile care ne duceau in varf, pe culmea Rolul Nou. Desi nu are o inaltime mai mare de 913m, culmea este chiar superba datorita salbaticiei sale dar si aspectului sau de fortareata ruinata.

 Este unul din locurile mele preferate pentru ca este un veritabil punct de belvedere asupra vaii Carasului. De aici se pot vedea culmile muntilor Aninei, vf. Simion, valea Ciclovei, Oravitei, Ghicinului

 cu toate localitatile existente si daca cerul este senin, se poate vedea chiar si Dunarea, ba mai mult, pana la Varset, in Serbia. De asemenea, emotia pe care ti-o da aceasta priveliste, este amplificata si de faptul ca la doar 1-2 m prapastia te asteapta cu bratele deschise. 

                        Dupa ce-am savurat cateva sandwici-uri, am coborat de pe culme pentru a cauta o pestera de vreo 10 m. sapata chiar in culmea Rolul Nou. Intrarea in ea este destul de stramta dar apoi se deschide o galerie mai mare care se incheie cu un fel de "balcon", la doar cativa metri de varf. Aici nu mai poposim atat de mult si incepem coborarea, care de cele mai multe ori mi se pare mai dificila decat urcarea, mai ales in zonele acelea cu stanci si grohotis. Totusi trecem cu bine de ele si ajungem inapoi la manastire in aproximativ o ora.

 De aici sarim pe biciclete si o luam la vale spre Ciclova Montana. Viteza e tentanta dar coborarea e cam abrupta si tehnica, deci folosim mult frana...
In Ciclova, facem la dreapta pe langa fabrica de bere si incepem un urcus destul de solicitant, pe bolovani spre Oravita. Ar mai fi fost o varianta mai scurta prin padure, dar aceea ne-ar fi dus undeva mai jos in Oravita. Cel putin asa, pe traseul acesta am putut sa ne bucuram si de frumoasele privelisti de deasupra orasului, la apus de soare. 

N-am mai fost niciodata pe drumul acesta, dar ma bucur ca l-am descoperit, chiar daca pe alocuri am fost amenintati cu muscaturi de niste caini nervosi. 
                          In Oravita, vedem si lacul de acumulare cu barajele construite inca din secolul al XVIII, odata cu instalarea imperiului habsburgic, cand au fost repuse in valoare perimetrele miniere abandonate de turci. Astazi, cele doua lacuri mai au rol de protectie impotriva inundatiilor dar si de agrement prin activitati de piscicultura, iar barajele sunt declarate monumente de arta tehnica industriala.

 Facem cateva poze, dupa care lasam bicicletele sa o ia la vale spre Oravita Romana. Cand soarele incepea sa se ascunda dupa dealuri, noi eram deja la intrarea in Racasdia, satucul copilariei mele, despre care voi scrie un articol la un moment dat.
                            O tura reusita, din toate punctele de vedere, inclusiv a conditiilor meteo, o tura pe care o recomand cu caldura tuturor celor care doresc sa exploreze minunatul Banat de munce. Va las, caci inca ma gandesc la cum a reusit Daliana sa urce pe bicicleta pana la Manastirea Calugara...

Gugu cel viteaz

Data: 5-6 octombrie 2012
Locatie: Muntii Godeanu
Participanti: eu, Stefan, Marius, Luciana, Rafa, Oana, Alina, Razvan
Track GPS

       N-am mai urcat in Godeanu de cateva luni bune si simteam nevoia sa fac asta. Chiar mi-a fost dor de locurile acelea atat de dragi mie. De ce spun atat de dragi? Pentru ca aici, peisajul nu este atat de alterat ca in alti masivi. Aici inca mai gasesti bucati intacte ale naturii.

        Prima tura pe care am facut-o in zona asta, a fost intr-o iarna si poate ca si acesta este unul din motivele pentru care m-am atasat asa de repede de Godeanu. In iarna aceea am inteles cu adevarat ce inseamna sa ai un acoperis deasupra capului si o sursa puternica de caldura.

 Nimic nu se compara cu bucuria si siguranta pe care un refugiu montan ti-o ofera. De un astfel de loc poate sa atarne uneori si viata noastra. Daca atunci am inteles cu adevarat acest lucru, dupa aproximativ doi ani am inteles importanta construirii unui astfel de refugiu, intr-o zona care merita toata atentia noastra. M-am implicat in acel proiect inca de la inceput, chiar daca efortul depus nu a fost deloc usor. Refugiul Gugu este rezultatul muncii unor oameni cu adevarat deosebiti si bineinteles, cu dragoste si respect pentru munte.

         Daca in 2011 a avut loc construirea refugiului, in 2012 proiectul a continuat prin crearea unor tabere tematice cu copii, marcarea traseului, alimentarea cu energie electrica prin intermediul unui panou solar, dar si producerea unui film documentar despre zona respectiva.
Scopul turei din octombrie a fost adunarea materialului pentru filmul prevazut in proiect. Pentru ca nu am facut foarte multe poze in tura din octombrie, am pus mai multe imagini din timpul construirii refugiului...

         Dupa ce am inconjurat lacul Gura Apei , ajungem la podul de tuburi unde ne luam fiecare din noi bagajul  si cum deja m-am obisnuit, incepem urcusul spre  refugiu, la lumina frontalei.  Pe timp de noapte, pe langa faptul ca traseul este mai greu de urmarit, cel putin la mine mai apare si o oarecare stare de neliniste. Stiu ca in afara de animale salbatice carnivore nu ma asteapta nimic in padure dar totusi ceva nu ma lasa sa ma manifest in voia mea. O fi presiunea pe care vf. Gugu o pune asupra mea?:)  Cu siguranta...si  parca as fi in cautarea unei comori, cand totul din jurul meu devine suspect... Facandu-mi tot felul de scenarii in cap, aproape ca nici nu realizez cand trec cele doua ore de urcus si iata ca dau cu nasul in constructia care candva m-a stors de puteri. 

Luna nu vrea sa apara, dar este inlocuita cu succes de milioane de stele. Imi sting frontala si imi ridic privirea spre cer si involuntar gura incepe sa mi se deschida... n-am mai vazut de mult un cer atat de instelat si sunt uimit.  Cand eram in tabelerele de constructie a refugiului si ne adunam in fiecare seara in jurul focului cu o cana de ceai cu tuica in mana, nu ma mai saturam sa privesc cerul.

 Era ceva ce ma lasa fara cuvinte...ma facea sa ma gandesc la infinitul universului si la cat sunt eu de mic in comparatie cu el... Acum sunt la fel de uimit, dar sunt trezit de o voce grava: „Izvorul este secat, nu avem apa”... super, macar de-ar fi zapada, sa avem ce topi...dar nimic. Un firicel de apa curge mai sus de refugiu,  spre saua Branu’, dar cine sa mai aiba chef sa urce sa-l caute? Nimeni si atunci ne limitam la apa pe care am carat-o fiecare de jos... dar setea cea mare vine atunci cand ai prea putina apa si atunci incepi sa realizezi ce mare importanta are fiecare strop de apa...

            Ma asez pe-un butuc si ascult focul care trozneste in soba ce cu ceva timp in urma ne-a indoit spatele timp de 4 ore.  Cand am carat-o...stiam ca va veni si momentul acesta, sa stam langa ea si sa ne bucuram de caldura pe care o da, si da.... a meritat fiecare calorie consumata atunci. Refugiul se incalzeste, la fel si cei din interiorul lui, e voie buna, oameni faini si atmosfera prietenoasa, chiar daca pe 3 dintre cei cu care am venit, abia acum i-am cunoscut.  

             A doua zi dimineata, dupa ce luam un mic dejun copios si continuam sa ne amuzam, strangem randurile si pornim in misiunea pe care o avem de indeplinit in aceasta tura. Cu aceeasi voie buna, dar cu ceva echipamente de filmat in spate, pornim spre vf. Gugu, care ne astepta insorit de ceva vreme. Ne strecuram prin jenepenisul din saua Branu’ si pana ce Rafa trage cateva cadre, noi ne infruptam cu merisoare si afine care desi sunt cam trecute, sunt la fel de gustoase ca si in iulie. Dam o fuga si la misterioasa pestera in care Zamolxis si-a petrecut o parte din viata pentru a studia astrele, tocmai pentru faptul ca din acel loc stelele se pot vedea si de pe timpul zilei. Nu stiu ce a vazut el...dar eu n-am vazut nimic in afara de albastrul cerului. Poate ca nu am capacitatile zeului...:) 

                Plecam de la pestera si fara oprire, atingem varful Gugu, pe care se spune ca il poti atinge numai daca te lasa el. Iata ca acum am urcat fara niciun fel de probleme, ba mai mult, Dl. Gugu se lasa si filmat, ceea ce ne bucura si ne face sa ne intindem pe spate pentru jumatate de ora si sa admiram peisajul grandios care ni se arata in fata ochilor. Soarele ne mangaie cu caldura si ne bucuram de liniste si bineinteles...de ciocolata. 

                 Urmatoarea oprire este la lacul Gugu, ce se afla imdeiat sub varf. Se filmeaza si aici, urmeaza o noua sesiune de afine si merisoare si incepem sa coboram, pe curba de nivel  spre refugiu, dar oprim din nou caci de departe ne atrage atentia, cascada Scurtele. Nici ea nu poate sa scape nefilmata si sunt uimit din nou de minunatiile naturii... Cascada Scurtele, care cu cei 270 m ai sai, este cea mai mare din tara...

                  Doua foste stani traditionale stralucesc si ele in fata camerei de filmat si aici imi amintesc cu placere momentul in care o calaream pe Mirela, magarusa care ma ducea linistita la stana unui cioban de unde, impreuna cu Sergiu Sirbu care il calarea pe Mitru, aveam sa cumparam cas, urda si lapte. Dupa doua saptamani de mancat numai mamaliga si fulgi de cartofi, cand ne-am trezit in fata cu lapte de oaie am avut impresia ca suntem la cel mai mare ospat imparatesc.  Acum nu mai am lapte de oaie, dar am ciocolata...eh, e buna si asta ... 

                  Dupa inca 20 minute de mers, vedem refugiul, spre bucuria lui Rafa care a „bombanit” tot drumul.  Sorbim ceva supa la plic, o bucata de salam, ne luam bagajele si plecam, lasandu-i pe Marius, Luciana si Razvan in spate. Din pacate nici eu nu mai pot ramane pentru inca o noapte aici... Ca de obicei, raman putin in urma si ma uit cu drag la refugiul care a luat nastere in fata ochilor mei in urma cu un an. Parca sunt trist ca plec dar totusi bucuros caci a doua zi urma sa incep o altfel de constructie. Inainte sa iesim pe drumul ce leaga Hategul de Caransebes, oprim pofticiosi sa infulecam o clatita cu branza in Clopotiva, loc care trebuie sa se regaseasca in agenda fiecarui turist care trece pe acolo. Satui, ne urcam in masina si lasam in spate culmile care ma fascineaza de fiecare data cand ajung acolo.

                      Filmuletele pe care le-am pus, sunt extrase din documentarul oficial care momentan nu poate fi distribuit, dar sper ca reusesc  sa va convinga mai mult decat cuvintele mele ca zona respectiva merita cu desavarsire vizitata dar, bineinteles cu atentie si respect .